Tentativa de sinucidere a bolşevicilor (URSS, anii ’30) - Felician Velimirovici

John Arch Getty & Oleg V. Naumov, The Road to Terror. Stalin and the Self-Destruction of the Bolsheviks, 1932-1939, Yale University Press, Hew Haven & London, 1999, 680 p.

Alexandr Yulevici Tivel, duşman al poporului, a fost împuşcat de către un pluton de execuţie al poliţiei secrete sovietice, în Moscova, cândva la începutul lunii martie a anului 1937. Ziua precisă a morţii sale probabil că nu se va cunoaşte niciodată cu exactitate – nici măcar familia lui nu a reuşit să o afle, în ciuda demersurilor întreprinse de-a lungul anilor care au urmat – in orice caz însă, ne asigură Getty, acea zi nu a fost una în măsură să zguduie lumea. În definitiv, Alexandr nu a fost decât unul dintre cei 353.680 de cetăţeni sovietici executaţi în cursul acelui an, majoritatea fără un proces juridic prealabil, aşadar fără nicio bază legală – cu excepţia faimosului decret din 1934 care hotăra că OGPU putea aresta şi executa fără proces orice cetăţean sovietic... Ca jurnalist şi editor de rând, cu siguranţă nu l-am fi putut întâlni vreodată pe coridoarele Kremlinului – deşi a fost devotat cauzei partidului încă din tinereţe; după toate datele, a fost chiar un membru de partid exemplar. Nici măcar în arhivele PC(b)US numele sau nu prea poate fi găsit cu uşurinţă, însă tocmai din acest motiv biografia sa este una reprezentativă pentru această epocă: a fost un „om sovietic” ca oricare altul, membru de partid din 1918, o persoană care la un moment dat, dintr-un oarecare motiv – sau poate dimpotrivă, fără niciun motiv – a fost arestată, acuzată de „activităţi contrarevoluţionare”, şi împuşcată fără zăbavă.

Însă povestea familiei Tivel nu se opreşte aici. Eva, soţia sa, a fost concediată de la serviciu şi evacuată din locuinţă împreună cu fiul ei şi al lui Alexandr, pentru culpa de a fi fost soţia unui duşman al poporului. După ce se mută la mama sa, în mai 1937 aceasta însăşi este evacuată pentru că a adăpostit soţia duşmanului poporului; drept urmare, cu toţii sunt exilaţi în Siberia, la Omsk. În octombrie, Eva însăşi este arestată şi condamnată iniţial la 8 ani de lagăr, apoi la încă 8... Abia în 1953 va fi eliberată, după moartea lui Stalin. Din 1955 începe o campanie disperată pentru reabilitarea soţului mort, trimiţând scrisori peste scrisori în toate direcţiile, mai cu seamă „conducerii partidului”. Abia după ce vor fi trecut peste 20 de ani de la moartea lui Alexandr, pe 23 mai 1957, Curtea Supremă de Justiţie a URSS a anulat verdictul din 1937, socotindu-l a fi, în limbajul buruienos al epocii, „bazat pe materiale dubioase şi contradictorii” (p. 5). În fapt, verdictul, chiar dacă ar fi existat vreunul, nu a fost bazat pe nimic.

Povestea vieţii lui Alexandr Tivel citeşte, la scară, povestea tragică a marii terori staliniste din anii ’30, un fenomen fără precedent în istoria radicalismului politic modern, fenomen capabil să distrugă însuşi primul partid comunist ajuns la putere vreodată. Acest fenomen constituie obiectul cărţuliei de 680 de pagini a profesorului american John Archibald Getty, cam prima broşurică din lume aferentă subiectului terorii staliniste bazată nu pe speculaţii şi afecte anticomuniste (desigur, manifestate post-factum!), ci pe studiul riguros şi sistematic al documentelor aflate în Arhiva Prezidenţială din Federaţia Rusă (fosta arhivă a Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice) – documente care, din fericire, au fost accesibile cândva în anii ’90. Datorită lui Getty şi a câtorva prieteni de-ai săi, care în loc să stea fără rost „pe proiecte” precum anumiţi confraţi sud-est europeni, au preferat să stea (la masă în tot felul de săli neîncălzite din arhivele moscovite) şi să copieze documentele emanate de leadership-ul stalinist mai ceva ca scribii medievali, acum ştim mai mult despre Stalin şi URSS („bastion al păcii e”, după cum spunea cândva o vorbă românească) decât ne-am fi putut imagina vreodată. Chiar mai mult decât îşi imagina Roy Medvedev ori chiar Robert Conquest în 1967 când a scris clasica sa The Great Terror. O lucrare capitală, de neocolit, însă cam depăşită din punctul de vedere al documentării...

Că Stalin nu a fost un prost de rând este un fapt unanim recunoscut de către comunitatea academică internaţională. Însă a fost esenţială pentru el doctrina politică pe care a propovăduit-o? A fost el un maniac al puterii? A fost un dictator însetat de sânge, teroarea fiind singura metodă de guvernare pe care el singur a putut-o concepe, ceilalţi neavând altă alternativă decât să o aplice cu conştiinciozitate? Desigur, înainte de toate, Stalin a fost un criminal şi un suporter al crimelor în masă în primul rând, şi abia apoi un lider militar glorios sub cârmuirea căruia URSS a obţinut nu doar victoria în timpul celui de-al doilea război mondial, ci chiar (anterior anului 1945) nesperatul statut de superputere mondială. Lucrurile însă nu trebuiesc a fi judecate în tonuri de alb şi negru, ci, împreună cu autorul, învăţând a distinge între multiple nuanţe de gri.

Parcurgând o impresionantă masă de documente provenite din arhiva CC al PC(b)US – dintre care multe, cu generozitate, le reproduce în paginile volumului – Getty concluzionează că de fapt însăşi problema dacă Stalin a crezut sau nu în doctrina comunistă este una falsă: deşi s-ar părea că, de câteva ori (mai ales în politica externă), nu prea, totuşi, în general, el s-a purtat ca şi cum ar crede. Cam cum se aştepta „comunismul”, în anii ’70, de la vânzătorul din magazinul lui Havel.

A fost teroarea de masă metoda de guvernare pe care mintea lui Stalin a conceput-o pentru că, tiran paranoic şi atotputernic fiind, nu putea gândi o alta? Nu prea... Atât stenogramele şedinţelor Biroului Politic, dar şi ale şedinţelor mai largi ale CC al PCUS desfăşurate între anii 1930 şi 1939 demonstrează că niciodată, la nivelul leadership-ului partidului, nu a existat o facţiune „moderată” (autentic leninistă) şi una mai „radicală” (stalinistă/ori pervertit-leninistă), care să explice alternanţa dintre semnalele (şi chiar iniţiativele politice) soft ori hard pe care partidul le transmitea societăţii. Cam aşa cum nici în interiorul PMR la începutul anilor ’50 nu a existat o gaşcă „radicală”, malefică şi antinaţională „moscovită” (Ana Pauker – Vasile Luca – Teohari Georgescu) situată în raporturi antagonice cu o aşa-zisă „partidă naţională”, mai bună şi mai „moderată” (reprezentată de Gh. Gh.-Dej; de (re)văzut stenograma plenarei CC al PMR din 30 noiembrie – 5 decembrie 1961). Ca şi în URSS, aproape toţi membrii Biroului Politic aveau mâinile pătate de sânge. Teroarea stalinistă nu a fost aşadar nici efectul ori rezultatul voinţei unui singur om, nici al unei grupări sau „facţiuni” staliniste radicale – deşi este limpede că aproximativ din 1932 nimeni nu i se mai prea opunea lui Stalin în partid. Teroarea dezlănţuită de către bolşevici împotriva lor înşişi (inclusiv, ori mai ales împotriva „vechilor bolşevici”) nu a fost una premeditată, calculată în prealabil, gândită şi dorită, izvorâtă din vreo necesitate obiectivă ori ca o consecinţă a sistemului politic stalinist care atunci era în plină constituire. Ea nu a fost niciodată efectul paranoiei lui Stalin şi atât, ci, mai degrabă se originează în însăşi mentalitatea bolşevică bolnăvicios de suspicioasă, inflexibilă, intolerantă şi dogmatică. Mentalitate care a fost comună tuturor membrilor elitei politice a PC(b)US. Cu toate acestea, drumul pe care „partidul” l-a parcurs spre teroare nu a fost unul drept, ci extrem de întortocheat, plin de întoarceri, zig-zaguri, opriri, poticniri, nesiguranţă şi echivoc. Asupra acestui aspect voi mai reveni, inclusiv cu exemple.

"It's personal, Sonny, not business!" a fost titlul iniţial al cărţii pe care profesorul Arch Getty o va publica în 2013 la Yale University Press. Pentru că, dincolo de ideologie, de poliţia politică, de teroarea de masă şi aleatorie, partidul comunist sovietic a reprezentat dintru început şi într-o foarte mare măsură o imensă reţea de interese, de afinităţi şi solidarităţi agregate în primul rând pe principii şi legături de natură personală – propoziţie care, singură, este în măsură să-i înfurie pe adepţii „şcolii totalitare” a studiilor sovietice. Nu e cazul să se supere nimeni. Datorită acestor interese divergente care o vreme, în anii ’20, s-au putut manifesta în practica politică la nivelul leadership-ului partidului & statului sovietic, au fost înlăturaţi şi, ulterior, executaţi Zinoviev, Kamenev, Yagoda, Buharin, Rîkov, Kirov, Tomsky, Ejov, şi chiar Beria în decembrie 1953.

În pofita „unităţii monolitice de granit” pe care partidul încerca să o proiecteze în societate, în baza unui soi de gentlemens’ agreement pe care membrii elitei au înţeles să-l facă, totuşi, directivele CC al PC(b)US sunt, în această perioadă, uimitor de incoerente şi chiar contradictorii, indiferent de aşa-numitul „discurs oficial” pe care partidul îl emana (exista oare şi unul neoficial?). Nu diferenţele ideologice pe care bolşevicii înşiruiţi mai sus le-au manifestat în raport cu Stalin i-au omorât în primul rând, ci, mai degrabă, faptul că, cu toţii, ajunseseră la un moment dat în cariera lor politică să ştie ori să poată prea mult, indiferent că se aflau la conducerea organizaţiilor de partid din cele două capitale Moscova şi Leningrad, ori în vârful poliţiei politice. Reţelele lor de influenţă se augmentau, ceea ce putea constitui o primejdie pentru ceilalţi. Iar ceilalţi, neputând să stea degeaba (pe proiecte), acţionau. Lenin i-a ajutat, întrucât în bestiarul politic leninist, „fracţionismul” (a se citi independenţa de acţiune) constituia un păcat capital. Totul desfăşurându-se pe fondul mentalităţii bolşevice (căreia autorul îi dedică primul capitol al cărţii): ce putea rezulta? O tentativă de sinucidere (care din păcate nu a avut loc).