Despre Securitate şi cercetarea istorică în România anilor ’80 - de Felician Velimirovici

-->

De veghe la scrierea istoriei (Securitatea), de Apostol Stan, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2012, 286 p.

Securitatea, care a fost creată pentru a apăra ordinea socialistă împotriva claselor exploatatoare, este acum dirijată împotriva muncitorilor¹ scriau, printre altele, în martie 1989 veteranii PCR Silviu Brucan, Alexandru Bârlădeanu, Gheorghe Apostol, Corneliu Mănescu, Constantin Pârvulescu şi Grigore Răceanu. Cam în aceiaşi termeni se exprima şi directorul Editurii Tehnice, Ion Iliescu, într-o prezumtivă scrisoare adresată “conducerii superioare de partid şi de stat”, misivă care, în fapt, nu a părăsit niciodată sertarele biroului său: Din organe de apărare a legalităţii socialiste, îndreptate împotriva duşmanilor socialismului dinăuntru şi din afară, organele de securitate au devenit organe de supraveghere şi urmărire, în primul rând a demnitarilor regimului, a cadrelor cu munci de răspundere sau a celor care au îndeplinit funcţii de conducere.²

Evident, misiunea principal a DGSP/DSS nu a fost acela de a apăra nici „ordinea socialistă împotriva claselor exploatatoare” (care clase „exploatatoare” în România anilor ’80?!) nici, pentru a-l cita pe Iliescu, „legalitatea socialistă” (din nou, care legalitate într-un stat de nedrept – Unrechtstaat, după expresia fostului preşedinte german Roman Herzog). Am detaliat în altă parte, pe acest blog, atari aspect referitoare la activitatea acestei instituţii. În aceste condiţii, o discuţie referitoare la implicarea Securităţii în scrierea istoriei naţionale ar putea părea bizară, deplasată, neverosimilă ori ne la locul ei, in orice caz, la o primă vedere, pentru că în orice stat modern serviciile de informaţii şi istoriografia au, în mod normal şi natural, doar tangenţe limitate. Însă, aşa cum demonstrează profesorul Apostol Stan în cel mai recent volum al său, nu acesta a fost şi cazul României „epocii de aur”.

Întemeiat pe documente aflate în arhiva CNSAS produse de către IMB-Securitate în anii ’80 (cele mai multe redactate de maiorul Marin Popa, respectiv lt.-col. Gabriel Anastasiu), referitoare atât la activitatea sa profesională cât şi a câtorva dinre colegi, cu toţii cercetători ştiinţifici în cadrul Institutului de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei de Studii Sociale şi Politice din Bucureşti, volumul istoricului bucureştean se plasează în continuitatea sau în complementaritatea lucrării sale anterioare Istorie şi politică în România comunistă (Curtea Veche, Bucureşti, 2007, 425 p.).

„Obiectivul” Apostol Stan, cercetător ştiinţific specializat în istoria modernă a României cu o vechime de 26 de ani la locul de muncă, membru de partid, lector „la una dintre formele de învăţământ politic” (p. 11) „a fost luat în lucru prin dosar de urmărire informativă” (p. 15) la 30 martie 1984, atribuindu-i-se numele de cod „Istoricul” întrucât constituia, alături de prietenul său Anastasie Iordache – conform notelor informative colectate de maiorul Marin Popa de la câţiva dintre colegii săi, precum Damaschin Mioc – un „nucleu opoziţionist faţă de politica partidului şi statului [...] care putea să influenţeze masa celor circa o sută de cercetători din Institutul de Istorie (p. 14). Care erau culpele „Istoricului” în fapt? Că asculta postul de radio Europa Liberă şi „colporta” ştiri în micul său grup de prieteni de idei, ceea ce se constituia în „manifestări ostile” şi periculoase pentru regimul socialist, că întreţinea relaţii cu străini (totuşi, într-o ţară guvernată de un partid politic care proclama urbi et orbi internaţionalismul său proletar!), şi alte asemenea „abateri”. Timp de cinci ani de zile cât s-a aflat sub urmărire, cinci dintre colegii săi din Institut au jucat rolul de „îngeri păzitori” ai istoricului, furnizând constant Securităţii note informative care cuprindeau chiar şi cele mai inofensive (şi lipsite de interes) informaţii. Evident, corespondenţa i-a fost interceptată, la fel şi telefonul; totuşi, până la închiderea dosarului, securiştii care s-au ocupat de „Istoric” nu au reuşit să adune probe suficiente în măsură să confirme pericolul reprezentat de „obiectiv” şi să susţină punerea sa sub acuzare din punct de vedere juridic.

Pe de altă parte, alături de uimitoarea poveste a urmăririi sale de către instituţia constituită pentru „a apăra ordinea socialistă împotriva claselor exploatatoare”, volumul istoricului bucureştean oferă o serie de informaţii extrem de valoroase din perspectiva politicilor culturale ale regimului comunist din România. Însă nu „de sus” (from above), de la nivelul CC al PCR, ori al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste (care le gestiona/aplica; în acest sens utilă este lectura indigestelor şi interminabilelor memorii publicate de Dumitru Popescu „Dumnezeu”) ci de la „firul ierbii”, adică „de jos”, aşa cum au fost ele resimţite la scara 1:1 de către un cercetător onest, pasionat de „meseria de istoric” în condiţiile în care, aşa cum a arătat şi istoricul Florin Constantiniu, în perioada comunistă au existat o mulţime de momente, episoade, întâmplări, etc. ce nu au lăsat nicio urmă scrisă – ori dacă au lăsat, completez eu, ele se pot găsi numai în arhivele fostei Securităţi. Valoarea documentară a volumului este aşadar, şi din această perspectivă, de netăgăduit.

Citez din cuprinsul cărţii pentru a oferi un astfel de exemplu (cred eu) relevant, referitor la implicarea directă a Securităţii în domeniul istoriografic şi a acţiunilor ei subterane: „Pe fondul frământărilor privind problemele editoriale („Istoricul” finalizase manuscrisele a două volume, unul de autor şi altul scris împreună cu prietenul său An. Iordache, pe care le predase Editurii Academiei RSR, respectiv Editurii Ştiinţifice în urmă cu câţiva ani; manuscrisele stăteau în sertarele editurilor, publicarea lor fiind constant şi sub varii pretexte amânată, ceea ce l-a determinat pe autor să protesteze, adresându-se direct Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste n.n.), în faţa Istoricului apare intempestiv şi miraculos o rază de speranţă. Aceasta se întâmpla la 13 septembrie 1984, când era sunat de amicul Nicolae Mariş (alias Marian). Acesta îi promitea o vizită la domiciliu, sugerându-i – cum înregistrau telefonic securiştii – „că-i bagă o pilă” dacă vrea să publice ceva. Îl poate ajuta printr-un demers la orice editură, inclusiv la Editura Academiei. Dar la Editura Ştiinţifică? întreabă Istoricul. Marian zice că poate şi acolo, dar ocolind detaliile, în loc de un răspuns concret, afirmă că „editurile plătesc prost”, încât numai la astea literare „se mai scoate un ban”, căci în rest publici „numai ca să-ţi faci glorie”. Ca şi cum problema Istoricului n-ar fi fost una de cenzură, ci una bănească, adică să ofere cartea acelei edituri care îi dădea cele mai mari drepturi de autor! Istoricul înţelegea că pila promisă nu avea valoare pentru Editura Ştiinţifică, ceea ce-l determina să răspundă: „vedem noi ce facem!”. În acest scop, l-a chemat să-l viziteze acasă (dos., f. 168-169).
Istoricul nu ştia atunci că Mariş (Marian) juca un rol dublu, adică de prieten şi delator, iar când i se propunea să-şi mute cartea la Editura Politică, nu avea cum să intuiască dedesubturile acelei mişcări, cu atât mai puţin că prefăcutul prieten era împins de la spate de maiorul Popa. Acesta îi ceruse să întreprindă ceva, să găsească o modalitate de a-i da Istoricului o speranţă cu privire la destinul editorial al manuscrisului privind Revoluţia de la 1848. Cu alte cuvinte, să caute o editură, prin relaţii personale şi să-l trimită pe nemulţumit acolo. Scopul securiştilor era de a vedea dacă, după formala promisiune de rezolvare a unei atari situaţii, Istoricul mai persista ca protestatar. Aceasta era pentru Securitate un fel de probă pentru verificarea atitudinii prezumtivului element ostil faţă de politica partidului şi statului socialist multilateral dezvoltat.

În răstimpul octombrie-decembrie 1984, fără să-şi dea seama de intenţiile oculte ale Securităţii şi contând pe mâna de ajutor întinsă cu generozitate de Mariş (Marian), Istoricul era împins spre o serie de „mişcări” cu rezultate favorabile. Credea că dârzenia cu care se luptase, apărându-şi cartea de ravagiile cenzurii, într-un domeniu ce nu avea nicio legătură cu politica internă şi externă a PCR, era pe punctul de a-i aduce succesul mult dorit.

Sugerându-i-se că Editura Politică este aceea care-i putea publica textul blocat de Editura Ştiinţifică, Istoricul intenţiona să se asigure că acel transfer era dorit de editură. În consecinţă, printr-un telefon ascultat de Securitate, la 30 octombrie 1984 el îl întreba pe Mariş (Marian) dacă-l cunoaşte pe director, un filozof de rezonanţă în cercurile ideologice, Dumitru Ghişe, într-o funcţie îndeplinită mulţi ani de Valter Roman, tatăl prim-ministrului postrevoluţionar Petre Roman. Pentru Istoric, editura nu avea o faimă bună, căci misiunea ei predilectă consta în tipărirea operelor lui Nicolae Ceauşescu, toate într-un tiraj enorm. Scopul scuza însă mijloacele!

Ce-l interesa atunci, la 30 octombrie 1984, sunându-l pe Mariş (Marian) era dacă îl cunoaşte bine pe Ghişe, întrucât dorea să-l abordeze direct, să-i explice conţinutul cărţii şi să-i demonstreze netemeinicia blocării ei de către Editura Ştiinţifică. Aceasta privea unitatea Revoluţiei române de la 1848 prin aşezarea ei în ordine cronologică a evenimentelor de atunci, în timp ce el demonstra că unitatea se afirmase în „cuget şi simţiri”, peste frontierele politice diferite ce acopereau spaţiul românesc.

Declinându-şi posibilitatea unei intervenţii directe pe lângă acel director, „amicul” Istoricului i-a recomandat pe N. Gogoneaţă şi Radu Pantazi, relativ bine cunoscuţi Istoricului, şi care erau printre apropiaţii lui Ghişe. Dar pentru a găsi un intermediar pentru Ghişe, autorul cărţii recursese atât la Marius Nicolae, cât şi la Mariş (Marian), acesta fiind în bune relaţii cu Gogoneaţă. În primele zile ale lui noiembrie 1984, potrivit interceptărilor Securităţii, Istoricul îl contacta pe sus-menţionatul Gogoneaţă, consilierul preşedintelui ASSP (Academia de Studii Sociale şi Politice a R.S. România, n.n.), Mihnea Gheorghiu, care-i deschidea accesul la directorul Editurii Politice.

Aranjamentele acestea, puse în scenă de Securitate, dădeau rezultate. La 14 decembrie 1984, contactându-l telefonic pe Mariş (Marian), securiştii consemnau că Istoricul îl vizitase ieri pe Ghişe, fiind primit cu „multă căldură şi i s-a promis că lucrarea lui va fi inclusă în planul Editurii Politice pe anul 1986” (cartea s-a publicat în 1987!).” (pp. 55-57).

Astfel de episoade, evocate pe larg de autor în cuprinsul volumului său, sunt capabile – dacă nu să aducă o serie de noi perspective – atunci cel puţin să lumineze/nuanţeze/completeze imaginea pe care ne-o putem face asupra a ceea ce a însemnat condiţia intelectualului (sau cel puţin a istoricului de rând, adică nu a celui de curte, ori „de partid şi de stat”) în timpul regimului comunist din România. Dincolo de ideologie, cenzură, obtuzitatea ori obscurantismul unor responsabili ideologici, dincolo de „comunism” a funcţionat o întreagă reţea de relaţii personale, jocuri de culise, interese personale, etc., Securitatea implicându-se şi ea. Cel puţin pe alocuri...

1 “ Scrisoarea celor 6” adresată lui Nicolae Ceauşescu, Historia, URL: http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/scrisoarea-celor-6-adresata-lui-nicolae-ceausescu

2 “ Martie 1989: Ion Iliescu, scrisoare împotriva lui Ceauşescu”, URL: http://jurnalul.ro/special-jurnalul/martie-1989-ion-iliescu-scrisoare-impotriva-lui-ceausescu-146289.html