Una dintre marile provocări
în
existenţa unei persoane cu apetit pentru cercetare în spaţiul
"ştiinţelor" socio-umane o reprezintă chestiunea subzistenţei,
asigurarea unui trai decent, minimalist, care să permită derularea
proiectelor
fără prea multe frământări de ordin economic. Cu maţu' gol nu se face
cultură
sau ştiinţă, oricât ni s-ar fi povestit în anii liceului de euforia
poetului
naţional nepereche care studia hălci întregi din domenii variate, închis
într-o
cămăruţă şi uitând adesea să mănânce. Aşa că visul multora este ocuparea
unui
post călduţ, decent stipendiat, fără prea multe bătăi de cap, care să
lase loc
şi pentru altfel de activităţi. Visul autocefaliei, ca să folosim un
termen
drag, lansat la apă de scriitorul Ion D. Sîrbu, pare un moft, puţini
cărturari
reuşind să activeze independent. Şi dacă s-a întâmplat să nu se
înregimenteze,
să nu se afilieze unei instituţii care să le restrângă libertatea de
opinie şi
acţiune, să le consume timpul şi energia preţioase, aceasta s-a petrecut
cu multe
bătăi de cap, cu spectrul sărăciei dându-le constant târcoale şi cu
compromisuri şi umilinţe greu de asumat şi înghiţit.
Zilele astea, în pauzele de redactare a unei lucrări "ştiinţifice",
mi-am satisfăcut pofta de a cotrobăi prin biografiile antecesorilor lecturând
"Erasm" de Johan Huizinga. Astfel, l-am însoţit prin pana şi privirea
istoricului olandez, pe umanistul flamand prin lungile şi neobositele sale
preumblări şi căutări. Mi-a atras
atenţia, în mod special, importanţa pe care Erasmus a acordat-o propriei
libertăţi, ideea de neangajare fiind pentru el o adevărată obsesie. Lipsurile
pe care le-a îndurat, încercările sale de a obţine diferite stipendii şi micile
umilinţe l-au urmărit aproape întreaga sa viaţă, deşi, e drept, la un moment
dat, devenise faimos, fapt ce i-a adus diferite oferte de a ocupa posturi
"bune", în special în administraţia ecleziastică (Erasmus, ca de
altfel cea mai mare parte a gânditorilor şi cărturarilor din vremea sa, era
călugăr). A refuzat aceste posturi, singurele momente când a acceptat diferite
slujbe - în special profesia de pedagog - ţin de anii dificili ai tinereţii, ai
formării. Prioritatea sa majoră era munca în spaţiul teologiei, mai precis,
dorinţa ambiţioasă de a purifica, pornind de la traduceri mai bune, Biblia şi
scrierile teologice. "Elogiul nebuniei", cea mai faimoasă creaţie
erasmiană, şi, după cum spune Huizinga, probabil printre puţinele lucrări ale
lui Erasmus încă citită în cercuri largi, nu era considerată de către creator o
lucrare importantă. Nu prin aceasta voia să cucerească posteritatea. Ampla sa
muncă de traducere şi comentare a textelor sfinte şi a diferitelor scrieri
teologice, în care a investit enorm, este astăzi studiată doar de câţiva
cercetători sau pasionaţi curioşi.
Corespondenţa erasmiană analizată de Huizinga oferă o descriere a acelor
timpuri încâlcite în care Reforma religioasă se pregătea să dea în clocot. Erasmus
era un personaj cu greutate, curtat de ambele tabere, un credincios fidel
Bisericii lipsit de frământări mistice şi căutător al poziţiilor de mijloc,
extremele şi soluţiile radicale nefiindu-i pe plac. În pofida comentariilor şi
însemnărilor sale, pe alocuri idealiste şi lipsite de o cunoaştere profundă a
realităţilor lumeşti, poziţia sa şi eforturile sale în sensul pacificării şi
potolirii patimilor politice şi religioase, merită privite cu interes.
Tastatura mea n-o să vă strice plăcerea de a
descoperi multe lucruri interesante în această carte. O să pătrundeţi
în atmosfera vremurilor umanismului şi o să puteţi vedea frământările unui
cărturar de mare anvergură şi notorietate. Eu m-am apropiat în aceste notaţii
sumare asupra modului în care nevoile subzistenţei l-au asaltat pe marele
cărturar şi asupra modului în care acesta le-a gestionat, fiindu-i imposibil,
adesea, să nu se lase pradă frustrărilor. Şi e firească această aplecare când
în jurul meu, în special în rândul colegilor de asceză din şcoala doctorală
clujeană, chestiunea "descurcatului" e un subiect obsesiv. Mulţi
pândesc înspre cărturarii înaintaşi fără a se gândi la frământările de ordin
mercantil, la fel de fireşti, pe care probabil cândva le-au avut şi ei. De
asemenea, pândesc cu jind la mai marii producători de maculatură şi clone,
cocoţaţi în posturi călduţe şi generos remunerate. Poate lectura acestei cărţi
îi va ajuta să înţeleagă un fapt: frustrările, în special cele de ordin
socio-economic, ţin de condiţia tânărului cărturar încă neremorcat vreunei
instituţii de stat (printre puţinele, dacă nu chiar singurele care
"recrutează" astfel de lucrători).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu