Ceauşism, naţionalism, scris istoric. Însemnări I. - Felician Velimirovici

Spre deosebire de situaţia creată în timpul predecesorului său – care, în paranteză fie spus, nu a rostit niciodată în public formule precum „naţiunea română” – elita politică condusă de N. Ceauşescu a reuşit în mod conştient să sintetizeze o serie de perspective, angajamente şi politici în sensul valorizării, în plan discursiv, a ideii de naţiune înţeleasă drept o unitate politică fundamentală – „naţiunea ca unitate istorică, departe de a fi depăşită, îşi găseşte condiţiile de dezvoltare şi afirmare deplină numai în socialism, numai aici îşi găseşte condiţiile de materializare la întreaga sa capacitate” proclama una dintre cele mai misterioase personalităţi din istoria PCR în 1965.¹

Anul următor, vorbind despre anii ilegalităţii partidului cu ocazia celei de-a 45-a aniversări a fondării sale, N. Ceauşescu critica orientarea „nejustă” şi „tezele greşite” adoptate de partid sub influenţa Cominternului în anii ’20 şi ’30, arătând că, departe de a se dizolva, „naţiunea va continua să constituie încă multă vreme baza dezvoltării societăţii noastre.”² Aprecierea dată de N. Ceauşescu rolului/locului naţiunii şi statului în cadrul orânduirii socialiste se distanţează net în raport cu viziunea clasică marxist-leninistă asumată de partid anterior, cu atât mai mult cu cât noul secretar general al partidului atribuie în cadrul acestui discurs, dar şi al altora care vor urma, rolul central naţiunii în progresul istoric românesc, şi nu doar clasei muncitoare.³ Raportată la ideea enunţată de I.V. Stalin în cadrul celui de-al XIX-lea congres al PCUS din 5-14 octombrie 1952, când arăta că „devierea spre naţionalism reflectă încercările burgheziei naţionale de a surpa orânduirea sovietică şi de a restabili capitalismul”⁴, „contribuţia” ceauşistă reprezintă o întoarcere de 180°.

Noua aprecierea a naţiunii dezvoltată în ceauşism, diferită de varianta sa iniţială, strict instrumentată politic şi deci, implicit, manipulativă, definită de Gh. Dej, este detectabilă în ceauşismul timpuriu pe două paliere distincte – ideologic şi politic – trăsătura sa fundamentală fiind reprezentată de integrarea unor premise ideologice socialiste (marxist-leniniste) cu altele naţionaliste şi/sau „tradiţionale”, având drept efect cristalizarea unei forme sui-generis de naţionalism marxist-leninist ce incorporează evidente elemente romantice. În linii generale, acestea ar fi coordonatele principale ale ideologiei denumită „ceauşism”, la care se adaugă un semnificativ aport de noţiuni elaborate de N. Ceauşescu personal.⁵

Cinci elemente esenţiale ale naţionalismului clasic (sau romantic) au fost decelate⁶ în naţionalismul ceauşist timpuriu: a) absenţa ideii de armonie universală, b) valorizarea accentuată în discursul public a ideii de suveranitate (independenţă) naţională, c) identificarea naţiunii române cu naţiunile oprimate, d) o emfază a unui trecut naţional în care sunt subliniate evenimentele măreţe şi continuităţile, e) o viziune a naţiunilor percepute ca fiind diviziunile naturale fundamentale ale umanităţii. Nu în ultimul rând, o trăsătură specifică a ceea ce Rogers Brubaker a numit „naţionalismul naţionalizator” neo-romantic afirmat în perioada interbelică în Europa Centrală şi Răsăriteană, asumată ulterior de regimul comunist din România, o reprezintă tendinţa puterii politice de a defini în termeni etno-culturali naţiunea de bază (sau naţiunea-miez) a statului şi nu în termenii moderni de cetăţenie. Naţiunea de bază a ţării (compusă din etnicii români, iar nu cetăţenii români) este proclamată ca fiind singura posesoare/conducătoare legitimă a statului.⁷

Din paginile numeroaselor sale discursuri rostite după 1965, apare acum limpede faptul că N. Ceauşescu şi-a dorit să construiască o „naţiune socialistă” unitară, deşi sensul exact al formulei nu a fost explicitat niciodată în epocă. După unii autori, în timpul regimului Ceauşescu procesul formării naţiunii române moderne, neîncheiat în perioada interbelică, intră în faza sa finală.⁸ Pe de-o parte, moştenirile dezbaterilor culturale interbelice a ideologiei naţionale au rămas încă puternice până în ceauşism, şi au găsit un sprijin în gândirea multor intelectuali marcanţi ai epocii. Pe de altă parte, un „discurs legitimant al etnicităţii”, specific culturii politice româneşti interbelice, a fost reactivat şi instrumentat atent de către puterea politică în epoca Ceauşescu, în scopul atragerii loialităţii populaţiei faţă de un regim ale cărui obiective fundamentale păreau a fi – cum panicat a repetat N. Ceauşescu însuşi chiar şi la 22 decembrie 1989 – nu numai construcţia societăţii socialiste, ci şi apărarea independenţei, suveranităţii şi integrităţii teritoriale a ţării. Este extrem de dificil de evaluat în ce măsură naţionalismul exacerbat al anilor ’80, care a inclus numeroase mituri şi simboluri de origine sau cu caracter fascist evident, se originează în gândirea personală a lui N. Ceauşescu, în cea a intelectualilor interbelici recuperaţi de regim, dacă el provine din interiorul elitei politice – aşa cum unele volume de memorii publicate după 1989 ne lasă să înţelegem – sau are la bază ideologia naţională interbelică supravieţuitoare, ulterior instrumentată în comunism. O combinaţie a ipotezelor de mai sus nu este nici ea exclusă.

Fără îndoială, discursul naţional a fost deosebit de puternic afirmat, din punct de vedere ideologic, în spaţiul public românesc înaintea celui de-al doilea război mondial. Forţa sa, aşa cum sugerează Katherine Verdery, a fost atât de mare încât elitele politice comuniste au devenit în anii ’60 interesate să-l asume şi să-l insereze în propriul proiect.⁹ În complementaritate, pe măsura cristalizării ceauşismului ca o ideologie politică specifică după 1965, o variantă distorsionată a istoriei naţionale a fost asamblată la nivelele superioare ale instituţiilor producătoare de discurs istoric, pentru a servi drept unul dintre ingredientele de bază ale noii strategii de legitimare a puterii politice. Astfel, tendinţa de a restaura (revitaliza) o serie de mituri istorice tradiţionale – unitatea poporului, continuitatea sa în ciuda ostilităţii manifestată în permanenţă de vecini, cultul strămoşilor eroici – a urmat aproape natural.¹⁰ Spre pildă, în cadrul unui discurs public susţinut în oraşul Cluj la 30 august 1968, N. Ceauşescu a plasat în mod surprinzător şi pentru prima dată PCR în descendenţa, sau în continuitatea marilor domnitori medievali Ştefan cel Mare, Mircea cel Bătrân şi Mihai Viteazul.¹¹ Noua istoriografie dezvoltată în ceauşism avea o nouă sarcină, asemeni celei din epoca romantică, de a forja identitatea naţională a românilor.¹²

Una dintre caracteristicile esenţiale ale acestei faze a acomodării elitei politice cu societatea pe baza construirii unui nou discurs identitar de factură marxist-leninist-naţionalistă, este reprezentată de strategiile adoptate de partid în vederea cooptării intelectualităţii sau a implicării sale active în proiectul politic al partidului-stat, în complementaritate cu politicile de lărgire a suportului partidului în rândul populaţiei – între 1962 şi 1965 au fost primiţi în partid peste 600.000 de noi membri, aşadar câte 200.000 anual, mulţi dintre ei provenind din rândurile „foştilor”. Supuşi unei cenzuri riguroase pe de-o parte, intelectualii au început din nou, pe de alta, să fie „curtaţi” de către regim, la fel ca în anii premergători momentului 1948.¹³

De asemenea, a fost pus în evidenţă faptul că perioada integrării partidului în societate este caracterizată de tendinţele manifestate de leadership-ul politic de a anexa istoria partidului la istoria naţională, sau de a o plasa în continuitatea ei ca pe o glorioasă finalitate. În acest sens, în complementaritatea discursului ceauşist timpuriu la care m-am referit în rândurile de mai sus, o comparaţie a titlurilor studiilor publicate în revista Institutului de Istorie a Partidului de pe lângă CC al PMR/PCR în 1958 (anul maximei represiuni din timpul celei de-a doua „glaciaţiuni”), respectiv 1968 (anul maximei „liberalizări” din timpul regimului Ceauşescu), tratând probleme de istorie contemporană a României (mai exact perioada cuprinsă între cele două războaie mondiale) este cât se poate de ilustrativă, ea prezentându-se astfel:

1958:¹⁴

„25 de ani de la luptele eroice ale muncitorilor ceferişti şi petrolişti din 1933”

„Aspecte ale grevei muncitorilor ceferişti din Iaşi (1933)”

„Greva muncitorilor din Timişoara din mai-iulie 1924”

„Situaţia internaţională din ajunul celui de-al cincilea congres al PCR (1931)”

„Luptele muncitorilor ceferişti din Cluj (1933)”

„Din istoria Statutului Partidului Comunist Român”

„Tendinţele principale ale istoriografiei reacţionare cu privire la Primul Război Mondial”

1968:¹⁵

„Dictatul de la Viena – o încălcare brutală a independenţei şi suveranităţii României”

„Anschlusul şi consecinţele sale politice pentru continentul european”

„Problemele economice ale României din ajunul celui de-al doilea război mondial”

„Criza dinastică (1927-1930)”

„Antanta balcanică şi eforturile sale de a asigura securitatea colectivă în Europa (1934-1936)”

„13 Decembrie 1918 – pagină eroică în lupta muncitorilor din patria noastră”

Mai târziu, în timpul fazei finale a ceauşismului – mai exact la începutul ultimului deceniu comunist – necesitatea scrierii unei istorii a PCR atât de frecvent subliniată anterior de către secretarul său general, este abandonată complet pentru a fi anexată istoriei naţiunii înseşi, cele două istorii devenind dacă nu consubstanţiale, atunci cel puţin inseparabile. În 1966, N. Ceauşescu afirma că „PCR este continuatorul luptelor seculare duse de poporul român pentru neatîrnarea ţării, pentru formarea naţiunii române şi a statului naţional unitar.”¹⁶Mai târziu, în 1982 acelaşi secretar general se exprima în termeni mult mai categorici: „trebuie să avem o istorie unitară, în care istoria poporului român să cuprindă şi istoria mişcării revoluţionare a clasei muncitoare, a PSDMR şi a PCR. Nu pot exista două istorii, o istorie a poporului şi o istorie a partidului. Poporul nostru are o singură istorie.”¹⁷

1 ,,Cuvântarea tovarăşului Emil Bodnăraş” în Congresul al IX-lea al Partidului Comunist Român, Bucureşti, Ed. Politică, 1965, p. 647.

2 Nicolae Ceauşescu, România pe drumul desăvârşirii construcţiei socialiste, vol. 1, Bucureşti, Ed. Politică, 1968, p. 374.

3 Katherine Verdery, Compromis şi rezistenţă. Cultura română sub Ceauşescu, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1994, p. 99.

4 I.V. Stalin, Cuvântare rostită la Congresul al XIX-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, 14 octombrie 1952, E.P.L.P., Bucureşti, 1952, p. 7.

5 Trond Gilberg, op. cit., p. 56.

6 Kenneth Jowitt, op. cit., p. 286; v. şi Raoul Girardet, Naţionalisme şi naţiune, Iaşi, Ed. Institutul European, 2003, p. 32.

7 Rogers Brubaker, Nationalism Reframed. Nationhood and the National Question in the New Europe, Cambridge University Press, New York, 2009 (9th edition), p.5.

8 Dragoş Petrescu, „Communist Legacies in ’New Europe’: History, Ethnicity and the Creation of a ’Socialist’ Nation in Romania, 1945-1989” în Conflicted Memories. Europeanizing Contemporary Histories (ed. Konrad H. Jarausch, Thomas Lindenberger), Berghahn Books, 2007, p. 40.

9 Katherine Verdery, op. cit., p. 77.

10 Trond Gilberg, op. cit., pp. 51-52.

11 Nicolae Ceauşescu, România pe drumul desăvârşirii construcţiei socialiste: rapoarte, cuvântări, articole, ianuarie 1968 – martie 1969, Bucureşti, Ed. Politică, 1969, p. 478.

12 Dragoş Petrescu, art. cit., p. 44.

13 Marin Niţescu, Dialectica puterii. Eseu politologic, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1995, p. 375.

14 Analele Institutului de Istorie a Partidului de pe lângă CC al PMR, anul 4, nr. 1 (ianuarie-februarie) 1958, E.S.P.L., Bucureşti, p. 3.

15 Analele Institutului de Studii Istorice şi Social-Politice de pe lângă CC al PCR, anul 14, nr. 1, p. 3.

16 Nicolae Ceauşescu, ,,PCR-continuator al luptei revoluţionare şi democratice a poporului roman, al tradiţiilor mişcării muncitoreşti şi socialiste” în România pe drumul construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate, vol. 1, Bucureşti, Ed. Politică, 1966, p. 335.

17 Nicolae Ceauşescu, România pe drumul construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate, vol. 24, Bucureşti, Ed. Politică, 1983, p. 67.