A fi sau a nu fi antisemit

Într-una din discuţiile pe care le aveau, Jean Gad îl acuză pe Camil Petrescu că e antisemit. Scriitorul povesteşte scena în jurnalul său şi ţine să explice: „Nu sunt antisemit... Antisemit e să fii duşmanul rasei evreieşti ca atare, iar eu am cele mai numeroase prietenii printre evrei... Sunt numai un sentimental naţionalist, şi-i stimez, chiar când sunt evrei... Cei mai mulţi evrei sunt însă rasişti... Cum eu detest rasismul, cum cred folositoare evoluţia tocmai prin principiul amestecului raselor, fireşte că mă găsesc în tabăra opusă rasiştilor evrei ori naţional-socialişti. De aceea, fac uneori impresia că sunt antisemit...” (p. 72) Explicaţiile întortocheate nu puteau aparţine decât unui intelectual – şi mai precis, ale unui scriitor – care poate jongla cu limbajul şi ideile. Diaristul începe fraza cu afirmaţia că nu e antisemit, apoi că e „sentimental naţionalist”. Epitetul „sentimental” vine să înmoaie încrâncenarea şi eventuala conotaţie negativă a cuvântului „naţionalist”: el  nu este naţionalist într-un sens rău, ci într-unul afectiv. E ca şi cum ar spune că nu trebuie să îl luăm în serios, el este un sensibil şi inocent naţionalist. Problema e la evrei: cei mai mulţi (generalizare neacoperită, neargumentată) sunt rasişti, iar cum el este o persoană care acceptă diversitatea ca fundament al progresului, atunci este împotriva evreilor (ceea ce se cheamă antisemit, însă scriitorul nu spune astfel lucrurile). Citatul se încheie cu „fac impresia că sunt antisemit”, evitând discret formala „sunt antisemit”. Jurnalul lui Camil Petrescu este un instrument prin care încearcă să disculpe orice vină posibilă. Cum a fost acuzat de antisemitism, aşa ar putea fi acuzat şi de filosemitism. Diaristul îşi clădeşte edificii de apărare cu explicaţii elaborate, sapă tranşee în adâncul presupoziţiilor, îşi pregăteşte strategiile de defensivă şi devine un precaut soldat într-un posibil război de acuzaţii. Orice strategie ar aborda inamicul, scriitorul este bine înarmat cu explicaţii. „Mi s-ar putea reproşa prietenia reală pentru Mihail Sebastian. Dar el nu e în spirit ovrei, şi, în orice caz, mi-e omul cel mai aproape literar.” (p. 94-95)  Cu o uşoară îngăduinţă, am putea spune că prietenul lui, Mihail Sebastian, nu este chiar evreu. În plus, ceea ce îi uneşte este apropierea literară, afinitate care nu ţine cont de legile noastre politice. Refugiul în sentimentalism şi literatură par să rezolve orice acuzaţie în legătură cu problema evreiască.

           

Camil Petrescu, „Note zilnice”, Prefaţă, text stabilit, note, cronologie şi indice de nume Florica Ichim, Ed. Gramar, Bucureşti, 2003.