“Hall of fame” sau fundătura cu 2 evrei, un maistru CTC şi ceva intelectuali - de Jan M.



     Niciodată nu m-am simţit mai bine, ca acum, pe fundătura dăruită  providenţial,  mie şi familiei mele,  în toamna anului 2001. Poate pentru că încep să descopăr  lucruri pe care doar într-o anumită stare sufletescă  le pot sesiza. Sunt mai atent la detaliile care dau, de fapt, consistenţă vieţii. Remarc situaţii, asociez fapte care altădată  m-ar fi lăsat  indiferent. Nimic nu mi se mai  pare întâmplător în desfăşurătorul  nostru cotidian, atent programat şi cu iubire dăruit  în speranţa înţelepţirii  şi desăvârşirii fiecăruia dintre noi.
  Aşa  a fost şi cu descălecarea noastră, într-un fel forţată, pe această străduţă  deschisă doar la unul din capete. Izul provincial  emanat  timid de aici contravine  pretenţiilor  cosmopolite ale renumitei  urbe natale. Discreta mea fundătură!. Ar trece chiar neobservată dacă  nu ţi-ar atrage atenţia, e adevărat  puţin cam inedit,  magazinul   de pompe funebre “La Ivan”, de pe colţ. Pe  gardul dinspre strada principală care leagă centrul oraşului de Bariera Brăilei,  te îmbie la cumpărături un capac de coşciug frumos lustruit şi bine fixat cu  sârmă de Buzău. Cinismul comercial al patronului  se dezlănţuie, însă, pe uşa de lemn de culoarea cerului  a depozitului de sicrie  de pe  fundătură. Printre busturile de îngeraşi zglobii  pictaţi cu migala  artistului naiv  este inscripţionat  mesajul  pragmatico-liric: « Sănătate şi voie bună! Servicii complete, sunaţi la sonerie non-stop ». Când nu are  clienţi, maşina mortuară, adaptată pentru situaţii speciale de trafic, îşi odihneşte bujiile în faţa instituţiei. Lugubra  poziţionare a acestor  indispensabile servicii previzionează o mult  căutată linişte  adulmecată încă de pe aici, de pe micuţa noastră fundătură.

   Spaţiul acesta care eludeaza  legile agitaţiei urbane este, bineînţeles, locuit. Simetric distribuite de o parte şi alta a străzii, cele  26 de case adăpostesc, conform ultimului recensământ, 79 de persoane, majoritatea în vârstă, fiecare cu povestea ei de viaţă, spusă sau ascunsă. 4 dintre ele vor  deveni personajele  timidei mele încercări de a reda  sensibila  demarcaţie dintre aparenţa şi esenţa umană, ignorată în  marea şi caracteristica superficialitate  actuală.
   Într-o ordine preferenţială, eroii mei sunt:
-         Domnul Dan, pensionar în vârstă de 66 de ani, evreu cu mare afinitate pentru Ilya Prigogine. Locuieşte în casa părintească  naţionalizată împreună cu alte două familii, una de etnie rromă. Nu l-a interesat să intre în posesia propriei locuinţe pentru că preocupările sale ţineau  strict de domeniul cercetării. A lucrat ca biolog într-un laborator, iar în prezent se pare că sistemul lui nervos,  puţin uzat, îi joacă feste. Ţine interminabile  prelegeri ştiinţifice, fidel  teoriilor din Legile haosului sau Sfârşitul certitudinilor.
-         Domnul Vasile, fost maistru C T C (control tehnic de calitate) la Întreprinderea  Contactoare, poreclit  “Nihilistu”, în prezent pensionat medical cu un dosar care face obiectul  valului de anchete sociale pornit “de sus” şi la comandă. Este mândru cu câinele său  de rasă necunoscută  pe care îl strigă  oricând şi foarte strident, Nice.  Îşi petrece cea mai mare parte a timpului  liber pe bancuţa din faţa casei răsfoind presa sportivă şi, printre picături, Dincolo de bine si rău.  
-         Domnul  Vili, 74 de ani, deasemenea evreu, căsătorit cu o româncă  ortodoxă. Se deplasează cu ajutorul unui cadru metalic din cauza problemelor locomotorii. Administrează sârguincios unica sinagogă din oraş, aflată de mulţi ani într-o stare de degradare intenţionată. Acum este vizitată la diverse  ocazii de  câţiva membri fideli  care încă mai fac dovada  vie a unei  comunităţi bine reprezentate în perioada interbelică. Domnul Vili ţine sub control  informaţional evenimentele  de pe fundătură,  pe care le transmit, cu interpretări personale, în cadrul  adunărilor de stradă,  pe banca lui domn Vasile şi în lătratul  meditativ al lui Nice.
-         Subsemnatul. Nu ştiu nimic despre mine.  Doar că am început să caut  oamenii. Şi uneori culorile. Şi zgomotele. Şi pe Domnul  Marin Sorescu. Căruia, cu  enorm respect şi multă dragoste, i-aş face  umila imputare  “m-aţi  plagiat  prin anticipare, Maestre! “(Citiţi, vă rog, şi  “Contabilitate”. Puţin, cred, mă veţi dibui)
 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Despre apariţia corupţiei în Ţara Românească * - de Vasile Mihai Olaru

      Studierea corupţiei în timpul Vechiului Regim (secolul al XVI-lea – primele decenii ale secolului al XIX-lea) în sud-estul Europ...

Comentarii

Translate this blog