Kurt Vonnegut, Galápagos

Am început să citesc din cărţile lui Kurt Vonnegut la recomandarea fostului meu profesor de română din liceu. Prima dată am devorat Mama Noapte, descoperind cu încântare încă un mare scriitor contemporan pe care îl neglijasem până atunci (din neştiinţă). În septembrie, fiind pentru câteva zile la Buzău am făcut tradiţionala vizită la Anticariatul Aurora de unde îmi procur de ani buni rafturi de cărţi, spre uimirea (şi folosul) tovarăşilor într-ale lecturii care-mi trec constant pragul bonţidean. Aşa m-am trezit faţă în faţă cu Galápagos –ul lui Vonnegut, ediţia Univers din 1988. Era într-o stare excelentă şi costa numai 3 lei. Părea numai bună de citit pe drumul de întoarcere spre Cluj. Dar am început-o abia în 2013, fiind unul din romanele care mi-au desfătat noroiasele zile ale acestei luni. Aveam să constat că, deşi îşi odihnea cotoarele pe rafturile anticariatului buzoian de ceva vreme, după ce zăcuse prin (probabil) vitrina unei mobile de apartament optzeciste, această carte era neîncepută. Am avut onoarea, la aproximativ 25 de ani de la publicarea în graiul autohton, să fiu primul care-i desface paginile lipite şi să citească rândurile pe care niciun cititor nu le citise înaintea mea. Şi totuşi se cuvine să spun câteva cuvinte despre conţinutul ei.

Pentru început, romanul poate fie citit într-o cheie SF pentru pasionaţii genului, câteva dintre ingredientele esenţiale fiind prezente: prăbuşirea societăţii omeneşti din cauza unei crize financiare combinată cu izbucnirea unor conflicte stupide, foamete şi dezastre ecologice; supravieţuirea unei mici comunităţi undeva pe o insulă în Pacific; evoluţia înspre un alt tip de umanitate. Dar ar fi de-a dreptul simplist să privim romanul strict prin această optică, pentru că toată această odisee a omenirii, narată de o fantomă rămasă pentru un milion de ani în afara Tunelului Albastru care duce dincolo, abundă în reflecţii şi comentarii pline de ironie şi cinism. Marile creiere ale înaintaşilor sunt responsabile pentru haosul declanşat, acţiunile, obsesiile şi ambiţiile umane se încâlcesc într-un adevărat lanţ ce aminteşte de logica darwiniană care stă la baza Legii selecţiei naturale.

Pentru amatorii de romane moderne, ce nu respectă tradiţionala ordine cronologică, Galápagos poate fi un bun prilej de a vedea convenţiile contemporane puse la lucru şi dând rod bun.

Pentru cei care caută reflecţii despre viaţă, moarte, dragoste şi alte chestiuni majore ale umanităţii, sau care doresc să se înţelepţească prin fiecare carte citită, romanul de faţă le oferă ocazia.

Şi, bineînţeles, pentru cei care doresc doar să se răsfeţe şi să savureze o poveste bine scrisă şi plină de umor, Galápagos e în măsură să le satisfacă aceste pofte profane.  În încheiere, pentru ca cititorii cărora am reuşit să le stârnesc curiozitatea prin această subiectivă şi lăturalnică prezentare, redau un scurt fragment: „Mai există încă o deficienţă omenească pe care Legea selecţiei naturale trebuie să o remedieze: Când oamenii din vremea de azi au burţile pline, sânt exact ca şi strămoşii lor de acum un milion de ani: sînt foarte înceţi în a-şi da seama de unele situaţii îngrozitoare în care se pot găsi. Asta se întâmplă când uită să se ferească de rechini şi balene.” (p. 157)