Jurnal de Bonţida I


                                                              Marți, 16 aprilie 2013, cam pe la amiază
foto: Ioana Manta Cosma

De parcă ăştia de la ţară n-ar putea ţine un jurnal. Şi nu mă refer doar la dascăli, cărturari şi entuziaşti citadini care au acostat la sat, pe urmele unora ca Radu Petrescu, Pavel Dan, Liviu Rebreanu sau Onisifor Ghibu. Aşa că de azi, ca om al Ligii, al satului şi al Republicii Literare, totodată, propun spre lectură publicului ahtiat după memorialistică, jurnale, confesiuni şi exhibiţionisme de orice fel, un jurnal cutremurător, redactat la cald sub presiunea tăvălugului de evenimente, picanterii şi polemici care acompaniază şi ritmează viaţa oricărui bonţidean rezonabil.
Dimineaţă, pe la 8:35, când am lăsat baltă aşternuturile şi am ieşit pe prispa casei am realizat, privind Profesorul cufundat într-o tihnă fără precedent şi fără discernământ, că la ţară nu doar timpul e mai leneş, aşa cum insinuează unii...
După un mic-dejun improvizat, mi-am instalat confortabil fizicul încă trudit în banca de pe terasă, improvizată de bunul nostru prieten O.G. şi am început să verific, la fel ca ieri, rata de creştere a ierbii şi rata de înflorire a pomilor. Având în minte apoftegma lui Candid din finalul scrierii voltairiene cu acelaşi nume m-am apucat puţin de grădinărit. Mi-am amintit de anii copilăriei rurale şi de entuziasmul campaniilor agricole de primăvară ce părea să cuprindă brusc întreaga Vale a lui Stan. Pentru mine, câmpurile lungi şi strâmbe ce trebuiau arate, căpălite etc. erau dătătoare de premature presimţiri ale neantului. De atunci, pe urmele altor mari filosofi şi gânditori ruralizaţi, am virat înspre o poetică eschivă de la muncile câmpului, demne de cântat şi lăudat, dar fără a asuma riscul bătăturilor.

Revin la grădinăritul meu spontan. Coloana sonoră cu care obişnuiesc să însoţesc orice acţiune gospodărească a fost bruiată grosolan de un teribil sound de tractoare şi utilaje, încât vocea gâjâită a lui Peter Gabriel a rămas înfundată undeva între grădină şi şopru. Se primenesc uliţele după o iarnă teribilă în care utilajele săpătoare de canalizare pe bani europeni au bântuit satul ca nişte zilieri. Cert e că rugile oamenilor doritori de asfalt şi trotuare par a găsi ascultare undeva acolo sus. Până atunci, dezbateri, controverse şi luări de poziţie pătimaşe sau echilibrate. Depinde din partea cui vin.
Într-o pauză de hodină nea Puiu şi tanti Szuszi au iniţiat o discuţie extrem de interesantă despre băncile din Bonţida, despre numărul lor şi despre utilitatea lor. Singurul dintre noi care avea o bancă la stradă era nea Puiu, prin urmare acolo au loc taifasurile matinale şi cele de amurg. Din câte văd, privind pe geam, chiar în momentul în care tastez aceste însemnări în jurnal, dânsul e pe bancă, discutând cu un vecin ceva ce pare extrem de captivant.
Florile au fost semănate, apa la câini împrospătată, aşa că omul de litere trebuie să ia locul grădinarului şi să purceadă la o profundă schimbare de paradigmă, dinspre neoruralismul pastelat spre rigoarea redactării de studii istorice.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Despre apariţia corupţiei în Ţara Românească * - de Vasile Mihai Olaru

      Studierea corupţiei în timpul Vechiului Regim (secolul al XVI-lea – primele decenii ale secolului al XIX-lea) în sud-estul Europ...

Comentarii

Translate this blog