Cultura română între Constantin Noica şi Adrian Marino - de Felician Velimirovici

                                                               Motto: „Funcţia intelectualului este să spună nu oricărui abuz, oricărei aberaţii politice sau de altă natură, să se împotrivească mortificării gândului şi obstacolelor puse libertăţii.”[1]

                                                                                                                Albert Camus

Adrian Marino

O lege sociologică fundamentală, remarcată şi pusă în evidenţă de criticul de idei Adrian Marino, a funcţionat (şi) pe parcursul dictaturii ceauşiste în mod indiscutabil: nimeni nu poate trăi într-o societate fără a fi condiţionat într-un fel sau altul, într-o măsură sau alta, de acea societate, cu atât mai mult cu cât ea este una extrem de represivă, de tip autoritar-comunist. Din acest punct de vedere foarte general, puritatea absolută este o idee care de fapt nu prea are corespondent în realitate: toţi cei care au publicat atunci au fost ,,colaboratori” ai regimului, prin simplul fapt al existenţei lor sociale şi culturale publice sub acel regim.[2] Bineînţeles, gradele pot să difere şi diferă de la caz la caz.

În ceea ce priveşte societatea comunistă românească şi condiţia intelectualului în cadrul acesteia, o reflecţie amară, lucidă, tulburătoare şi în multe privinţe disuasivă asupra ei a fost oferită postum de către Adrian Marino în autobiografia sa intelectuală şi ideologică publicată (recent) sub titlul Viaţa unui om singur. Din perspectiva aroniană a înţelesului formulei, Adrian Marino a fost un spectator angajat, adică un om pentru care forţa prezentului a fost mai ,,tare” decât lectura cărţilor; chiar dacă acestea din urmă au ajutat orientarea atenţiei sale, decisivă pentru descoperirea politicii a fost trăirea experienţei, o trăire care, consideră Raymond Aron, relevă spectatorului „răutatea şi duritatea existenţei umane”.[3]

Angajamentul anticomunist al acestui intelectual format înainte de 1944, asumat la nivel subiectiv în sensul cel mai profund, a determinat plasarea sa în raport cu „marea istorie”. Astfel, din obiect, el devine subiect al unei mari istorii care i-a marcat destinul, invadându-i viaţa în moduri dintre cele mai violente: 14 ani de prizonierat în „gulagul” românesc, lipsa recunoaşterii academice a meritelor sale, ostilitatea pe care a resimţit-o din partea colegilor aproape toată viaţa, etc. Mărturia acestui autentic spectator angajat contribuie nu numai la înţelegerea realităţilor celei de-a doua jumătăţi a unui secol care, după opinia istoricului francez René Rémond, în galeria secolelor probabil va fi definit de numele Auschwitz şi Kolîma[4], dar şi la înţelegerea raporturilor care s-au putut stabili între putere şi intelectuali pe parcursul diferitelor vârste ale comunismului românesc.

În fapt, posibilităţile de manifestare ale unui om de cultură care a avut (ne)şansa de a trăi comunismul ceauşist au fost, în opinia lui Adrian Marino, următoarele:

a) un conformism integral, total şi voluntar servil în raport cu puterea;

b) un refuz al oricărui compromis, refuz care s-a manifestat extrem de rar întrucât conducea aproape sigur la marginalizarea socială şi profesională, excludere sau ratare;

c) un conformism parţial ce se plasează între cedarea totală – a)  şi eroismul implicat de refuz – b), concretizat printr-o adaptare şi o supravieţuire activă resemnată la „a face ceea ce se poate în condiţiile date”.[5]

Deşi publicată în 2010, autobiografia sus-menţionată a fost redactată cu aproximativ un deceniu în urmă (1999), aşadar este limpede faptul că ideocriticul nu putea cunoaşte – sau dacă a făcut-o, atunci în tot cazul nu a specificat explicit că a făcut-o – conţinutul unui raport secret întocmit de economistul Mihai Ralea în anul 1955 la cererea Secţiei de Propagandă şi Agitaţie a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român şi înaintat acesteia.[6] Bazat pe intervievarea a unui număr de peste 60 dintre cei mai marcanţi intelectuali activi în cultura romnână postbelică, raportul lui Ralea concluzionează că intelectualii români trebuiesc a fi împărţiţi în trei categorii distincte, în raport cu care este necesar ca regimul să aibă atitudini corespunzătoare: cei „câştigaţi complet” de regim, cei „nelămuriţi, indiferenţi, pasivi ori apolitici”, respectiv „duşmanii iremediabili, refractari la ideologia regimului” care trebuiesc să fie „izolaţi, împiedicaţi, părăsiţi”[7]. Parcurgând aceste rânduri, intuiţia extraordinară a lui Adrian Marino devine evidentă şi, dacă nu de necontestat, cel puţin extrem de utilă din punct de vedere analitic. La nivelul anului 1955, când Ralea întocmea raportul, în Uniunea Sovietică şi în ţările aflate sub hegemonia sa în Europa Centrală şi Răsăriteană începuse deja să fie aplicat un nou principiu de incluziune sau integrare socială a intelighenţiei creatoare[8] sintetizat de celebra formulă enunţată de Janos Kadar – „cine nu este împotriva noastră este cu noi”, care înlocuieşte deviza anterioară a partidelor comuniste şi muncitoreşti, „cine nu este cu noi este împotriva noastră”[9].

Constantin Noica

În aceste condiţii, se poate remarca pe plan intelectual, imediat după moartea lui Stalin la 5 martie 1953, apariţia dacă nu a primelor forme ale disidenţei intelectuale, în tot cazul a coagulării unor grupuri de intelectuali critici în anumite ţări precum Polonia, Cehoslovacia şi mai ales Ungaria[10] (cercul Petöfi). În ţări ca România, Bulgaria sau Republica Democrată Germană, destalinizarea a fost una extrem de limitată şi, în consecinţă, apariţia unor asemenea grupuri nu a fost posibilă.[11] Intelectualii au fost nevoiţi să aleagă una dintre cele trei opţiuni descrise de Mihai Ralea (ca reprezentant al establishment-ului politico-ideologic) şi Adrian Marino (ca reprezentant al intelectualităţii care după 1948 a spus un nu hotărât şi a preferat excluderea, marginalizarea socio-profesională şi închisoarea politică, apoi din nou excluderea după 1964).

Aplicând această foarte sumară schemă interpretativă cazului Constantin Noica, se poate observa că acesta s-a limitat în acea perioadă la „a face ceea ce se poate în limitele date” cum spunea Marino. La fel ca acesta din urmă, şi Noica a suportat detenţia politică o perioadă, fiind eliberat în acelaşi an cu Marino. Dacă Marino a rămas, din perspectiva angajamentului său intelectual public, fidel angajamentului ideologic net anti-comunist, anti-colectivist, pro-occidental şi mai ales, pro-european pe care l-a ales, Noica a ales, după expresia Hertei Müller, „să nu deranjeze”. Nu s-a plasat explicit de partea puterii niciodată, însă în acelaşi timp a evitat gesturile riscante la adresa ei – mărturie stă în acest sens încercarea sa de a-l convinge pe Mircea Eliade să vină la Bucureşti pentru conducerea unui institut de istorie a religiilor pe care regimul urma să-l organizeze.[12] Nu a contribuit prin scrierile sale la legitimarea sau cel puţin susţinerea regimului politic ceauşist – din nou, cel puţin nu explicit – însă nici nu i-a condamnat niciodată deschis derapajele. După formula filosofului Gabriel Liiceanu, „Noica a ales să scuipe pe istorie”, să nu intre în joc, să se izoleze şi să-şi dedice viaţa reflecţiei filosofice autentice. Pentru a folosi un cuvânt care a generat în anul 2011 o amplă dezbatere în revistele de cultură, Noica a fost un mitläufer.[13] 

Angajamentul politic inconsistent al lui Constantin Noica în comunism, chiar dacă a refuzat să laude şi să sprijine sistemul, nici nu a îmbrăţişat vreo formă deschisă de protest politic. În definitiv, cam asta au făcut cei mai mulţi dintre români, intelectuali sau nu: nu l-au proslăvit pe dictator, dar nici nu au protestat deschis. Această formă de supravieţuire ar putea să însemne însă şi o formă de consimţire, de neimplicare, de „nu ne băgăm“, atitudine care, printre altele, a făcut cu putinţă ceauşismul. Refugiul în cultură nu a eliminat aşadar – mai curând dimpotrivă, a implicat – neutralitatea politică. Radu Filipescu, Paul Goma, Dan Petrescu, Doina Cornea, preotul Calciu Dumitreasa ori Liviu Babeş au fost, în cele din urmă, lăsaţi singuri de majoritatea mitläufer-ilor. Constantin Noica în schimb nu a fost singur decât temporar. Ca intelectual format în perioada interbelică în cadrul a ceea ce ulterior s-a numit „Generaţia ’27”, adică prieten cu Emil Cioran, Mircea Eliade, Eugen Ionescu şi discipol al lui Nae Ionescu, Constantin Noica s-a găsit după 1964 singurul rămas într-o ţară cu o cultură nu numai mică, ci şi amputată de o serie de mari valori de către comunism în prima sa fază, aceea a „acumulării primitive de legitimitate”[14] cum a denumit-o politologul Michael Shafir. Visul său de tinereţe enunţat în 1944 în paginile Jurnalului filozofic, acela al întemeierii unei şcoli unde nu se predă nimic dar care ar trebui condusă de un maestru şi frecventată de discipoli foarte bine înzestraţi din punct de vedere intelectual, nu l-a părăsit. Intenţia sa a exprimat-o foarte clar într-un eseu intitulat „Cei 22 sau despre cultura de performanţă”[15] şi poate fi sintetizată astfel: în sânul unei culturi naţionale ar trebui să existe câteva genii (dintre cele 22 de milioane de locuitori ai României, Noica presupunea că pot fi identificaţi 22 de tineri cu înzestrare excepţională). Activitatea acestor oameni de cultură de performanţă (geniali din perspectivă creatoare) ar trebui nu doar să-i încânte pe ceilalţi, ci să se desfăşoare sub îndrumarea unui antrenor, la fel ca în sportul de performanţă, care „ştie cum se fac lucrurile mari chiar dacă el însuşi nu le face”. Finalitatea acestui demers de certă inspiraţie platoniciană ar putea fi, în sfârşit, scoaterea din minorat a culturii române. Problema lui Noica a fost însă nu numai cum să-i găsească pe cei 22, ci şi cum să transforme virtualitatea din ei în act cultural propriu-zis, dar mai ales, cine să-i găsească din moment ce, spune el citându-l pe poetul francez Paul Valery, nu cunoaşte pe nimeni care să se priceapă la genii.

La începutul anilor ’70, Noica şi-a asumat – aparent – rolul de „antrenor cultural” în căutare de tineri cu înzestrare excepţională pe care să-i ajute să „transpire” şi să reînnoade firul culturii române rupt, după expresia lui Lucian Blaga, odată cu căderea României între „pietrele de moară ale istoriei” în 1948. Tinerii urmau a fi, în viziunea lui Noica, moştenitorii şi continuatorii culturii interbelice din care provenea Noica însuşi.

Primind din partea autorităţilor dreptul de a locui câteva luni pe an în relativ izolata staţiune montană Păltiniş din judeţul Sibiu, Constantin Noica nu a întâmpinat probleme deosebite în a găsi tinerii de care avea nevoie pentru a demara proiectul său cu evident caracter paideic sau iniţiatic, pentru a-i învăţa „dialectica infinită a spiritului”[16]. Din moment ce suprimarea „infernului comunist”, pentru a folosi cuvintele lui Gabriel Liiceanu, nu a depins de Noica, obţinerea „paradisului” era o chestiune de antrenament şi voinţă personală pentru el şi discipolii grupaţi în jurul lui: centrul vieţii se muta astfel în spirit şi în cultivarea lui cu ajutorul cărţilor, în timp ce „Istoriei” îi era întors spatele.

Asumarea proiectului şcolii lui Noica de către tineri precum Victor Stoichiţă, Andrei Pleşu, Sorin Vieru sau Gabriel Liiceanu – pentru a-i numi doar pe cei mai cunoscuţi – a însemnat aşadar o autentică evadare din istorie, în măsură să evite oportunismul şi colaborarea activă cu regimul, dar şi „disidenţa angajată”. Miza şi dorinţa cea mare a lui Noica a fost însă alta, nu doar „scuiparea” pe istorie: şansa unui început de istorie autentică a filozofiei româneşti.[17]

Pe de altă parte, necesitatea scoaterii din minorat a culturii române şi a punerii ei în acord cu marile culturi ale Europei a fost resimţită şi de Adrian Marino. Nu modelul şcolii platoniciene, centrat pe relaţia maestru spiritual – discipol genial, a considerat Marino că este soluţia pentru remedierea decalajului dintre România şi Occident, pentru depăşirea condiţiei „România – ţara lui pseudo, aflată la porţile Orientului, o ţară a balcanismului iremediabil, etc.”[18]. Nu geniul şi creaţia irepetabilă poate salva cultura română, ci munca sistematică. Pe scurt, concluzia lui Marino a fost că vom intra pe piaţa europeană a ideilor în clipa în care vom crea ca şi europenii, când vom scrie ca şi ei, când vom munci ca şi ei, când operele fundamentale oricărei culturi vor exista şi în România – dicţionare, enciclopedii, biografii, colecţii de acte şi documente editate, etc. Numai după ce toate aceste demersuri neaducătoare de beneficii materiale ori simbolice, dar care presupun un volum de muncă imens, se vor fi împlinit, în opinia lui Marino, condiţiile necesare pentru ca o nouă cultură română, eminamente europeană, să ia naştere. Reflecţiile-eseu semnate de Noica după 1964 despre „sentimentul românesc al fiinţei”, limba română şi unicitatea lui „întru”, fiinţa românească, „devenirea întru fiinţă”, etc, nu ar fi fost posibile într-o cultură serioasă, consideră Marino.[19] În orice caz, asemenea eseuri cu caracter naţionalist, izolaţionist, anti-european, nu fac o cultură. Datorită modalităţii prin care a ales să se raporteze la marea istorie, Adrian Marino a fost nevoit să suporte aproape pe toată durata vieţii sale un sentiment acut de excludere şi singurătate, de altminteri împărtăşit şi de alte conştiinţe care s-au plasat „contra curentului dominant” al unei epoci: „adoptând anumite atitudini, am fost un om în mare măsură singur în faţa istoriei şi în faţa modelor intelectuale”.[20] În sensul definit de Hannah Arendt[21], Adrian Marino a fost, în cea mai mare parte a vieţii, un veritabil emigrant intern, atât din punct de vedere social cât şi afectiv.

„Dar care vă este opera, dragii mei?” relatează profesorul Gabriel Liiceanu, unul dintre cei mai cunoscuţi discipoli ai şcolii de la Păltiniş, că era întrebarea pe care Noica le-o adresa periodic, atrăgându-le atenţia că „meciul poate fi pierdut într-un singur fel: nemaijucându-l.”[22] Având publicate peste 20 de volume atât înainte cât şi după 1989, atât în România cât şi în Statele Unite ale Americii, Franţa, Spania, Japonia sau Germania, opera lui Adrian Marino constituie o referinţă pe plan internaţional într-un domeniu bine determinat, cel al literaturii comparate. În România, lucrările sale monografice dedicate unor personalităţi de primă însemnătate pentru cultura română modernă (Mihai Eminescu, Alexandru Macedonski, etc.) reprezintă în continuare instrumente de lucru fundamentale, de neocolit pentru niciun cercetător, astfel încât se poate afirma fără şovăire că Adrian Marino are o operă. Dar nu are discipoli sau continuatori.

Care este însă opera lui Constantin Noica? În afara eseurilor referitoare la românism şi fiinţa românească, opera filosofică a lui Noica „se înalţă solitar ca un turn în cultura română”[23] după formula profesorului Liiceanu, fără a avea continuatori, exegeţi sau interpreţi şi nu este tradusă în nicio limbă de circulaţie internaţională. În spaţiul cultural extra-românesc, referirile la ea lipsesc.

 Dacă Marino avea dreptate când spunea că valoare unui act de cultură sau pur şi simplu a unei idei este generată şi de măsura în care ea circulă pe piaţa internaţională de idei, este receptată, preluată, discutată, etc, – în acest sens criticul oferea exemplul lui Cervantes care nu ar fi însemnat nimic pentru cultura europeană dacă ar fi păstrat Don Quijote închis într-un sertar – atunci ce se poate spune despre opera lui Noica? În ceea ce-l priveşte pe Gabriel Liiceanu, el îşi mărturiseşte deschis pierderea pariului cultural angajat de Noica în anii ’70: „un singur lucru e cert, am pierdut pariul în unicul fel în care puteam să-l pierdem: nemaijucând.”[24] Încetând a scrie „lucrări mari”, lucrări de care sunt capabili numai discipolii sau iniţiaţii din grupul lui Noica, discipolii au devenit după 1989, când evantaiul opţiunilor posibil de asumat pentru intelectualii din grupul Noica s-a lărgit într-o măsură inimaginabilă anterior, fie politicieni, miniştri (Andrei Pleşu), fie semnatari de articole de opinie, fie directori de reviste sau instituţii de învăţământ superior de elită, fie directori de edituri, fie autori de literatură subiectivă, personală sau de jurnale, etc. În toate cazurile, opera lor filosofică visată de Noica (oarecum) lipseşte. Neajunsul cel mare este nu numai că acele creaţii geniale, de care ar fi capabili numai cei 22, cei puţini, cei iniţiaţi, lipsesc – şi pariul, într-adevăr, a fost pierdut în acest sens – ci lipsesc încă şi acele opere de care ar fi capabili toţi intelectualii ne-geniali cum a fost Adrian Marino. În clipa de faţă nu avem nici contribuţiile geniale ale celor 22 visaţi de Noica, nici lucrările sistematice absolut necesare unei culturi moderne produse de intelectuali „normali”, ne-geniali, din aşa-numita „clasă de mijloc a spiritului”, dorite de Marino.

---

[1] Liviu Antonesei, O prostie a lui Platon. Intelectualii şi politica, Iaşi, Ed. Polirom, 1997,  p. 20.

[2] Adrian Marino, Viaţa unui om singur, Iaşi, Ed. Polirom, 2010, pp. 392-393.

[3] Raymond Aron, Jean-Louis Missika, Dominique Wolton,  Spectatorul angajat, Bucureşti, Ed. Nemira, 2006, pp. 30-31.

[4] René Rémond, Privire asupra secolului, Bucureşti, Ed. Nemira, 2008, p. 46.

[5] Adrian Marino, Politică şi cultură, Iaşi, Ed. Polirom, 1996, pp. 89-90.

[6] Mihai Ralea, Raport asupra atitudinii intelectualilor faţă de regim şi a calităţii producţiei intelectuale, A.N.I.C., Fond Propagandă şi Agitaţie, dosar nr. 141/1955, 63 f.

[7] Idem, f. 3.

[8] Kenneth Jowitt, ,,Inclusion and Mobilization in European Leninist Regimes”, în World Politics, Vol. 28, No. 1, (October 1975), p.71.

[9] Peter Kenez, A History of the Soviet Union from the Beginning to the End, New York & London, Cambridge, 2006.

[10]Istvan Eörsi, ,,The Petöfi Circle”, articol disponibil pe Internet, pp. 103-105, URL: http://igitur-archive.library.uu.nl/sg/2007-1206-204003/index.html.

[11] Michael Shafir, „Political Culture, Intellectual Dissent and Intellectual Consent: the Case of Romania” în Orbis. Journal of World Affairs, Vol. 27, No. 2, (Summer 1983), p. 393.

[12] Adrian Marino, „Cazul  Constantin Noica” în Politică şi cultură. Pentru o nouă cultură română, Iaşi, Ed. Polirom, 1996, p. 85.

[13] Ovidiu Şimonca, „Cine s-a supărat pe Herta Müller” în Observator cultural, anul XI, nr. 287 (545), octombrie 2010.

[14] Michael Shafir, loc. cit., p.

[15] Documentul este disponibil pe Internet, URL: http://www.filozofie.eu/index.php?option=com_content&view=article&id=177:audio-constantin-noica-cei-22-sau-despre-cultura-de-performan&catid=96:audiovideo&directory=400064.

[16] Gabriel Liiceanu, Declaraţie de iubire, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2001, p. 61.

[17] Idem, p. 72.

[18] Adrian Marino, op. cit., p. 80.

[19] Idem, p. 84.

[20] Raymond Aron, op. cit., p. 341.

[21] Hannah Arendt, Eichmann la Ierusalim. Raport asupra banalităţii răului, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2007.

[22] Gabriel Liiceanu, op. cit., pp. 68-69.

[23] Idem, p. 72

[24] Idem, p. 70.