.jpg)
Mihai Dinu Gheorghiu, Intelectualii în câmpul puterii. Morfologii şi traiectorii
sociale, Iaşi, Ed. Polirom, 2007, 377 p.
Rolul
jucat de intelectuali în timpul celor patru mari „cutremure” politice
care s-au resimţit în câteva state din Europa Centrală şi Răsăriteană în
perioada postbelică este în clipa de faţă unul cunoscut şi recunoscut
de toată lumea. Polonia şi Ungaria în 1956, Cehoslovacia în anii ’60 şi
iarăşi Polonia spre sfârşitul deceniului opt şi începutul celui următor
nu ar fi fost cu putinţă fără angajamentul civic al intelectualilor.
Nici „Solidarność” şi nici „Charta 77” nu ar fi fost de imaginat dacă pe
certificatul lor de naştere nu şi-ar fi pus semnătura, alături de
muncitori, şi intelectualii. Un loc central în gândirea ,,ideologilor”
grupurilor de iniţiativă civilă precum „Charta 77”, „Opoziţia
Democratică”, ori „Solidarność” l-au avut concepte precum ,,cetăţenie”,
,,democraţie” (dar nu socialistă), ,,pluralism”, ,,legalitate” (dar nu
socialistă), ,,civism” ,,drepturile omului” şi ,,responsabilitate
guvernamentală”. Aceste concepte au fost articulate şi promovate de
intelectuali. Mai mult chiar, înseşi formele de asociere şi solidaritate
civică, constituite în mod autentic voluntar la nivelul unei societăţi
civile incipiente, necontrolate şi nemanipulate de către Partidul-Stat,
în numele unor principii care au încorporat o indiscutabilă încărcătură
etică, nu au cerut reformarea sistemelor existente, ci pur şi simplu
înlocuirea lor cu altele mai responsabile, cu adevărat reprezentative,
liberal-democratice şi autentic pluraliste[1]. Din moment ce această societate civilă incipientă s-a organizat, implicit, împotriva statului[2],
propunând forme alternative de organizare politică animate de principii
liberale, ea a practicat aşa-numita ,,politică antipolitică”. Nimic
din toate acestea în România. Raportând-o la statele vecine, povestea
intelectualilor români din timpul regimului comunist nu este una
impresionantă. Incapabili să-şi negocieze un statut autonom în raport cu
puterea politică, intelectualitatea română a cedat în cele din urmă, în
ansamblu, complet în faţa acesteia.
Prin
lucrarea „Intelectualii în câmpul puterii. Morfologii şi traiectorii
sociale” autorul urmărește efectuarea unei analize a dinamicii evoluției
școlilor comuniste de partid în două dintre țările membre ale
sistemului socialist din Europa Centrală şi Răsăriteană: Republica
Democrată Germană și Republica Populară/Socialistă România, cu evidente
accente puse pe organizarea, dezvoltarea și decăderea celor din Germania
Democrată. Având în vedere acest aspect, lucrarea de față poate fi
considerată o inovație în domeniu din două puncte de vedere: pe de-o
parte realizează o incursiune în cadrul unei problematici prea puțin
supuse atenției cercetătorilor și istoricilor din istoria comunismului
european – formarea intelectualului de partid (pp. 65-251) – iar pe de
altă parte autorul reușește să aducă în prim-plan o abordare ce scoate
la lumină o deficienţă a studiilor dedicate, în România, acestei
problematici: inexistența unei coerențe în studierea rolului jucat de
intelectuali în impunerea/menţinerea/perpetuarea/regenerarea regimului.
Cercetarea sociologului Mihai Dinu Gheorghiu se vădeşte a fi un demers
descărcat de orice accente emoţionale şi moralizatoare
generate/întreţinute de orientarea preponderentă spre aparatul represiv
sau „extremele” sistemului (p. 19) – „călăii”, victimele, spaţiul
concentraţionar, „distrugerea vechii societăţii” sub multiplele sale
aspecte, etc. – orientare predominantă, sau mai bine spus caracteristică
a literaturii elaborate pe parcursul primilor ani consecutivi
momentului 1989, un timp când „literatura cu caracter biografic (jurnale
intime, memorii) a devenit un gen dominant, în pofida caracterului său
literar bastard” (p. 257). Nici judecarea/condamnarea trecutului în
numele unor imperative etice asumate de autori, nici eroizarea
„rezistenţei” şi a opoziţiei interne faţă de „comunism” nu pot ţine
locul unor analize temeinice, riguroase, lucide şi documentate,
indiferent de subiectul aflat în discuţie. Din această perspectivă,
numărându-se şi printre puţinele analize dedicate problematicii
condiţiei intelectualului în societăţile „socialismului real” şi al
organizării/evoluţiei şcolilor comuniste de partid, lucrarea
profesorului Mihai Dinu Gheorghiu nu reprezintă numai o operă de
pionierat în domeniul său, ci şi o autentică reuşită istoriografică.
Format
ca sociolog sub influenţa lui Pierre Bourdieu, profesorul Gheorghiu
pleacă în demersul său de la o serie de studii pe care le-a întreprins
pe cont propriu în 1994-1995 în Germania, atât asupra câmpului literar
și a instituțiilor sale (societățile și uniunile de creație) cât și
asupra instituțiilor de control a intelectualilor create de partid,
așa-numitele „școli” și „universități de partid”, încheind cu o analiză
asupra noilor insituții ale culturii postsocialiste. Lucrarea este
structurată în două mari părți. Prima parte este dedicată formării,
rolului, evoluției și destinului postcomunist al intelectualului de
partid, cu accente puse în special asupra statutului social al
intelectualului comunist est-german, dar care conţine și scurte priviri
comparative asupra celui român, polonez, bulgar și cehoslovac. Această
secţiune se întemeiază pe „rezultatele mai multor proiecte de cercetare
privind elitele intelectuale din doua tari ale socialismului real,
Germania de Est (fosta RDG) si România“ (p. 13). Perspectiva de abordare
este, indiscutabil, cea a istoriei sociale (îndatorată explicit lui P.
Bourdieu, ea merge – sub raport metodologic – de la cercetarea de arhivă
şi consultarea bazelor de date din Berlin şi până la biografie,
autobiografie sau interviu/chestionar aplicat unui număr de
nomenklaturişti germani şi sovietici după 1990) în condiţiile în care
autorul analizează în paralel evoluţia şi metamorfozele structurilor
educaţionale ce alcătuiau sistemul de formare al „cadrelor” de partid în
RDG şi România, de la procesul de înfiinţare al acestora şi până la
dezagregarea lor postsocialistă. Un spațiu însemnat este dedicat
constituirii, organizării, evoluției și decăderii principalei instituții
de învățământ superior est-german, Parteihochschule “Karl Marx”. Premisa
autorului este că înţelegerea perpetuării sistemului comunist nu se
poate face fără a cunoaşte maniera în care structurile sale formative au
funcţionat. Cine au fost însă intelectualii partidului? În prima parte a
lucrării, autorul schiţează imaginea categoriei noilor
intelectuali-cadre ale partidului, categorie care îi cuprindea
deopotrivă pe diverştii aparatcik-i (ulterior academizaţi prin
echivalarea diplomelor universitare obţinute în cadrul şcolilor de
partid, ex: Aurelian Bondrea), pe funcţionarii statului şi activiştii
partidului, pe specialiştii tehnocraţi dar şi pe „intelighenţia”
creativă (în sens sovietic). La începutul anilor ’50 cultura proletară a
impus modelul unui nou tip de intelectual, unul cu dosar bun şi
„origine socială sănătoasă”, provenit din rândurile „claselor populare” –
muncitorimea şi ţărănimea muncitoare – dar şi cu vechime în partid (p.
235). Studierea diacronică a şcolilor de partid sovietice, germane şi
româneşti (şcoli „populare” şi simultan „de elită”!) pune în evidenţă
existenţa unor etape distincte pe care le-au parcurs în evoluţia lor:
una a „preliminariilor istorice” axată pe adoptarea modelului leninist, o
a doua a Internaţionalei a III-a de la Moscova şi, în final, o ultimă
fază caracterizată de înfiinţarea în perioada postbelică a şcolilor
naţionale de partid. În raport cu sistemul universitar tradiţional,
şcolile de partid constituiau veritabile contrauniversităţi întrucât ele au reprezentat ab initio o
alternativă la elitismul educaţional reprezentat de vechiul sistem de
învăţământ. Valoarea titlurilor obţinute în cadrul lor – pe o piaţă a
bunurilor simbolice care era oricum numai nu democratică, meritocratică,
concurenţială şi axată pe competenţe – era una mai ales instrumentală
şi politică. De aici şi tendinţa sistemului, în perioada
1950-1970, de a echivala valoarea acestor diplome cu cele (relativ mai
prestigioase) obţinute în instituţiile de învăţământ superior
tradiţionale. În
tot cazul, aceste şcoli au format „cadrele de aparat” ale partidului
care au compus sau populat instituţiile specializate în reproducerea
sistemului. Ele datorau partidului totul.
Partea
a doua a lucrării, „Puterea simbolică şi puterea politică a
scriitorilor” (pp. 251- 355) întruneşte în mai mare măsură
caracteristicile unei istorii instituţionale, care însă devine treptat,
spre sfârşit, o analiză morfologică, problematică şi conceptuală, mai
relevantă pentru cazul specific românesc decât prima parte. Structura
cercetarii e similară celei din partea I, evoluând de la fondarea
instituţiilor scriitoriceşti si pâna la conditia lor postsocialistă.
Observaţiile de „fenomen“ sunt obiective, efectuate cu seninătatea şi
detaşarea cercetătorului dezinteresat; simple descrieri analitice, fara
implicare pasională în vreo cauză, tabără sau conflict de tipul „boierii
minţii” versus „clasa de mijloc a spiritului”. Traseul postsocialist al
scriitorilor este conturat într-o manieră corectă, fie că este vorba
despre atmosfera tensiona(n)tă de la începutul anilor ’90, fie despre
relaţiile disidenţilor români cu cei din „exil”, fie despre moştenirea
(nefastă) pe care a lăsat-o Uniunea Scriitorilor, fie despre
(re)adaptarea postsocialistă a unor scriitori. Cea mai însemnată
realizare a acestei părţi secunde consider că este reprezentată de
indicarea unei mari probleme a proiectelor de cercetare întreprinse în
România postsocialistă.
În
România lipseşte cu totul un aparat de cercetare, cum se întâmplă cu
sistemul de studiu aplicat asupra situaţiei din fosta Republică
Democrată Germană. Nu avem interviuri sistematizate – cu excepţia unor
rare exemple publicate în presă – nu există documente de istorie orală,
biografii şi interviuri realizate în conformitate cu metodologia
specifică a sociologiei elitelor, pe baza cărora să se poată elabora
interpretări ale rolului jucat de intelectuali în menţinerea sistemului
şi, mai ales, în crearea ideologiei naţional-comunismului ceauşist. Un
studiu iniţiat după modelul celui realizat de către sociologul Iván
Szelényi, prin care să se realizeze interviuri (cu zecile de aparatcik-i
ai sistemului de învăţământ ceauşist), să se recolteze câteva mii de
chestionare (din rândul elitelor intelectuale) pentru a vedea ce s-a
întâmplat de fapt cu intelectualitatea ar fi nu numai o iniţiativă
binevenită, ci şi un demers extrem de necesar şi de urgent. Astfel
de studii ar putea fi aplicate diferitelor categorii de elite, asupra
elitelor din istoriografie, literatură, arte, cinematografie, dar mai
ales asupra elitelor ,,funcţionale” ale PCR pentru a avea o imagine de
ansamblu despre ,,cadrele” care compuneau elita statului comunist.
Lipseşte încă, spre exemplu, o enciclopedie a istoricilor sau a
istoriografiei române postbelice, un dicţionar al profesorilor şi a
cadrelor didactice din învăţământul universitar care au fost implicate
în procesele educaţionale şi ideologice din epoca Nicolae Ceauşescu. Nu
dispunem de un lexicon al principalilor ideologi ai sistemului şi nici
nu există studii exacte cu privire la modul în care s-a produs
,,convertirea” unora dintre intelectualii români din perioada
antebelică. Memorii contrafăcute precum cele elaborate de Pavel Ţugui,
Dumitru Popescu-Dumnezeu, Paul Niculescu-Mizil sau Ştefan Andrei nu mai
pot substitui analizele serioase de tip Iván Szelényi, Pierre Bourdieu,
Loïc Wacquant sau Craig Calhoun. Sau Mihai Dinu Gheorghiu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu