Adrian Leonard Mociulschi: Evul Mediu. Arhitectura şi Muzica, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2011



Cartea Evul Mediu. Arhitectura şi Muzica este cea de-a doua apariţie editorială a autorului, profesor la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti (prima carte este dedicată mentorului său, compozitorul Ştefan Niculescu). Prezenta lucrare doreşte a stabili posibile puncte de legătură între arhitectura şi muzica Evului Mediu, inspirată fiind probabil de mult mai cunoscuta paralelă trasată de Erwin Panofsky între arhitectura medievală şi filosofia scolastică.
Încă din secţiunea introductivă autorul oferă o definiţie negativă a lucrării de faţă, precizând cu conştinciozitate ceea ce cartea nu (subl. noastră) se doreşte a fi: un studiu asupra istoriei, o scriere despre istoria artei, un eseu filosofic sau un pamflet (pp. 9-10). Nu aflăm însă din această introducere şi care sunt intenţiile autorului, Ghidul de orientare (prefaţa cărţii) încheindu-se cu o pronunţată umbră de mister, bineînţeles de inspiraţie medievală: „Nu este nimic (subl. autorului), căci numai negarea negaţiei ne va da cheia labirintului” (p. 10).
Cartea parcurge în linii mari arta bizantină, cea romanică şi cea gotică, făcând referire la specificul fiecărui curent stilistic. Contrar aşteptărilor, comparaţiile dintre muzică şi arhitectură sunt puţine la număr şi nu depăşesc apropierile simpliste, de suprafaţă. Majoritatea informaţiilor din această carte sunt de ordin general istoric, cu referire în special la unele momente din istoria artelor Evului Mediu. Deoarece o prezentare mai detaliată a cărţii ar necesita un spaţiu poate prea amplu, îmi asum ingrata sarcină de a sancţiona doar derapajele observate în această carte (şi veţi vedea că şi acestea nu sunt puţine).
Aspectul primelor pagini face trimitere mai degrabă la genul basmului (evidenţiat şi de titlul primului sub-capitol, A fost odată...), aspect care va mai reveni pe parcursul cărţii. În toată atmosferă de poveste, cititorul cât de puţin exersat (în lectura istorică şi nu în cea a basmelor) întâlneşte figura împăratului Constantin cel Mare zugrăvită în trăsături mesianice: „În vâltoarea evenimentelor însângerate se simţea încordarea aşteptării, în popor, a unui erou care să readucă liniştea şi ordinea în Imperiu. Acesta avea să fie un tânăr pe nume Constantin, fiul lui Constantin Chlorus, cel care avea să pună capăt anarhiei şi dezbinării printr-o confruntare militară de proporţii epice” (p. 12). Suntem siguri că dacă domnul Mociulschi ar fi fost conştient de asemănarea acestui pasaj cu anumite modalităţi de scriere a istoriei, care mai supravieţuiesc totuşi şi în prezent, ar fi căutat alte cuvinte pentru a descrie importanţa figurii lui Constantin (chiar dacă, să nu uităm, domnia sa nu intenţionează aici un studiu istoric).
Muzica este introdusă în discuţie odată cu menţionarea ritmicităţii create de formele creaţiilor artistice (pe suprafeţe plane sau volumetrice), ritmicitate ce este responsabilă de sugestia mişcării. Ritmul fiind o însuşire comună atât artelor plastice cât şi muzicii, raţionamentul nu poate fi decât unul singur: „Cel care priveşte cu ochii credinţei [mozaicurile bazilicii Sf. Apolinaire cel Nou din Ravenna] simte proximitatea unei ritmate simfonii de culori care te introduce într-un alt univers. Muzicalitatea ascunsă, moştenită din Antichitate, face vizibilă armonia lăuntrică care învăluie întreaga plastică bizantină” (p. 26). Dacă vă închipuiţi că aceste frumoase metafore sunt doar o introducere în analiza mai detaliată a relaţiei dintre muzică şi arhitectură va trebui să vă dezamăgesc spunându-vă în tot restul cărţii problema este tratată în mod asemănător. Într-un mod asemănător este descrisă şi friza Panateneelor de pe Partenon. Asocierea dintre personajele unei astfel de frize şi note muzicale, încercată prin suprapunerea celor două într-un desen, este cu totul arbitrară, în primul rând dacă ţinem seama că notaţia muzicală modernă folosită în această schiţă apare la mai bine de un mileniu de la realizarea frizei.
Tehnica isonului, folosită în muzica de cult ortodoxă, este abordată de asemeni de către autor. În aceeaşi notă metaforică, isonului i se face o adevărată apologie: „Prin ison, muzica bizantină prefigurează începutul universului fizic descris de ştiinţa modernă: punctul de origine al Universului din care s-a tras toată materia. Este oare sunetul pedală din muzica bizantină o amintire plasată în subconştientul colectiv  al omenirii (subl. noastră), ecou al singularităţii primordiale şi fierbinţi din care au izvorât toate sursele de lumină?” (p.32). Fără a mai comenta diferite aspecte ale acestui pasaj, trebui să răspundem scurt şi hotărât autorului: nu. Departe de speculaţiile metafizice pe seama sa, putem spune că isonul este o tehnică specifică nu numai muzicii de cult bizantine, ci şi altor culturi muzicale tradiţionale.
Nu la mare depărtare de acest pasaj facem cunoştinţă pentru întâia oară, printr-un salt relativ brusc, cu două motive recurente ale acestei cărţi: atitudinea ostilă faţă de muzica secolului XX, însoţită mai tot timpul de o critică a raţiunii (raţionalismului) în artă. Astfel, la pagina 34, raţiunea este prezentată ca un factor de degenerare a muzicii care a avut ca rezultate serialismul dodecafonic. Tot aici, autorul insinuează lipsa de talent a compozitorilor dodecafonici: „declinul adus de muzica acelora care şi-au ascuns lipsa de talent în spatele disonanţelor din atonalism” (pp.34-35). Din păcate autorul nu-i menţionează pe aceşti compozitori şi astfel nu putem afla dacă îi consideră pe Berg sau Webern, de exemplu, lipsiţi de talent. Dar bineînţeles, inconştientul colectiv al umanităţii (subl. noastră) a ştiut dintotdeauna să facă o selecţie a operelor de artă de valoare (p. 35).
Prima paralelă consistentă dintre muzică şi arhitectură – şi singura dealtfel din această carte – o reprezintă ideea de armonie (în sensul de echilibru al proporţiilor, harmoniae) folosită atât în muzica cât şi în arhitectura acelor vremuri (p. 52). Aceste concepte aparţineau de fapt antichităţii eline şi au fost transmise Evului Mediu de scrierile lui Vitruviu şi Boethius. Însă, după aceste remarci adecvate, autorul porneşte din nou pe drumul speculaţiilor gratuite: „Arcele duble, în formă de potcoavă [ale moscheei din Cordoba] pot sugera o îmbinare muzicală de tonuri în mişcare. Aceasta pentru că sunt construite din bolţari diferit coloraţi (roşu şi alb) într-o armonie simetrică” (pp. 54-55).
Problema bestiariilor medievale şi a reprezentărilor sculpturale ale acestora (pp. 57-61) este folosită de autor pentru a-şi vărsa din nou amarul asupra muzicii moderne. Pentru acesta, fauna Infernului este un rod al „tendinţei acestei epoci către fantezie”. Însă, „prin contrast [cu arta medievală anonimă, dezinteresată, lipsită de impostură], zgomotul focului Gheenei (...) pare a răbufni peste veacuri în reverberaţiile sonore ale unor opere născute din neputinţa unor creatori de a-şi ascunde până şi propria lor neputinţă artistică” (p. 61).
O nouă secţiune, Muzică vs. diabolus in musica, îl prezintă pe Papa Grigore I cel Mare drept cel care alcătuieşte Antiphonarium centonem, culegerea de cântări destinată practicii liturgice în toate diocezele din Occident (pp. 66-67). Însă paternitatea acestui suveran pontif asupra acesti lucrări a fost demonstrată a fi doar o legendă încă din  1899 de către Robert Charles Hope în a sa Medieval music: an historical sketch. În această carte găsim un capitol intitulat St. Gregory the Great – his indifference to music, în care autorul britanic demonstrează că alcătuirea Antifonarului, înfiinţarea unei şcoli de muzică în Roma şi introducerea unui sistem muzical de notare, toate atribuite acestui papă, nu sunt altceva decât legende fără o susţinere reală.[1] Poziţii asemănătoare sunt susţinute şi în lucrări mai recente (vezi de exemplu Suzanne Lord – Music in the Middle Ages. A Reference Guide, Greenwood Press, 2008).
Un alt moment de relativă inexactitate al cărţii survine câteva pagini mai târziu (p. 69) când, vorbind despre naşterea polifoniei, autorul afirmă că: „Aşa cum orice invenţie are şi un inventator, călugărului Hucbaldus îi revine paternitatea polifoniei, pe care o crease duplicând psalmodia gregoriană într-o mişcare paralelă.” Compozitor fiind, domnul Mociulschi ar trebui să ştie că termenul de „invenţie” nu este specific breslei sale (poate doar în cazul atonalismului, dar acesta este, bineînţeles un fenomen al decadenţei şi degenerării muzicii). Prima consemnare în scris, fără echivoc, a aceste tehnici îi aparţine într-adevăr lui Hucbald (secolul X) însă specialiştii tind să recunoască că acest tip de muzică era practicat şi anterior, bazându-se şi pe unele manuscrise în care acestă practică ar fi sugerată, nu însă la fel de explicit.[2]
Nu departe de finalul cărţii, domnul Mociulschi plonjează, din nou pe neaşteptate, în demascare pericolului pe care îl reprezintă raţiunea (sau poate numai excesul de raţiune?) în creaţia artistică: „Înlocuirea sentimentului prin raţiune, reminescenţa gândirii kantiene, iată apoteoza unui proces în plină expansiune în tumultosul veac al sfârşitului celui de-al doilea mileniu. Gândirea calculată, care în tinereţea ei clasică nu pretinsese niciodată altceva decât să disciplineze sentimentul, devine instrumentul tiranic al raţiunii înseşi, ce îşi arogă tot mai alert puterea de a produce opere de artă «cerebralizate»” (p. 95). Este deplânsă din nou muzica modernă care este un produs exclusiv al creierului, la care inima nu îşi aduce contribuţia. Reţinem în final întrebarea autorului referitoare la muzica medievală, care, deşi a fost compusă într-o epocă în care suferinţa şi moartea erau deasemeni prezente, nu cunoaşte dezordinea şi stridenţele celei moderne. 
De la Kant la avangarda muzicală a secolului XX, după care din nou la muzica Evului Mediu. O acrobaţie periculoasă în care autorul forţează interpretările şi, mai ales, asemănările. Nu vom zăbovi aici a explica de ce muzica anului 1000 nu este la fel ca cea a anului 2000; judecăţile de valoare prin care se compară creaţii artistice atât de depărtate în timp sunt inutile şi ţin mai degrabă de gustul personal al fiecărui ascultător.
Trecând peste unele inexactităţi ale cărţii sau peste stilul inadecvat folosit uneori, mai periculos ni se pare însă incriminarea raţiunii cu perseverenţa cu care o face domnul Mociulschi. Domnia sa trece cu vederea faptul că, chiar în perioada Evului Mediu de care dânsul se ocupă, de o mai mare preţuire se bucura teoreticianul muzicii (musica speculativa) decât interpretul sau compozitorul (musica practica), tocmai datorită faptului că primul dintre aceştia putea analiza muzica în baza raporturilor sale acustice, descrise de numere şi proporţii. Depăşind Evul Mediu, putem spune oare că raţiunea joacă doar un rol minor în muzica polifonică a Renaşterii, în fugile lui J. S. Bach sau în articularea formei la clasici? Îi putem oare învinui oare pe Bartók, Stravinsky, Berg, Varèse, Messiaen, Penderecki sau Ligetti de lipsă de sensibilitate? Aceste atacuri asupra muzicii moderne sunt şi mai greu de înţeles dacă ne gândim că ele vin de la un fost discipol al lui Ştefan Niculescu, unul dintre cei mai importanţi compozitori ai avangardei muzicale româneşti.
Raţiunea a stat dintotdeauna, sub o formă sau alta, la baza procesului creator, iar prin afirmaţiile sale, autorul nu face decât să perpetueze un clişeu – de origine romantică probabil – conform căruia opera de artă se naşte prin dezlănţuirea fanteziei, eliberarea de orice bariere, iar raţiunea (sau mă rog, excesul de raţiune) nu poate decât să afecteze iremediabil calitatea operei. Fără a încerca să dogmatizăm raţiunea, statutul acesteia şi mai ales al abordărilor raţionaliste nu mai poate fi pus la îndoială, nici măcar în ceea ce priveşte creaţia artistică.
Postfaţa cărţii aduce oarecum şi o justificare a poziţiilor autorului, fiind menţionat aici că „paginile acestei cărţi urmăresc (...) să comunice un punct de vedere propriu” (p. 109). Propriu şi destul de straniu am putea adăuga. Tot din postfaţă mai aflăm că muzica şi arhitectura au fost abordatedin perspectiva unui numitor comun şi anume ritmul; informaţie utilă aici, deoarece, pe tot parcursul cărţii, acest lucru ar fi putut fi cu greu sesizat. Arhitectura şi muzica primesc în această carte un tratament adeseori separat, fără a se stabili paralele de profunzime între cele două, discursul rămânând la nivelul comparaţiilor încărcate de metafore. Deşi prezintă şi unele pasaje de mai mare interes, cartea îşi ratează din păcate scopul principal, unul dintre motive fiind şi lipsa unei mai bune articulări a materialului (datorată probabil unei răzvrătiri a autorului împotriva raţiunii paralizante). Privită cu ochii unui muzician, cartea de faţă poate prezenta un mai mare interes pentru cei interesaţi de arhitectură. Informaţiile din această direcţie sunt mai abundente, sursele citate (arhitecţi, tratate) mai numeroase; în ceea ce priveşte muzica, nu-l reţinem aici decât pe Hucbald, „inventatorul” polifoniei, chiar dacă Evul Mediu a cunoscut un mare număr de compozitori şi de tratate muzicale.
Regret că discuţia asupra acestei cărţi s-a oprit doar asupra punctelor ei îndoielnice, dar chiar şi aşa am ocupat un spaţiu deja prea larg. Însă semnalarea acestor incongruenţe ni se pare a fi de prim interes, mai ales atunci când asemenea idei apar sub egida unei respectabile edituri. Dacă această carte ar fi apărut la o editură obscură,  păstorită de câţiva pasionaţi de paranormal, nu ar fi meritat osteneala unei recenzii. Dar, prin publicare ei la editura Curtea Veche, ecoul ideilor sale este considerabil lărgit. Din păcate, în muzicologia românească nu a apărut nici o reacţie critică. Constatăm cu mâhnire că în România, această disciplină se ghidează, în cea mai mare parte, încă după îndemnul lui Heliade Rădulescu: „Scrieţi, băieţi, orice numai scrieţi!”. Se pot observa, printre membrii acestei bresle, aceleaşi calde felicitări, aceleaşi adresări măgulitoare, aceeaşi tihnă şi stare de bine, aceeaşi nonşalantă voioşie cu ocazia fiecărui doctorat, a fiecărei lansări de carte, simpozion, premieră sau conferinţă.


[1] Robart Charles Hope, Medieval music: an historical sketch, Elliot Stock, London, 1899, p. 43
[2] Dom Anselm Hughes (ed.), Early Medieval Music up to 1300, Oxford University Press, 1954, capitolul „The Birth of Polyphony”

21 de comentarii:

  1. Nu ma pricep la muzica (LA ISTORIA EI MAI ALES)dar recenzia asta mi s-a parut grozava.
    I.B.

    RăspundețiȘtergere
  2. Am frunzarit si eu aceasta carte cu titlul atragator. chiar ma batea gandul sa o achizitionez, dar acuma m-am razgandit. cred ca m-as fi simtit fraierita.

    RăspundețiȘtergere
  3. Foarte interesant de retinut,ca unuia care nu se pricepe la muzica,i s-a parut "grozava" recenzia si mai apoi,alteia,care doar a "frunzarit" cartea,i s-a parut suficienta parerea cuiva,care poate fi sau nu,obiectiva!...Ma simt atit de roman si de multumit,ca inca o data,nu sint dezamagit de semenii mei,care lasa altora responsabilitatea deciziilor,care ar trebui sa fie a lor insisi.Trebuie ca este ceva interesant,daca atit de multa lume se straduie sa denigreze un subiect.Am a-i multumi autorului sau autoarei care semneaza "th.c"(sa fie oare prescurtarea cu punct a tetrahidrocanabinol-ului?)pentru ca,uite,chiar am devenit curios,dupa asa o acida interventie asupra cartii.Si spre deosebire de ceilalti comentatori,eu chiar ma pricep la muzica(da,si la istoria ei) si chiar am sa cumpar cartea.Cu multumiri,Dragos Mihai.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Domnule Dragos Mihai, spre deosebire de dvs. care va laudati cu priceperea intr-ale muzicii si in istoria ei, eu sunt o simpla melomana si consumatoare, asa ca ma folosesc de recomandarile si criticile celor avizati pentru a face o selectie. Altfel ce rost ar avea recenziile? Sau ele trebuie sa contina doar osanale? Observ ca sunteti extrem de iritat de criticile aduse volumului precum si de faptul ca cititorii se lasa influentati de cele scrise de un muzicolog. Altul decat dvs. Sa fie tocmai aceasta problema? Faptul ca ale dvs. spuse nu starnesc ecou? par lipsite de relevanta? pe cand ale altora...

      Ștergere
    2. D-ra sau d-na username dilaura, spre deosebire de dvs., eu am citit aceasta carte si pot sa va confirm ca cele scrise de Anonimul... "critic avizat", despre volumul in discutie, citez: "în ceea ce priveşte muzica, nu-l reţinem aici decât pe Hucbald, „inventatorul” polifoniei, chiar dacă Evul Mediu a cunoscut un mare număr de compozitori (...)", lucrurile nu stau tocmai asa! Acest pasaj, pe care il regasiti in penultimul paragraf al asa-zisei "critici" de mai sus, demonstreaza ca volumul in discutie fie nu a fost citit (!), fie textul i-o fi fost dictat in graba?, cine mai stie? Daca cel sau cea care-a scris aceasta diatriba ar fi "frunzarit" cartea, macar asa, cum spuneti dvs. ca ati fi facut, poate c-ar fi remarcat (macar din indicele volumului!), ca apare, exact in aceasta carte, un mare numar de compozitori medievali (si nu doar medievali)... Francesco Landini (97), Guido d'Arrezo (34) Guillaume de Machault (96, 98), Philippe de Vitry (96) etc. In aceasta situatie, "critica", din start, isi pierde orice credibilitate. Dar oricat de diletanta ar fi aceasta postare, ea pare a se regasi, intr-adevar, in dictonul lui Heliade Radulescu - poate nu intamplator invocat - ceea ce nu este un lucru rau, dimpotriva! (q.e.d.)

      Ștergere
    3. Numele compozitorilor enumerati de dumneavoastra apar doar incidental pe parcursul cartii, fara ca de numele lor sa fie legata vreo discutie mai detaliata. Astfel incat, la terminarea lecturii, cititorul ii va fi "retinut" doar, in cel mai bun caz, numele lui Hucbald, de el fiind legata una dintre putinele referinte la un aspect concret de teorie muzicala a cartii.

      Ștergere
    4. raman la parerea ca nu sunteti capabil sa inghititi altceva decat osanale. toate enumerarile de mai sus, copiate din indicele volumului imi par irelevante, asemeni si disperatele dvs incercari de a ne convinge ca aceasta carte e tare si ca recenzorul greseste. pe deasupra sunteti si grosolan pocind numele si jignind, dar asta nu face altceva decat sa confirme gradul ridicat de iritare generat de aceasta postare. mai bine audiati un Palestrina si va domoliti, sau, daca nu va lezeaza sensibilitatea romantica, un J. Adams.

      Ștergere
  4. Desi sunt de acord cu unele pasaje din prezenta critica, majoritatea sunt exagerate. Se pretinde prea mult de la respectivul volum. Nu abunda in substanta, dar nici nu este de lepadat. O carte potrivita pentru o seara relaxanta de joi.

    Teca
    PR@ http://fitoteca.ro

    RăspundețiȘtergere
  5. Cronica este absolut sublima si inspiratoare pentru a propune chiar ca domnul profesor Mociulschi sa fie cenzurat ca scriitor, si, daca s-ar putea, aceasta carte sa fie retrasa din librarii gasind, intr-adevar, o pricina faptul ca domnia sa a scris o carte de literatura stiintifica!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. daca era literatura stiitifica se ocupa putin de aparatul critic. asa arata mai mult a brosura de popularizare. din pacate plina de generalizari si imprecizii. si o spun ca persoana care a citit cartea. autorul recenziei are dreptate, ba imi pare chiar ingaduitor cu cartea avand in vedere enormitatile pe care le cuprinde si numeroasele afirmatii fara acoperire. nu imi pot explica de unde atata revolta si furie din partea unora. observ ca sunt alergici la orice critica.

      Ștergere
  6. Eu una-s zice ca daca tot e vb. de-o Carte atat de Incendiara - Parol! de-o Brosura de Popularizare a Enormitatilor, Impreciziilor si, hai ca mai lipsesc din tabloul acesta breugelian doar umbra Ereziilor.... EVULUI MEDIU! :))) - chemati cat mai urgent INCHIZITIA si ardeti-o..... pe RUG !!! :)))))

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Johannes Trithemius27 februarie 2013 la 09:25

      A discuta critic despre o carte sau a o recenza critic nu implica pledoaria pentru cenzurarea sau interzicerea ei. Asa ca aluzia la inchizitie si la indexul acesteia sau la practicile de ardere pe rug, sunt cu totul deplasate. Au menirea, cel mai probabil, sa duca in derizoriu orice demers critic. De altfe, chiar din prezentarea cartii profesorul univ. si academicianul Ion Aurel Pop, medievist redutabil, insista asupra faptului ca aceasta carte prezinta evul mediu intr-o lumina pozitiva depasind cliseele post-iluministe atat de impamantenite. Cartea, asemeni multor altora - chiar si istoricul mentionat a publicat recent o carte cu scopul opularizarii istoriei medievale a romanilor transilvaneni, apeland la un aparat extrem de suplu si aerisit, adica mai deloc prezent - are un caracter de eseu de popularizare. Pe de alta parte, nu inteleg aceasta politica editoriala de subestimare a cititorilor, fie ei si nespecialisti. Oricum, sunt surprins de aceasta revolta improvizata impotriva spiritului critic.

      Ștergere
  7. Eu cred ca Dragos Mihai este de fapt autorul cartii.
    Djibladze

    RăspundețiȘtergere
  8. O carte, fie ea si cu imperfectiuni, ramane un act de cultura (caci, trebuie sa recunoastem, taramul cercetarii stiintifice este, el insusi, o Carte permanent deschisa catre orizontul cunoasterii). Incercarile disperate ale unora de-a denigra, cu persuasiune, un act de cultura nu pot decat sa confirme, odata in plus, atat importanta acestei cercetari, cat si gradul inalt de iritare (si de invidie) profesionala. Daca tanarul blogger cu veleitati muzicologice ar fi citit, intr-adevar, aceasta carte, ar fi invatat, poate, macar ceva de la autor - universitarul polonez pe care chiar acesta il numeste drept unul dintre cei mai importanti compozitori ai avangardei muzicale romanesti (si, as completa eu, nu numai romanesti): numele compozitorului Ligeti se scrie, corect, cu un singur "t", adica Ligeti si nu "Ligetti"- asa cum este scris in postarea de mai sus. Desigur, si numele unui Lutoslawski ar putea fi “botezat” de catre oricine profeseaza muzicologia pe-acolo pe unde bat in geam porumbii, dar, pana la urma, mai are vreo importanta pentru cei ce se-ndeletnicesc doar sa critice, sa mai stie si a scrie... corect? pPuscas

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Oratoriul de Paste20 martie 2013 la 14:26

      Incercarile disperate ale unora de-a drege, cu persuasiune, un act de cultura (esuat) nu pot decat sa confirme, odata in plus, atat importanta acestei recenzii, cat si gradul inalt de iritare (si de invidie) profesionala.

      Ștergere
    2. Stiti care este marea diferenta intre dvs. (Cel care tot postati comentarii sub dferite nume incercand sa discreditati critica si sa-l proslaviti pe autor) si "tanarul blogger cu veleitati muzicologice"?
      spre deosebire de recenzor care a pecificat ca aceasta carte nu se duce doar la aceste puncte vulnerabile si care s-a legat de continutul ei, dvs. nu ati adus nici un contraargument criticilor sale, recurgand doar la atacuri si jigniri la adresa recenzorului. Ati fost atat de iritat incat ati cautat doar sa minimalizati persoana acestuia (si implicit cronica sa), probabil tocmai din lipsa de argumente coerente. Ar fi fost extrem de interesant de vazut in subsolul acestui text critic o dezbatere, o confruntare de idei si argumente, nu comentarii frivole, cu iz de frustrare adolescentina.

      Ștergere
    3. @ Puscas

      Nu la universitarul polonez m-am referit cand am pomenit de proeminentul compozitor al avangardei romanesti, ci la mentorul sau, Stefan Niculescu, iar asta reiese destul de clar din text. Nu ma pot pronunta in ceea ce priveste compozitiile domnului Mociulschi deoarece inca nu am avut ocazia sa ascult vreuna.

      In rest, v-as sugera sa va exersati spiritul critic pe bloguri sau forumuri ale pasionatilor de ortografie si punctuatie.

      Ștergere
  9. Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Administratorii blogului nu tolereaza nici un tip de reclama pe aceasta pagina web.

      Ștergere
  10. Dar carei variante sa-i dam crezare? :)) https://www.academia.edu/5878179/Adrian_Leonard_Mociulschi_Evul_Mediu._Arhitectura_si_Muzica_Editura_Curtea_Veche_Bucuresti_2011

    RăspundețiȘtergere

Despre apariţia corupţiei în Ţara Românească * - de Vasile Mihai Olaru

      Studierea corupţiei în timpul Vechiului Regim (secolul al XVI-lea – primele decenii ale secolului al XIX-lea) în sud-estul Europ...

Comentarii

Translate this blog