Tâc-paf. Așa se
aude când un bărzăune dolofan se lovește de geam în zborul lui
diafan ca o petală de trandafir smulsă în dinți de un broscoi din
basm. Nu orice bărzăune e dolofan și cu potențial de petală
rănită, cum nici orice broscoi nu este Făt-Frumos. Așa mi-am
început ziua, cu gândurile astea trase de păr ca să fie lirice
și, deci, artistice, care dospesc o opera magna. Din comparația
asta puteam să scot și o poezie despre natură, sinestezie, un mic
leșin după sperietura pe care mi-a provocat-o gâza supraponderală.
Jurnalul meu, oricâte nimicuri ale vieții cotidiene ar conține,
trebuie să fie frumos scris. Și frumusețea asta e dată de figuri
de stil, de asocieri deosebite de cuvinte, de alămuri și mult
sentiment, eventual o mică beție de cuvinte în timp ce scriu, de
alcool înainte și după ce scriu, așa cum fac artiștii adevărați,
ăia care și trăiesc, nu numai scriu. Azi nu am reușit să duc o
zi de artist, am butonat la laptop fără spor; am să încerc mâine
să trăiesc mai artistic.
Dar hai să nu mai
fim ironici și să continuăm periplul prin minutarul zilei. Câteva
clipe după micul incident om-insectă, am intrat ritualic pe
facebook unde am făcut o baie de imagini cu flori, cu animale (în
special pisici), cu case, cu peisaje, cu sate românești, cu linkuri
deștepte (de fapt, deștepți sunt ăștia care au postat
linkurile), cu likeuri date la datorie ca într-un câmp de luptă,
cu poze cu mame eroine, cu intelectuali (pozele fiind separate; deși
și intelectualii de pe facebook au mamă, ei nu și-o expun). Uite
cum prind rădăcini ca un ghimpe în pielea catifelată a baroanei
de Bonțida expresiile legate de facebook: intru pe facebook,
sharuiesc, dau like, facebucesc, taguiesc etc. Vroiam să notez în
jurnalul ăsta despre un articol sharuit de cineva și citit de mine.
Sucursala ICR din New York a organizat o expoziție de ie cu mulți de
„i” și cu muzică românească (netradusă, intraductibilă). Finalul
articolului este înduioșător de tulburent. În primul rând,
pentru faptul că împrumută cuvintele de la tv și face un colaj
perfect de cuvinte-clișee.
Încheierea
devastatoare e o frază lungă de 10 rânduri în care nu ai timp să
respiri și riști să mori citind; și se sfârșește cam așa, cu
un semnul exclamării dotat cu oxigen, care îți ponderează
tensiunea, comandându-ți, conform normelor de punctuație, un ton
de mirare:
„(...) sunt
probele unui început bun pentru noua directoare a ICRNY, care, iată,
reuşeşte să redea strălucire acestei instituţii de cultură,
într-un timp foarte scurt şi după mulţi ani în care
scandalurile, jefuirea banului public, clientelismul şi
pseudo-cultura - promovate de fosta conducere în numele unui aşa-zis
“modernism” - transformaseră ICR în general şi ICRNY în
special într-o adevărată moşie a şefului Horia-Roman Patepievici
şi a găştii sale de politruci puşi pe căpătuială!”
Dar nu vreau ca
jurnalul ăsta să se transforme în jurnal de lecturi stupide. Mă
întorc la libertatea pe care mi-o dă caietul meu personal, la viața
bonțideană cu cohorta ei de insecte care dă cu capul și are
revelații.
După revelația
cărăbușului de dimineață, după plimbarea prin jungla narativă
a articolului, a urmat un vid existențial pe care am vrut să îl
umplu aici, în jurnal, prin cuvinte. Aș vrea să închei seara ceva
mai liric, diafan, ca o ploaie de stele, ca o banderolă de curcubeu
cu care să mă leg la cap și să dorm liniștită, dar nu am deloc
inspirație lirică, am secătuit de atâția picuri de ploaie
excesiv distribuiți pe asfaltul străzii mele (și pe care va trebui
să îi plătesc la următoarea factură). Mai bine liric plângăcios
decât politruc în ie! vorba lui Luca Pițu: „Mai
bine diarist în vremurile de azi, decât ziarist sau ...) tractorist
rupător de normă.” („Insem(i)nările Magistrului Din Cajvana”)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu