Nicolae Iorga despre protopopii românesci din Ardeal

Nicolae Iorga

„Iată că de două milenii încoace, adică de la întemeierea credinţei creştine, suntem capabili să ne cinstim şi să ne omagiem eroii istoriei sau martirii credinţei precum şi personalităţile marcante, universale şi naţionale, care au amprentat istoria, veacurile şi locurile cu activitatea, cu viaţa şi cu învăţăturile ori scrierile lor mult folositoare!...”[1]

După această exemplară introducere purcedem şi noi la cinstirea memoriei unui mare istoric român, ataşat adesea la butoniera multor semeni care au o relaţie incestuoasă cu patria, sau pomenit într-un mod excesiv, dar din păcate, cu îngăduinţa dumneavoastră, prea puţin citit. Este vorba despre Nicolae Iorga, cu ajutorul căruia vom încerca să aruncăm o privire în dosul unui clişeu atât de drag multor conaţionali. E vorba de constanta amintire a vremurilor de demult, când poporul drept-credincios era mult mai pios şi mai aşezat în viaţa sa duhovnicească, când păstorii şi ierarhii erau mult mai adânciţi în smerita cugetare, păstorind cu evlavie şi dragoste o turmă bine rânduită şi bine hrănită duhovniceşte. Această pioasă şi nostalgică rememorare, apare adesea în discuţii, în predici, în cărţi, pe sticlă, pe net etc., şi ajută la înţelegerea stării degradante în care ne-am cufundat în anii barbarei şi secularei modernităţi. Atunci, oamenii trăiau simplu, cu frică de Dumnezeu, cu respect faţă de păstorii duhovniceşti şi erau într-atât de ataşaţi încât aveau o singură lege, „legea bisericească, pravoslavnică!”.

Pe când azi, nici creştinii nu mai sunt cum trebuie, dar nici păstorii (adesea). Nu mai e morala şi respectul... dar să-l lăsăm pe marele clasic, fidel şi extrem de ataşat bisericii strămoşeşti, să ne descrie cam cum stătea treaba prin a doua jumătate a secolului luminilor în oropsita şi bântuita de frisoane „Ţară Românească a Transilvaniei”:

Purtarea protopopilor nu e la înălţimea chemării lor; ridicaţi cei mai mulţi dintre dînşii pe timpurile lui Sofronie, pentru energia în lupte care nu cereau însuşiri păstoreşti, ei sunt împovăraţi de toate păcatele acelora pe care trebuie să-i certe şi să-i îndrepte, şi nu se feresc deloc de ochii lumii. Cutare protopop e vestit pentru lăcomia la bacşişuri: e pârât că ia „o spată de porc de la dutce”, „zeace veadre de must”, „pominoace, den toate satele câte un zlot... şi o găleată de ovăz şi 2 speate de porc, şi 2 pogăci din toată eparhia, pe sama vlădicească.” Altul, Bucur Mărdan, necinsteşte fetele din satul său, le făgăduieşte că va fugi cu ele în Moldova unde-şi va afla un rost şi mai straşnic decât în Ardeal, şi bate pe părinţii care vin să se tânguiască. [despre bătrânul protopop Petru de la Orăştie spune] Şi el ia bani: când episcopul Novacovici veni în oraş la 1764 şi i se făcu „prânz” în casa jup. Gheorghie Vinţanul – un negustor din altă parte, sprijinitor al protopopului – pentru aceasta şi pentru „forşpan” el luă 13 fl. De la satele mai mari, iar „din alte sate au luat câte un mariaş, şi de la preoţi alt măriaş” şi, în sfârşit, de la „satele de varmeghie”, „câte 2 dutce”. E „sfadnic”: face la ceartă pe negustori „capre râioase” şi „capre de războr”; „pe unii i-au mânat la arnici, pe alţii pe la strămături” sau „pre la bolte”. Când poporenii se adună la o sărbătoare în pridvor şi pornesc a scrie o jalbă împotriva lui, el iese din biserică, smulge „călămările şi hârtia”, şi-şi apucă un duşman de gât, „de înnegrise tot”. „Spuipă” şi „suduie”, şi de morţi sucindu-se apoi cu bâtul cătră oameni. Trage preoţii de piept prin târg la temniţă. Se sfădeşte cu potirul în mână; merge la „crâşmă la un sas”, căci „au fost în 9 ani căluşeariu”. Când e mânios, nu vine la biserică zece dumineci în şir. Se bate „cu un om din pricaz”. Dă „cu bâta şi cu palma”. Pierde în învălmăşală „o baeră de la dulamă”. Nu ştie carte: când slujeşte, vezi oamenii „cotindu-se şi râzând”. Spune numai „Credeul” şi Cazania: nu face „învăţătură creştinească”, nici spune sărbătorile. [...] Şi încă sunt alţii care-l întrec, precum e acela cu feciorul şi „bătăuşii lui ciocoi leagă-i în lanţ” pe preoţi, „şi-i spânzură de grindă”; care ia „dajde de 2 sau de 3 ori”, „pune leage” şi „se tocmeşte cu vinovatul”, de „strică legile săborului”; iar, la orice târguire, răspunde cu „cuvinte grozave” şi cu lauda că-i „el arhiereu, şi nu altul”[2]

            Aşteptăm concluzile, cugetările şi gândurile cititorilor noştri, pe marginea acestui fragment, într-un frumos şi îndrăzneţ exerciţiu de dialog.

---

[1] Stelian Gomboş, Introducere folosită la nenumărate şi imposibil de inventariat, articole omagiale, apologii şi hagiografii. În cazul de faţă, cu smerenie şi firavă cutezanţă, mărturisim că ne-am însuşit prin tradiţionalul procedeu „copy paste” acest faimos citat dein textul de omagiere a „Arhiepiscopul Epifanie Norocel al Buzăului şi Vrancei” care „şi-a purtat cu toată demnitatea şi încrederea în Dumnezeu [gradele] crucea creştinească a vieţii, a slujirii şi pastoraţiei misionare, vreme de foarte mulţi ani ...” de pe http://confluente.ro/Eveniment--In_Memoriam/In_memoriam_inaltpreasfintitul_parin_stelian_gombos_1357637803.html, accesată, prin voia Domnului, azi.

[2] Nicolae Iorga, Sate şi preoţi din Ardeal, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2007 pp. 211-212.