György Dragomán, Regele alb, traducere de Ildikó Gábos-Foarţă, Editura Polirom, Iaşi, 2008, 324 p.
Despre
traiul în anii comunismului s-a scris mult, mai cu patimă, cu
încrâncenare, mai cu umor şi detaşare. Putem umple câteva rafturi bune
cu cărţi în care este zugrăvită această epocă în toată grozăvia şi
absurdul ei. La acestea se mai pot adăuga câteva producţii
cinematografice, unele chiar cu rezonanţă internaţională. De la
represiune şi teroare până la folclorul urban cu mitul activistului
idiot, toate sunt inventariate, înveşmântate şi, se pare, savurate de
publicul autohton. Când mi-a picat în mână cartea târg-mureşeanului
György Dragomán mi-am spus că e doar o altă istorie personală despre
ororile, greutăţile şi absurdul acelor ani. Curiozitatea de a scruta
orizonturile comunismului autohton prin ochii unui „minoritar” m-a
împins să o parcurg. Ce a urmat a fost o adevărată desfătare.
Cele
18 povestiri care compun romanul propun cititorului o incursiune în
România anilor ’80 prin ochii lui Dzsátá, un copil de 11 ani care
trăieşte alături de mama sa după ce tatăl său a fost săltat şi trimis la
Canal în vederea „reeducării” după ce semnase o petiţie critică la
adresa regimului. Vocea „naivă” a naratorului, care îşi trăieşte
copilăria cu maximă seriozitate şi implicare, asemeni oricărui alt
copil, descrie întâmplări, chipuri şi emoţii într-o manieră
convingătoare şi plină de seninătate. Lumea adulţilor, plină de mister,
spaime şi manii autoritariste, se întrepătrunde cu universul copilăriei
dominat de o libertate semi-sălbatică şi de bucuria descoperirii lumii
din jur. Depănând păţaniile cuprinse în paginile acestui roman mi-au
venit în minte Amarcord-ul fellinian şi mai recentul La vita e bella
unde, la fel ca şi în universul profilat de Dragomán, inocenţa şi
seninătatea fac casă bună cu duritatea şi teroarea într-o compoziţie vie
şi colorată.
Deşi ideologicul, propaganda şi spiritul milităresc îmbâcsesc viaţa cotidiană dându-i tuşe caricaturale şi tragice în acelaşi timp,
lumea izvorâtă prin conştiinţa lui Dzsátá ni se prezintă ca fiind
nealterată de problemele identitare şi reverberaţiile discursului
naţionalist omniprezent în epocă. Niciun personaj nu este definit în mod
„etnic”, români şi maghiari (ne putem da seama după numele lor) se
intersectează şi interacţionează firesc, amintindu-mi de copilăria
„golănească” a lui Ion D. Sîrbu (poreclit în copilărie Fery) din
Petrila minerească şi cosmopolită. Acesta, fiind întrebat de preotul
Ciocan în clasa I „în legătură cu naţia, limba maternă şi religia lui
[...] nu poate îngăima decât: Eu sunt un copil”[1].
De
multă vreme nu am citit cu aşa plăcere şi tihnă un roman, alternând
momentele de voioşie şi haz cu cele de tensiune şi înduioşare, aşa că
recomand cu încredere această carte extrem de potrivită pentru ieşirea
din iarnă. Dincolo de plăcerea lecturii unei cărţi scrisă cu har, pentru
mine, ca şi consumator ocazional (şi recenzor amator) de literatură, a fost o bucurie să constat (încă o dată) că „în România” se scrie bine în mai multe limbi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu