Marți, 16 aprilie 2013, cam pe la amiază
 |
| foto: Ioana Manta Cosma |
De parcă ăştia de la ţară n-ar putea ţine un jurnal. Şi nu mă
refer doar la dascăli, cărturari şi entuziaşti citadini care au
acostat la sat, pe urmele unora ca Radu Petrescu, Pavel Dan, Liviu
Rebreanu sau Onisifor Ghibu. Aşa că de azi, ca om al Ligii, al
satului şi al Republicii Literare, totodată, propun spre lectură
publicului ahtiat după memorialistică, jurnale, confesiuni şi
exhibiţionisme de orice fel, un jurnal cutremurător, redactat la
cald sub presiunea tăvălugului de evenimente, picanterii şi
polemici care acompaniază şi ritmează viaţa oricărui bonţidean
rezonabil.
Dimineaţă, pe la 8:35, când am lăsat baltă aşternuturile şi am
ieşit pe prispa casei am realizat, privind Profesorul cufundat
într-o tihnă fără precedent şi fără discernământ, că la
ţară nu doar timpul e mai leneş, aşa cum insinuează unii...
După un mic-dejun improvizat, mi-am instalat confortabil fizicul
încă trudit în banca de pe terasă, improvizată de bunul nostru
prieten O.G. şi am început să verific, la fel ca ieri, rata de
creştere a ierbii şi rata de înflorire a pomilor. Având în minte
apoftegma lui Candid din finalul scrierii voltairiene cu acelaşi
nume m-am apucat puţin de grădinărit. Mi-am amintit de anii
copilăriei rurale şi de entuziasmul campaniilor agricole de
primăvară ce părea să cuprindă brusc întreaga Vale a lui Stan.
Pentru mine, câmpurile lungi şi strâmbe ce trebuiau arate,
căpălite etc. erau dătătoare de premature presimţiri ale
neantului. De atunci, pe urmele altor mari filosofi şi gânditori
ruralizaţi, am virat înspre o poetică eschivă de la muncile
câmpului, demne de cântat şi lăudat, dar fără a asuma riscul
bătăturilor.
Revin la grădinăritul meu spontan. Coloana sonoră cu care
obişnuiesc să însoţesc orice acţiune gospodărească a fost
bruiată grosolan de un teribil sound de tractoare şi utilaje, încât
vocea gâjâită a lui Peter Gabriel a rămas înfundată undeva
între grădină şi şopru. Se primenesc uliţele după o iarnă
teribilă în care utilajele săpătoare de canalizare pe bani
europeni au bântuit satul ca nişte zilieri. Cert e că rugile
oamenilor doritori de asfalt şi trotuare par a găsi ascultare
undeva acolo sus. Până atunci, dezbateri, controverse şi luări de
poziţie pătimaşe sau echilibrate. Depinde din partea cui vin.
Într-o pauză de hodină nea Puiu şi tanti Szuszi au iniţiat o
discuţie extrem de interesantă despre băncile din Bonţida, despre
numărul lor şi despre utilitatea lor. Singurul dintre noi care avea
o bancă la stradă era nea Puiu, prin urmare acolo au loc
taifasurile matinale şi cele de amurg. Din câte văd, privind pe
geam, chiar în momentul în care tastez aceste însemnări în
jurnal, dânsul e pe bancă, discutând cu un vecin ceva ce pare
extrem de captivant.
Florile au fost semănate, apa la câini împrospătată, aşa că
omul de litere trebuie să ia locul grădinarului şi să purceadă
la o profundă schimbare de paradigmă, dinspre neoruralismul
pastelat spre rigoarea redactării de studii istorice.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu