Carte de raftul întâi, așa cum bine meritat o recomandă colecția
de la editura Humanitas, ea apare în 2005 într-o traducere a Norei
Iuga. Și pentru ca promovarea romanului să fie convingătoare, vă
asigurăm o călătorie în Clujul, Făgărașul, Sibiul, Brașovul
și în alte sate pitorești din anii '40 – '50, cu mult umor și
lacrimi la zidul plângerii unei celule de penitenciar, o călătorie
în timp, o călătorie de introspecții și rememorări a unei
burghezii săsești jefuite de comuniști. Identificarea cu
protagonistul are loc firesc pe alocuri, ca o alunecare lină a
fiecăruia în propria ființă abisală, în propria confruntare cu
trecutul irecuperabil, cu amintirile greu de gestionat. Această
empatizare se datorează romanului bine scris și lumii credibile și
complexe pe care acesta o creează. Textul cucerește nu numai ca
document istoric – reconstituirea vieții comunității săsești
de dinainte și după instalarea comunismului, a vremurilor când
în suburbia Monostor-Klosdord nu era lumină electrică, a vieții
studențești din anii '50, a ritualului de arestare, interogare,
încarcerare și al încercărilor de readaptare după eliberarea din
închisoare în data de 29 decembrie 1959 –, ci și prin
implicațiile sale umane (de unde vine și nivelul ridicat al
identificării, al empatizării cu personajele, alături de profilul
dostoievskian al romanului).
Romanul memorialistic vorbește despre cum un student sas la
hidrologie, întreținător al cercului literar „Joseph Marlin”
în Klausenburg (deci un tânăr care promitea prin talentul său
literar, răsplătit financar și cu publicații ale manuscriselor
chiar înainte de arestare) este arestat și face închisoare timp de
doi ani, până când îmbrățișează socialismul, scrie câteva
poezii elogiatoare și câteva declarații acuzatoare. Perioada de
încarcerare este un pretext pentru rememorarea copilăriei,a
adolescenței și a studenției, și un artificiu pentru autor ca să
introducă povestiri din alte timpuri, scoase de la naftalină
dintr-o cutie a Pandorei. Generos, romanul ne prezintă și viața,
mai degrabă, supraviețuirea protagonistului în libertate, după ce
iese din închisoare într-o lume schimbată, primenită. Astfel, se
opun lumea burgheză cu cea muncitorească, viața înainte și după
venirea comunismului, cea înainte de arestare și după eliberare,
viața din închisoare și cea din „libertate”. Sunt construite
cu grijă atât lumea interioară a protagonistului, cu frămâmtările,
iubirile, gândurile și „nebunia” lui, cât și contextul în
care se desfășoară evenimentele în timp. Asemeni degradării
decorului din piesa „Regele moare” a lui Eugen Ionescu, care
anunță, provoacă și se prăbușește concomitent cu viața
regelui, așa se resimte și degradarea burgheziei, a decorurilor din
case (de la casa cu leu burgheză, la casa din lemn împărțită cu
o șatră de romi), odată cu arestarea și suferințele personajului
nostru.
Complexitatea romanului vine și din diversitatea scenelor cu care
ne confruntăm în lectură, ca și în viață: scene de amor,
romantice, scene sadice din închisoare, de un realism care îți
ajunge la os (vezi, spre exemplu, p. 16, cum este substituită hârtia
igienică în închisoare), scene cu mult umor, anecdotice,
caragialești, lecții de socialism și egalitarism: „Totul
aparține tuturor. Dar ăștia toți sunt atât de mulți, că ajung
până la județ (…). Atât de mulți, și toți egali, cu care
trebuie să împărțim, așa că nouă, aici, în Gyelu, abia de ne
mai rămâne ceva. E cam cum e cu vaca: o hrănim în față și
alții o mulg pe la spate.”, explică un țăran drumul lung de la
teorie până la practic. (p. 184)
Stilul diferă în funcție de personajul care preia partitura
narativă. Propagandistul se îmbată în propria retorică, iar
„Ruxandra și cu mine așteptam cu sufletul la gură să vedem cum
va duce frăzoiul ăsta monstruos până în punctul unde trebuia să
aplaudăm.” (p. 166) Anchetatorii folosesc o autentică limbă de
lemn, bălăcită în ideologie și agresivitate. Oamenii de la țară
și muncitorii, romii împart locuințele și conviețuiesc cu cei
din vechea gardă. Sunt lăsați să vorbească, pe rând, o
mahalagioaică, o țață, un rom. În lumea lor, a celor „vechi”,
s-a instalat cu demnitate lumea nouă: orătănii, brânzăria și
porcii care „au fost cazați printr-un demers inteligent în
salonul de fumat.” (p. 186) Nu, nu este orwelliana fermă a
animalelor, ci doar un conac luat în stăpânire de noua orânduire.
Vechea generație burgheză își păstrează parfumul replicilor de
demult, exigentă la etichetă. Peste toate acestea, intervine un
narator ironic, neîncrâncenat, bun hipnotizator prin cuvinte. Atât
de bun, încât, ne face să ne simțim și noi triumfători atunci
când protagonistul o pune la punct pe parvenita care locuia cu soțul
într-un apartament de patru camere, mobilat cu obiecte furate de la
burghezii acum sărăciți. (p. 542-548) Atât de bine, încât, un
cititor simțitor ar putea lăcrima la scena întoarcerii fiului din
închisoare acasă, în timp ce un alt frate își continuă
ispășirea pedepsei încarcerat, sau la cea în care protagonistul
îi vede pe camarazii săi răpuși de viața în închisoare, sau la
moartea călugărului în celulă, îngrijit de „eroul” nostru.
(p. 479)
Scenele sunt expuse cu subtilitate și măiestrie, astfel încât
unele detalii devin simbolice pentru lumea pe care o reprezintă. La
un moment dat, în celulă, s-au strâns mai mulți deținuți.
Diversitatea confesională și etnică refac un Ardeal nostalgic după
o conviețuire pașnică. Câteva tipologii se conturează rapid:
preotul catolic tolerant („Nu te înfierbânta așa. E destul de
cald și așa.”, intervine el într-o discuție contradictorie
pătimașă despre religii.), călugărul ortodox neînduplecat
(„Întoarceți-vă cu toții la singura biserică
drept-credincioasă, Biserica ortodoxă”, strigă el.) și
evreul pățit („Să nu uitați voi, creștini certați, că Mesia
al vostru e un evreu ca mine.” și „Patrie a evreilor? Asta nu
poate fi decât statul Israel. Poporul sfânt pe pământul sfânt și
nicăieri altundeva.”) (p. 435-436)
Peste toate, tronează un portret (nu, nu al lui Stalin) al lumii
săsești și românești din anii '50, un portret pictat prin jertfa
creatorului său a cărui arestare i-a răpit o parte din viață.
Tema romanului este greu de abordat, astfel încât să nu devină
patetică, să nu fie gratuit paseistă, să nu se înece în clișee.
Odată ce trece de toate aceste primejdii, romanul este unul demn, de
profunzime.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu