A fost un ștetl în Carpați. Evreii din Vișeul de Sus

-->

În timp ce tihna olimpică a Academiei este buntuzită de ropotele de aplauze ale locatarilor hipnotizaţi de discursul aprig al unui bătrân lingvist zgândărit la hezaş, preaplinul internet acumulează constant elucubraţii apocaliptice şi antisemite ale unor clerici neaşezaţi sau ale diferiţilor exaltaţi înverziţi de patimi ideologice şi nutriţi cu resturi de propagandă ceauşisto-legionară. O simplă preumblare pe Google sau pe Youtube scoate la iveală materiale înspăimântătoare atât prin agresivitatea şi aberaţiile conţinute cât mai ales prin numărul ridicat de comentatori adânciţi în ignoranţă, ură şi clişee. Dar nu despre propaganda antisemită şi cerberii ei vreau să vorbesc în acest scurt material, ci despre o carte impresionantă pe care am parcurs-o zilele acestea.

Apărută în 2005 la editura Hasefer în traducerea Ruxandrei Georgeta Hosu, A fost un ştetl în Carpaţi cuprinde o serie de convorbiri ale etnologului Claus Stephani cu localnici ai Vişeului – ţipţeri şi evrei – despre lumea evreiască din Vişeul interbelic şi exterminarea acesteia în timpul administraţiei horthyste (1940-1944). Convorbirile înregistrate în anii 70 şi 80 ai secolului trecut relevă atât multietnicitatea comunităţii vişeene interbelice – aprox 5000 de evrei, aprox 5000 de germani (ţipţeri şi austrieci) care ocupau centrul satului, români, ruteni, slovaci, armeni, polonezi şi maghiari – traiul cotidian, schimbările petrecute prin venirea administraţiei horthyste, cât şi teama unor interlocutori de a vorbi despre evrei şi diferitele probleme din trecut. „Nu e «perioada», sunt evreii! Despre evrei nu trebuie să se mai vorbească! Lăsaţi-i pe morţi să se odihnească, or fost, or plecat, or fost uitaţi. De ce vreţi să-i dezgropaţi? Aşa or să mă întrebe [maiorul Gheorghe şi alţii]”¹.
Acest aspect mi-a adus aminte de afirmaţiile lui Andrei Oişteanu cuprinse în cartea Imaginea evreului în cultura română, cum că în diferitele lucrări ştiinţifice din perioada comunist-naţionalistă erau omise detalii legate de evreitatea unor personalităţi, comunităţi etc. Această manieră de falsificare prin omisiune este prezentă, încă, în rândul multor condeieri. Dau un singur exemplu recent: la editura Saeculum s-a republicat în 2012 lucrarea lui Lazăr Şăineanu, Ielele sau zânele rele. Studii folclorice, iar în Prefaţa semnată de domnul I. Oprişan nu este menţionat nicăieri faptul că acest mare folclorist era evreu, deşi se pomeneşte faptul „că din cauza necăpătării cetăţeniei române, desigur, nedreaptă, el se lăsă concomitent şi de studiul limbii române”² emigrând în Franţa. Exemplele pot fi multiplicate atât prin scrutarea ogrăzii aceleiaşi edituri, cât şi prin privirea în alte domenii precum muzicologia sau sociologia.

Cuşărarul împreună cu strungaşul unei stâni evreieşti, http://frgheorghe.wordpress.com/strabunicul-meu-a-fost-evreu/

Revenind la cartea de faţă, prin intermediul convorbirilor avem acces la un alt Vişeu, un alt Maramureş decât cel cu care suntem obişnuiţi pe filieră şcolară sau mass-media. Un Maramureş care, conform unor statistici prezentate într-un tabel cronologic de la finalul volumului, era în 1910 „cel mai imprtant teritoriu colonizat de evrei din Ungaria de Nord. Cei 66.000 de locuitori evrei reprezentau 18% din totalul populaţiei – în judeţul Vişeu evreii reprezentau chiar 25%, în oraşul Sighet 37%”³. Pe străzile Vişeului interbelic se vorbea idiş sau ţipţereşte iar mulţi evrei, departe de stereotipul adânc împământenit, se ocupau cu altceva decât comerţul – deşi prăvăliile erau ţinute de evrei – fiind: pantofari, croitori, muzicanti, hamali, muncitori forestieri, ciobani şi agricultori. Toate straturile sociale cuprindeau şi populaţie evreiască, evreii care munceau la joagăr alături de ţipţeri, români sau ruteni, fiind „aşa de săraci că vara s-or dus desculţi la lucru [deşi] alminteri un evreu n-o mers descul pe uliţă, da ăia s-or dus şi pe uliţă desculţi”⁴.

Schimbarea de administraţie aduce şi pe Valea Vasărului o ură sălbatică împotriva evreilor, persecuţii, batjocuri şi deportări. Traiul armonios anterior celui de-al doielea război mondial, rememorat cu vădite accente idilice de către interlocutori, fie ei ţipţeri sau evrei, este otrăvit şi năruit de prezenţa în sat a tábor csendör-ilor, a SS-iştilor recrutaţi dintre ţipţeri, a nyilas-ilor şi a diferiţilor funcţionari ai noii administraţii, de orientare fascistă. Deşi au reuşit să atragă de partea lor câţiva localnici ţipţeri, cei mai mulţi, conform rememorărilor, au rămas pasivi în faţa propagandei antisemite – pentru că îşi cunoşteau foarte bine vecinii alături de care convieţuiseră de generaţii – însă, în afara puţinelor excepţii, nici nu s-au opus, n-au făcut prea multe pentru a-şi ajuta consătenii. Popagandiştii antisemiţi, slujitori zeloşi ai noului regim, sunt prezentaţi ca nişte personaje diabolice în ura şi violenţa lor, dar şi ridicole prin modul în care căutau să îndoctrineze o populaţie străină de „revelaţiile” mistico-bilologice ale teoreticienilor şi trăitorilor nazismului. Este cazul „învăţatului” Funkenhauser a cărui cuvântări exaltate au descumpănit sătenii. „Când şi-a ţinut prima cuvântare, de fapt, mai mult a strigat. Şi oamenii s-au cam mirat. De ce tot strigă ăsta aşa? Doar nu-i nimeni surd. Fiindcă până atunci aici nu se ascultase decât predica preotului în biserică şi acela vorbea aşa de potolit cum vorbeşte un om deştept. Numai că Funkenhauser începea aşa: Heil Hitler! Volksgenossen, germani!... Şi deja începea să strige la oameni, ceea ce poporului, asta trebuie s-o spun, nu-i plăcea. Şi încă de prima dată i-a vorbit de rău pe evrei. Şi-atunci oamenii iar s-au mirat. Ce are cu evreii din Vişeul de Sus? Doar nu i-au făcut nimic! Ce vrea ăsta aici, curcanul încălţat? Aşa ziceau oamenii, puika, curcanul, fiindcă minten se înroşea la faţă. Care stăteau în faţa lui când vorbea ziceau: «Puika m-o scuipat! Porcu’ scuipă când vorbeşte!»”⁵

În curând ştetlul evreiesc din Vişeu este transformat în ghetou fiind înghesuiţi acolo mii de evrei (peste 17.000) din Maramureş, iar apoi este înfiinţat un lagăr de muncă, Magyar Nemzeti Munkászolgálat, unde au fost închişi alături de evrei şi „mulţi români, care trebuiau să meargă tot «la muncă»”⁶. Populaţia evreiească a fost deportată în lagăre de concentrare, în special Auschwitz, în două etape: prima în 1942 – aproximativ 1000 de evrei din Vişeu – şi apoi în 1944 – restul populaţiei, excepţie făcând câţiva care au reuşit să fugă sau să se ascundă în munţii şi peşterile Carpaţilor. După război sau întors în jur de 400 de supravieţuitori pentru a-şi găsi casele jefuite şi uneori locuite de noi săteni, români. După 1950, conform mărturiilor, supravieţuitorii au emigrat înspre Israel, în momentul efectuării înregistrărilor doar 4 evrei mai locuiau în Vişeu, iar după 1989, niciunul.

O mare parte din ţipţeri s-au retras cu armata germană din calea ruşilor, cei care au colaborat cu regimul horthyst, SS-iştii în special, pierzându-şi urma prin Germania. Întoarcerea lor în Vişeu a fost urmată de deportarea unei bune părţi, cei apţi de muncă, în Gulagul sovietic, pentru „reconstrucţie”. Totuşi, în pofida greutăţilor şi lipsurilor, o bună parte din ei au revenit mai apoi în Valea Vasărului, ca apoi să emigreze în Germania. Astăzi doar rămăşiţe ale acestei populaţii mai locuieşte în Vişeul tot mai omogenizat. „Da’ dac’ar fi venit Hitler o dată la Vişeul de Sus şi ar fi mâncat la un evreu o supă bună şi păstrăvi umpluţi, dac-ar fi ascultat un sangl în idiş, că ştiau să cânte frumos, eu cred că i s-ar fi schimbat dispoziţia. Fiindcă mânia lui venea poate de acolo că nu i-o cunoscut pe evrei, n-o putut să facă cunoştiinţă cu evreii, n-o ştiut nimic despre ei; asta o fost greşeala lui”⁷, după cum spune ţipţerul Joseph Nyak.

S-ar putea spune încă multe despre această minunată carte în care sunt cuprinse mărturiile nostalgice şi pline de durere ale unor bătrâni aparţinând unei lumi îngropate sub cizmele totalitarismului şi în negura ignoranţei. Dar cine mai doreşte să scormonească astăzi dincolo de chinuitele cosmetizări naţionaliste atât de vulgarizate şi de împământenite, pentru a afla că în urmă cu cîteva decenii în Maramureş trăia o înfloritoare comunitate evreiască? Cine mai are curiozitatea să afle că aceste plaiuri ale „românismului” îmbuchetat şi parfumat în saloane îndepărtate de drumurile noroioase ale Vasărului şi Vişeului, erau, conform canonului adânc înrădăcinat în multe conştiinţe, insuficient de „româneşti” până mai ieri, că localităţi precum Rozavlea sau Moisei – nume datorat puternicei comunităţi majoritare – erau majoritar evreieşti? Să afle că Vişeul avea 4 temple ? Că sate din Valea Sălăuţei, precum Rommel, Fiad sau Teltsch, de jos din Ardeal, după cum obişnuiau să spună moroşenii, aveau, de asemenea, comunităţi evreieşti numeroase şi înfloritoare? E mai uşor să smulgi aplauze hrăpăreţe elitei academice perorând habarnist şi lăcrămos despre absenţa Holocaustului şi despre toleranţa sau, cum le place multor teologi să spună, îngăduinţa ontologică a poporului român. Mulţi consideră că s-a scris prea mult pe aceste teme. Aşa o fi, dar cu siguranţă nu în România. Dar, pentru a ieşi discret din această pasă uşor pătimaşă, să lăsăm autorului dreptul de a ne chestiona printr-un fragment din prefaţa volumului:

„Pe cine mai interesează azi ştetl-ul din Vişeul de Sus? Pe cine mai mişcă soarta micuţei Tilli care, de ruşine şi disperare, s-a spânzurat? Sau cine-şi mai aminteşte de Reisele, care a păşit neştiutoare în braţele morţii, alături de mama ei? Ce contează numele nesemnificative ale evreilor muncitori, ţărani, meşteşugari sau comercianţi în «marile întâmplări ale lumii», atunci cînd se vorbeşte de milioane de oameni ucişi?”⁸

1 Claus Stephani, A fost un ştetl în Carpaţi. Convorbiri despre viaţa evreilor din Vişeu, traducere de Ruxandra Georgeta Hosu, Editura Hasefer, Bucureşti, 2005, p. 65.

2 I. Oprişan, Destinul frânt al unui folclorist, prefaţă la „Ielel sau Zânele rele. Studii folclorice” de Lazăr Şăineanu, Editura Saeculum I. O., Bucureşti, 2012, p. 11.

3 Claus Stephani, op. cit., p. 253.

4 Ibidem, pp. 220-221.

5 Ibidem, p. 202.

6 Ibidem, p. 31.

7 Ibidem, p. 150.

8 Ibidem, p. 8.