Într-un interviu acordat în
1980 politologilor Jean-Louis Missika şi Dominique Wolton, Raymond Aron, una
dintre personalităţile cele mai reprezentative pentru gândirea liberală a
secolului XX, a considerat că în ceea ce priveşte statele est-europene „ar fi
suficient ca Uniunea Sovietică să accepte ca ţările satelit să aibă libertatea
de a modifica regimul, şi acesta s-ar schimba imediat. Nu există, în Europa, un
imperiu sovietic acceptat, există o dominaţie militară prin armata sovietică.
Revoltele s-au multiplicat. A existat una în Ungaria, o alta în Cehoslovacia,
două în Polonia. Toate aceste mişcări au fost oprite în ziua în care Uniunea
Sovietică a considerat că schimbările depăşeau, adică atingeau ceea ce este
esenţialul regimului sovietic, de exemplu rolul conducător al partidului.”[1]
Privind retrospectiv, este limpede
că printre cauzele care au contribuit la demantelarea regimurilor comuniste
instaurate în Europa Centrală şi de Est după cel de-al doilea război mondial,
se plasează şi mişcările contestatare coagulate în interior, fie „de sus” fie
„de jos”, ele putând fi detectate în fiecare stat, fireşte, cu caracteristici, capacităţi
şi modalităţi de acţiune variabile. Răsturnarea de dimensiuni istorice care s-a
petrecut în 1989 însă nu poate fi redusă, simplificând lucrurile, la o cauză
principală sau un set de cauze mai „grele” decât altele, interne şi externe, evident numeroase şi
disparate.[2]
În orice caz, printre factorii a căror convergenţă a făcut cu putinţă
aşa-numitul anno mirabilis 1989 au fost: incapacitatea regimurilor de a se
autoregenera, mărginirea imaginaţiei politice de care au dat dovadă liderii
partidelor comuniste, evidentul eşec al politicilor sociale şi economice (de
penurie) aplicate de acestea, deficitul tot mai acut de legitimitate al
leadership-ului[3], radicalizarea mişcărilor
disidente născute la nivelul societăţii (grassroots),
apoi ceea ce Vladimir Tismăneanu a numit cu o excelentă formulă „dispariţia
sperietoarei sovietice”[4]
– aluzie la faimoasa „doctrină Sinatra” enunţată explicit de Ghenadi Gheresimov
într-un interviu acordat la 25 octombrie 1989, dar aplicată implicit începând
cu câţiva ani mai înainte.
Configurarea unor noi premise
teoretice ale abordării relaţiilor Est-Vest, la care au contribuit Gorbaciov şi
aparatcikii săi apropiaţi Iakovlev, Şevarnadze şi Şahnazarov, au implicat
renunţarea la doctrina suveranităţii limitate (botezată cu un nume devenit sinonim
al stagnării, recesiunii şi eşecului – Brejnev) şi, în consecinţă, diminuarea
obstacolului fricii care până atunci a stingherit mişcările disidente: schimbarea
variabilei sovietice s-a transformat astfel din piedică într-un veritabil
catalizator al schimbărilor.
Dacă revoltele care s-au
produs anterior în interiorul „blocului sovietic” aveau o articulare ideologică
socialistă clară, pornind mai curând „de sus”, mişcările de opoziţie ale anilor
’80 capătă deja un caracter antitotalitar
şi de masă. Însă, cum bine a
observat Leszek Kołakowski, aceste
mişcări nu au putut să apară ,,decât atunci când era evident pentru toată lumea
(cu excepţia, poate, a anumitor sovietologi americani) că tigrul era pe
moarte.”[5]
Toate
speranţele, sau mai bine spus iluziile legate de reformarea regimurilor în
sensul unui ipotetic ,,socialism cu faţă umană” care să se înscrie pe o
idealizată ,,a treia cale” la care au visat anterior anumite nuclee din
interiorul conducerii partidelor, au fost abandonate în clipa când a devenit
limpede că nu poate exista un crocodil
cu faţă umană. Dacă regimurile impuse de Stalin au fost contestate de la bun
început, atitudinile contestatare împărtăşite de anumiţi intelectuali critici
s-au radicalizat progresiv pe parcursul ultimului deceniu comunist şi au
contribuit decisiv la structurarea unor mişcări de opoziţie bazate pe
solidarităţi centrate pe o serie de principii nu tocmai noi, precum libertate,
respectul legii sau democraţie. Multe dintre ele erau înscrise chiar în
constituţiile statelor, precum cea stalinistă poloneză din 1952, dar în mod pur
fictiv[6] şi fuseseră
garantate prin acorduri internaţionale semnate de liderii politici, precum cel
de la Helsinki în 1975.
Un
loc central în gândirea ,,ideologilor” grupurilor de iniţiativă civilă precum
Charta 77, Opoziţia Democratică, ori Solidarność l-au avut concepte precum
,,cetăţenie”, ,,democraţie” (dar nu socialistă), ,,pluralism”, ,,legalitate” (dar
nu socialistă), ,,civism” ,,drepturile omului” şi ,,responsabilitate guvernamentală”.
Aceste forme de asociere şi solidaritate civică, constituite în mod autentic
voluntar la nivelul unei societăţi civile incipiente, necontrolate şi
nemanipulate de Partidul-Stat, în numele unor principii care au încorporat o
indiscutabilă încărcătură etică, nu au cerut reformarea sistemelor existente,
ci pur şi simplu înlocuirea lor cu altele mai responsabile, cu adevărat reprezentative,
liberal-democratice şi autentic pluraliste.[7] Din
moment ce această societate civilă s-a organizat, implicit, împotriva statului[8], propunând
forme alternative de organizare politică animate de principii liberale, ea a
practicat aşa-numita ,,politică antipolitică”.
Pierzând
atât suportul sovietic cât şi, dacă l-au avut vreodată, pe cel intern, în cele din urmă liderii
politici, rămaşi fără nicio cârjă cu care să se sprijine, nu au mai avut
încotro decât să recunoască aceste mişcări, să le accepte ca atare şi să le
invite la negocieri. Astfel, ,,deşi disidenţa nu a provocat colapsul regimului
comunist, ea a fost fără îndoială un fenomen istoric important, şi nu numai în
Europa de Est, Rusia şi China.”[9]
[1] Raymond Aron, Spectatorul angajat, Ed.
Nemira, Bucureşti, 2006, p. 306
[2] Leszek Kołakowski, Printre patetice ruine,
în Revoluţiile din 1989. Între
trecut şi viitor (coord.
Vladimir Tismăneanu), Ed. Polirom, Iaşi,
1999, p. 68 (în continuare Revoluţiile
din 1989…)
[3] Timothy Garton Ash, Anul adevărului,
în Revoluţiile
din 1989… pp. 128-129
[4] Vladimir Tismăneanu, Reinventarea politicului. Europa
Răsăriteană de la Stalin la Havel, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 161
[5] Leszek Kołakowski, loc. cit., p. 73
[6] Raymond Aron, Democraţie şi totalitarism, Ed. All, Bucureşti, 2001, p. 184
[7] Jeffrey C. Isaac, Semnificaţiile lui 1989, în Revoluţiile din 1989... p. 148
[8] Gáspár Miklós Tamás, Moştenirea
disidenţei, în Revoluţiile din 1989…, p. 206
[9] Gáspár Miklós Tamás, loc. cit. p. 199
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu