Despre „Rocker” şi „Poziţia copilului”. Scurtă privire asupra "Noului Val" românesc

„Ştii cum se termină filmul ăsta? El până la urmă n-are de ales şi vinde droguri pentru dealer-ul ăla şi apoi îl arestează poliţia.”

„Ba nu... Se termină... aşa...”

„Cum... aşa?”

„Aşa... se tremină... pur şi simplu...”

     Cam aşa ar suna dialogul şuşotit pe care l-am avut cu prietena mea în timp ce vizionam „Rocker” la cinema-ul Victoria: eu încrezător în capacitaţile mele previzionare, ea sceptică şi deloc impresionabilă. Cine a mers săptămâna trecută să vadă ultimul film al lui Marian Crişan ştie foarte bine că ea avea dreptate: filmul „se tremină... aşa... pur şi simplu.”

     În mod normal, faptul că nu ghicesc finalul (şi asta se întâmplă aproape tot timpul) mă bucură. În parte pentru că vin întotdeauna cu soluţionările cele mai prozaice, dar mai ales pentru că înşelându-mă am parte de surpriza finalului. În cazul de faţă, bunul simţ ar fi trebuit să-mi dicteze răspunsul rostit de prietena mea. Totuşi, undeva în străfundurile sensibilităţii mele licărea speranţa unei naraţiuni de tip clasic. Vroiam să văd o poveste!

   Crişan, spune Andrei Gorzo în cronica aceluiaşi fim din Dilema, „e aici un practicant al dedramatizării neo-neorealiste. Unul dintre lucrurile pe care le face e să elimine (...) tradiţionalele „ceasuri” de care depind o bună parte din suspansul şi din pulsul filmelor narative de tip clasic.” „Ceasurile”, explică Gorzo, sunt de cele mai multe ori deadline-uri pe care scenariştii le introduc în naraţiune pentru a dinamiza acţiunea şi a potenţa tensiunea, mai exact: „o problemă de rezolvat neaparat şi contra cronometru” pusă în cârca personajelor. Privită în această cheie, ultima peliculă lui Marian Crişan este într-adevăr un „film discret şi frumos”, aşa cum scrie cronicarul Dilemei.

    Din partea mea spun că „Rocker” nu e un film rău şi nici greşit, deşi unele stângăcii sunt evidente (vezi scena în care rockerii discută aproape toate adevărurile ultime, aşa cum bine ştim că obişnuiesc să facă uneori, în doar două minute, într-o scenă prea puţin montată). Are momente extraordinare cum este de pildă scena din localul de „păcănele” unde, pe fundalul sonor al unor manele, Victor (Dan Chiorean) oferă o mostră autentică de headbanging sănătos sau scena lungului drum spre locul de muncă din afara oraşului, parcurs mai mult pe jos decât motorizat, explicată excelent de Andrei Gorzo în cronica lui.

    Deşi plin de evenimente, „Rocker” nu este o poveste. Este un model exemplar de slice of life cinema, tradus mot a mot în Dilema drept „felie de viaţă”. Este doar una dintre multiplele metode prin care filmul se debarasează de moştenirea narativă pe care i-a lăsat-o romanul, nuvela şi teatrul. Este în fapt, una din ipostazele de apreciat prin care flimul încearcă, încă de la apariţia sa, să-şi găsească o identitate aparte care să-i faciliteze aspiraţia la titlul de „a şaptea artă”. De la experimentaliştii francezi din anii '20, la Kino-Glaz-ul lui Dziga Vertov, trecând prin refuzul teatralului la Bresson şi ajungând la încăpăţânarea lui Antonioni de a da o rezolvare intrigii sale din L'Avventura, cinema-ul a părut să aibă întotdeuna resursele necesare pentru a se argumenta ca specie distinctă a artei. Reuşitele, în ciuda popularităţii lor în rândul criticilor şi în circuitul arthouse, nu au provocat nicio transformare din moment ce astăzi, aşa cum bine observa într-un interview cineastul britanic Peter Greenaway, cea mai mare parte a publicului se duce să vadă la cinema ecranizările unor romane de succes (Lord of the Rings şi Harry Potter ajung ca exemple). Deşi nu sunt un mare fan al acestor producţii, şi fiind în acelaşi timp relativ atent la scena românească de film din ultima vreme, încep să le dau dreptate acestora din urmă.

    Când au apărut, filmele aşa zis-ului Nou Val¹ românesc au fost într-adevăr o gură de aer proaspăt. Din păcate doar criticii şi cinefilii au tras în piept acest aer, publicul larg fiind nepregătit pentru „noua abordare”². Nici nu poate fi blamat în vreun fel din moment ce nu a existat o adevărată tranziţie între vechea tradiţie şi noua tradiţie. Înaintea filmelor Noului Val (care mai degrabă datorită premiilor decât marketingului eficient au reuşit să strângă încasări record în România) în topul vizionărilor se afla „Garcea şi oltenii”. Punând astfel problema, am înţeles foarte bine de ce o parte a publicului (nişte „consăteni” de-ai mei mai exact) râdeau în hohote şi împărtăşeau sălii comentarii abjecte atunci când am fost să văd „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”. Nici astăzi, după ce cinema-ul românesc şi-a construit o tradiţie iar aşteptările cu greu mai pot surprinde (cel puţin nu la nivelul la care o făceau acum 10 ani), nu poţi merge la un „Poziţia copilului” fără să ai parte de râsul acela jenat al unor indivizi care se prăpădesc la fiecare rostire a cuvântelor lor preferate de către personajele din film. Spun iarăşi: oamenii aceştia nu pot fi blamaţi! Dimpotrivă ei, oricât de mulţi sau puţini ar fi, contribuie la încasările de care filmul românesc are atâta nevoie (Miercurea trecută, la proiecţia de la ora 20 a filmului „Poziţia copilului” de la Cinema-ul Florin Piersic sala a fost literalmente plină; conducerea întârziind chiar proiecţia cu vreo 5 minute pentru ca toţi cei care şi-au cumpărat bilete să ajungă la locurile lor înaintea începerii filmului). Ce vreau să spun este că pentru aceşti oameni ar trebui să existe şi un altfel de cinema. Un cinema care să le livreze totuşi o poveste. Faptul că s-au ridicat din faţa monitorului la care privesc cel mai adesea filmele piratate de pe internet, ca să vină la cinema, să stea la coadă minute în şir şi să-şi înghesuie genunchii între rândurile de fotolii ale „muncitorescului” cinematograf Florin Piersic, spune multe. La proiecţia deja citatei pelicule regizată de Călin Netzer, o bună parte dintre spectatori sunt sigur că au rămas cu aceeaşi impresie pe care şi-au făcut-o la vederea afişului: un film care a câştigat marele premiu la Berlin şi nimic mai mult.

    Nu vreau să fiu înţeles greşit. „Poziţia copilului”, fie doar şi pentru interpretarea Luminiţei Gheorghiu, merita un premiu. Cu toate încasările record de care se bucură, acesta rămâne însă un film de festival. Insist aici asupra poveştii. Conflictul mamă-fiu în jurul căruia este construit filmul rămâne nesoluţionat. În fond, ce deadline ar putea fi introdus pentru a finaliza un asemenea conflict. El rămâne deschis prin natura lui şi nu ne putem plânge din acest motiv. Altfel se pune problema însă în cazul relaţiei fiului cu iubita lui, o dramă expusă şi lăsată în plop. Tot altfel se pune problema şi în cazul relaţiei personajelor cu autorităţile. Pe toată durata filmului o vedem pe Luminiţa Gheorghiu cum dă telefoane în stânga şi în dreapta pentru a-şi scoate „beizadeaua” cu basmaua curată dintr-un accident rutier care răpeşte viaţa unui copil. De cele mai multe ori „se rezolvă”, dar şi această poveste rămâne în coadă de peşte. După ce asităm la portretizarea corupţiei, filmul ne lasă cu ochii-n soare în ce priveşte soluţionarea procesului deschis împotriva fiului. Nu sesizăm nicio perspectivă moralizatoare şi nici una pesimistă la adresa sistemului juridic românesc pentru că scena procesului lipseşte cu desăvârşire. Şi poate nici nu ar trebui să existe una (prozaismul cu care anticipez finalurile se vede clar şi aici) din moment ce demersurile mamei par să aibă succes. Cu toate acestea, conflictul cu autorităţile rămâne doar o simplă constatare, implicaţiile pe care le-ar fi avut asupra personajelor fiind complet ignorate. Cât despre conflictul emoţional dintre familiile implicate (în special cel al personajului jucat de Dumitrache cu tatăl copilului omorât) numai cuvinte de laudă: ultima scenă este una dintre cele mai emoţionante scene de căinţă din câte am văzut, magistral rezolvată într-un stil minimalist în sfârşit la locul lui.

    Şi pentru că veni vorba, felul în care spui o poveste este poate mai important decât povestea în sine (vezi de pildă filmele B ale lui Seijun Suzuki, a căror poveşti sunt cel puţin găunoase, dar care sunt „povestite” cu măiestrie regizorală). Stilul minimalist abordat de cineaştii Noului Val românesc a devenit atât de evident încât o mare parte a publicului are impresia, de altfel eronată, că acest „curent” se rezumă doar la atât („filme cu scene lungi în care nu se întâmplă nimic”). Aşezaţi pe fotoliul incomfortabil, pe rândul 6 al cinema-ului Florin Persic la proiecţia „Poziţia copilului”, cu ecranul mare ocupându-ne întreg spectrul vizual, şi mie şi prietenei mele ni s-a făcut rău (la propriu!) din cauza zgâlţâierii camerei de la un personaj la altul de fiecare dată când unul rostea ceva. O abordare tradiţională a dialogului (cadre afrontate cu personajele discutând) ar fi fost mai puţin „greţoasă” dar probabil şi mult mai scumpă pentru producători. Problemele financiare cu care se luptă cineaştii români, este foarte posibil să stea, măcar în parte, la baza acestui minimalism sufocant.

    În sfârşit, nu încerc să arunc cu noroi în Noul Val românesc. În ultima vreme doar filmul a adus cuvinte de laudă la adresa României din partea comunităţii internaţionale, aşa că ar fi nepotrivit să-l criticăm categoric. Cinema-ul românesc a devenit un „brand de ţară” dar trebuie să avem grijă să nu rămână doar atât. Pe de altă parte, alternativa, filmele caracterizate de o naraţiune de tip clasic, pe care mi-a fost dat să le văd la cinema în ultimii ani nu umplu deloc acest gol. „Liceenii in 53 de ore si ceva” (da! m-am dus să-l văd la cinema!) poate candida lejer la titlul de cel mai prost film produs vreodată în România, despre cele mai recente producţii ale lui Sergiu Nicolaescu nu spun nimic, iar în ce priveşte „Portretul luptătorului la tinereţe”, deşi antrenant şi cu o doză suficientă de împuşcături pentru a putea fi catalogat (şi) un film de acţiune, am fost destul de dezamăgit pentru portretizarea idealistă a luptătorilor din munţi şi demonizarea clişeistică a comuniştilor. Între singurele surprize plăcute s-a aflat „Despre oameni şi melci”, care nu doar că a obţinut încasări uriaşe pentru piaţa românească de film, dar a făcut-o şi onorabil, refuzând preţiozitatea şi minimalismul Noului Val, reuşind printr-o naraţiune tradiţională să trateze aceleaşi probleme sociale ale tranziţiei, cu umor şi fără încrâncenare.

    Închei spunând că, pentru a avea o cinematografie matură şi de luat în seamă este indispensabilă aplecarea către poveste. Aştept cu nerăbdare producţia unor filme româneşti horror, SF, de acţiune, istorice, filme cu subiecte „triviale” tratate cu seriozitate, sau măcar onorabil. Aştept apoi, echivalentul român al lui Christopher Nolan, sau al lui Charlie Kaufman, care să producă succese de critică şi box-office, atât antrenante cât şi intrigante, care să facă un „The Dark Kinght” românesc. Cum ar arăta oare biografia lui Terente pusă în scenă de Cristi Puiu? Dar de Mungiu sau de ce nu de Marian Crişan?

1Spun „aşa-zis-ului” pentru că dacă-i întrebi pe unii cineaşti români raliaţi la acest „curent” îţi vor răspunde că nu există un asemenea „val”. În principiu au dreptate, dacă luăm în considerare că, spre deosebire de Nouvelle Vague-ul francez, curentul cinematografic la care se raportează orice nou val al cinematografiei mondiale, în cinematografia românească recentă nu există un manifest (comparabil cu manifestul lui Truffaut) şi nici un film manifest sau vreo coerenţă de discurs a cineaştilor.

2Între ghilimele deoarece nu există o abordare standard a cinematografiei „Noului Val”, deşi publicul larg are o idee foarte clară despre această nouă aboradre sintetizată în fraza: ”filme în care nu se întâmplă nimic”.