 |
| "Maşina de limpezit" de Cristian Orza, http://cristianorza.blogspot.com |
La începutul secolului al
XIX-lea, William Coleridge (1772-1834) urmat de Thomas Carlyle (1795-1881),
descumpăniţi de „metamorfozele materiale şi mecanice produse de inevitabilele
forţe ale modernităţii pe care noi le denumim «progres»”[1],
au făcut câteva recomandări necesare, în opinia lor, pentru protejarea şi
dezvoltarea „Culturii”, în faţa avântului destructiv al „Civilizaţiei”. O
recomandare mi-a atras atenţia în mod deosebit. E vorba de necesitatea formării
unui grup de elită în societate care să fie însărcinat cu responsabilitatea „protejării
şi propagării excelenţei unei societăţi”[2].
Acest grup de elită era numit „clerisy”, fiind vorba de o „biserică seculară”.
Această elită „cultivată”[3]
trebuie să păstreze viu şi să răspândească idealul culturii (cultura fiind identificată în
special cu artele). Cultura trebuie să fie reprezentativă pentru viaţa
colectivă a poporului, însă această viaţă colectivă trebuie să fie mai mult
decât simplele relaţii/raporturi mediate de bani, de profit, caracteristice societăţii
moderne industrializate. De aceea e necesar ca poporul să fie educat pentru
a-şi depăşi condiţia în care îl plasează societatea modernă. În acest sens
membrii unui astfel de grup elitist au o misiune de maximă importanţă şi
semnificaţie nu doar pentru activitatea lor şi pentru breasla lor, ci pentru
societate şi umanitate.
Ideea aceasta a „elitei” a
amprentat într-un grad semnificativ intelligentsia modernă, artiştii,
literaţii, gânditorii (ş.a.) acţionând adesea ca nişte veritabili preoţi ai
unui cult secular care încearcă să prezerve şi să răspândească un „adevăr” şi o
tradiţie aferentă. Apar ritualuri de validare, de includere în tagmă a unor noi
membrii care sunt tot mai conştienţi de misiunea lor de a prezerva cultura,
prin aceasta înţelegându-se tot ce e mai măreţ în materie de realizări umane.
Apar ritualuri specifice şi cum unul dintre atributele caracteristice oricărui
ritual „preoţesc” este păstrarea ordinii lumii[4],
şi ritualurile acestei tagme caută să păstreze o ordine în faţa lipsei de ierarhie,
a informului, a nedefinitului şi a tot ceea ce presupune haosul şi anarhia. Activitatea
lor are adesea un aer mistic, grav, profund, nimic altceva neputându-se compara
ca semnificaţie şi importanţă. Este în joc tot ce e mai bun în umanitate. Însă,
după cum e cazul oricărei organizări religioase, ereziile şi sectarismul nu
întârzie să apară şi aici. Şi-apoi încep conciliile, afuriseniile şi
anatemizările.
Putem observa şi în societatea
contemporană cât de răspândită este această viziune „romantică” asupra culturii
şi asupra „omului de cultură”, văzut adesea ca un iniţiat într-un cult al
misterelor, un cunoscător al cosmosului social şi politic, numai bun de
călăuzit şi de educat poporul cufundat în bezna traiului cotidian. Prin poziţia
sa de mediator între popor şi Cultură, de cunoscător şi păstrător al „ordinii
sacre”, despre intelectual/artist se crede adesea că poate influenţa într-un
grad ridicat forţele misterioase (magice) care acţionează în universul socio-cultural.
El e numai bun să salveze, să lămurească şi mai ales să arate direcţia corectă. Această
viziune accentuează ideea de misiune dându-i un aer aproape religios, de
datorie faţă de comunitate, naţiune.
Cred că numai stereotipul (de
asemenea de sorginte romantică) al artistului rebel şi vizionar, reuşeşte să
depăşească în popularitate acest stereotip al intelectualului/artistului ca
„sacerdot” al unei biserici seculare. Şi când vorbesc de popularitatea
stereotipurilor mă refer atât la modul în care sunt percepuţi artiştii,
intelectualii în afara breslei lor cât şi modul în care se percep sau îşi
percep rostul, locul.
P.S. Intelectualii/artiştii ca
şi sacerdoţi ai totalitarismelor pot constitui tema unei discuţii separate.
[1] Chris Jenks, Culture, 2nd editions, Routledge, London and New York, 2005, p. 17.
[2] Ibidem,
p. 19.
[3] William Coleridge foloseşte întâia
oară termenul „cultivare” într-un sens metaforic, cu referire la „dezvoltarea
armonioasă a acelor calităţi şi facultăţi
care caracterizează umanitatea noastră”, apud Chris Jenks.
[4] Frank H. Gorman, Jr., The Ideology of Ritual. Space, Time and Status in the Priestly
Theology, Journal for the Study of the Old Testament Supplement Series 91,
Sheffield Academic Press, 1990, p. 38.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu