Ceauşism, naţionalism, scris istoric. Însemnări I. - Felician Velimirovici

Spre deosebire de situaţia creată în timpul predecesorului său – care, în paranteză fie spus, nu a rostit niciodată în public formule precum „naţiunea română” – elita politică condusă de N. Ceauşescu a reuşit în mod conştient să sintetizeze o serie de perspective, angajamente şi politici în sensul valorizării, în plan discursiv, a ideii de naţiune înţeleasă drept o unitate politică fundamentală – „naţiunea ca unitate istorică, departe de a fi depăşită, îşi găseşte condiţiile de dezvoltare şi afirmare deplină numai în socialism, numai aici îşi găseşte condiţiile de materializare la întreaga sa capacitate” proclama una dintre cele mai misterioase personalităţi din istoria PCR în 1965.¹

Anul următor, vorbind despre anii ilegalităţii partidului cu ocazia celei de-a 45-a aniversări a fondării sale, N. Ceauşescu critica orientarea „nejustă” şi „tezele greşite” adoptate de partid sub influenţa Cominternului în anii ’20 şi ’30, arătând că, departe de a se dizolva, „naţiunea va continua să constituie încă multă vreme baza dezvoltării societăţii noastre.”² Aprecierea dată de N. Ceauşescu rolului/locului naţiunii şi statului în cadrul orânduirii socialiste se distanţează net în raport cu viziunea clasică marxist-leninistă asumată de partid anterior, cu atât mai mult cu cât noul secretar general al partidului atribuie în cadrul acestui discurs, dar şi al altora care vor urma, rolul central naţiunii în progresul istoric românesc, şi nu doar clasei muncitoare.³ Raportată la ideea enunţată de I.V. Stalin în cadrul celui de-al XIX-lea congres al PCUS din 5-14 octombrie 1952, când arăta că „devierea spre naţionalism reflectă încercările burgheziei naţionale de a surpa orânduirea sovietică şi de a restabili capitalismul”⁴, „contribuţia” ceauşistă reprezintă o întoarcere de 180°.

CHOPIN UNPLUGGED la Castelul Bánffy de la Bonţida

În 25 mai vă invităm la castelul Bánffy din Bonțida, unde ne vom reîntâlni cu pianistul nostru preferat: Alexandru Negriuc. Repertoriul include lucrări de Frédéric Chopin.

Pleonasmul voit al titlului vrea să reliefeze tocmai propunerea noastră de deconectare de oraș și reconectare prin artă, muzică și voie bună în generoasa curte a castelului Bánffy.

Cu aproximativ două secole înainte, la castelul Bánffy poposea Carl Filtsch, pianistul genial al Sebeșului și viitorul elev preferat al lui Chopin. Familia Bánffy a recunoscut talentul copilului și l-a ajutat să ajungă la Paris, unde locuia Chopin. Din recitalul lui Alexandru Negriuc vor face parte și trei compoziții semnate de Carl Filtsch. Recitalul Chopin din 25 mai este dedicat nu doar publicului, ci și copilului pianist.

Și fiindcă pentru noi colaborarea e importantă, iar sinesteziile sunt o formă distilată de colaborare, spațiul deschis de muzică va fi rotunjit cu o serie de alte întâmplări.

Program de curte:

Jurnal de Bonțida III, Cum mi-am petrecut sfârșitul lunii

Când am început să ţin acest jurnal bonţidean, deşi mi-am propus să consemnez constant şi cât se poate de des toate întâmplările remarcabile şi semi-banale din mica aşezare someşană animată de secole de un entuziast dialog intercultural, precum şi numeroasele gînduri, meditaţii şi idei care supraaglomerează hezaşul unui cărturar, nu am luat în calcul eventuala presiune dinspre publicul cititor şi/sau consumator de intimităţi. Aşa că, în ultimele săptămâni, mi-am permis să îmi iau un forţat concediu dintr-ale scrisului, spre a mă îndeletnici cu alte nobile şi previzibile chestiuni. Mai întâi, preţ de zece zile conacul intercultural al Ligii a fost sub ocupaţie germană (datorită vizitei unui contingent de doctoranzi lipscani setoşi să se consubstanţieze cu spiritualitatea şi materialitatea transilvăneană), aşa că am fost nevoit să-mi pun pofta şi condeiul în cui. După care a urmat o prealeneşă celebrare a zilei internaţionale a muncii, apendice la sărbătorile pascale petrecute pe meleaguri extracarpatine (Buzău şi Focşani) unde se mănâncă, se bea şi se discută cel puţin la fel de bine. În tot acest timp Profesorul, secondat de mai tânărul său discipol într-ale demonologiei, filosofiei medievale şi diferitelor forme de utilizăre ale Forţei, Anakin, au vegheat la bunul curs al Someşului şi al timpului, constant copleşiţi de reverii deconstructiviste. Pe de altă parte, în acelaşi interval de timp, însă într-un cu totul alt registru existenţial, încet şi previzibil, producţia agricolă locală face progrese vizibile, în pofida secetei şi pesimismului unanim asumat. Drept urmare, ceapa verde, ridichile şi spanacul sunt pe toate mesele şi marginile de drum european (vizibilitate maximă în zona Apahida-Jucu). Putem concluziona că ţara merge bine şi greu, în multe colţuri, chiar dacă mulţi dintre aleşii neamului, deşi nu sunt pletoşi (unii chiar au aversiune faţă de pletoşi şi toată simbolistica aferentă), se piaptănă întruna.

Ziua Europei la Bonțida

Despre multiculturalism se ştie că este unul dintre principiile fundamentale promovate de către Uniunea Europeană. Pentru unii este o „ideologie” nocivă şi „străină de fiinţa neamului”, pentru alţii, sătui de elucubraţii naţionaliste şi izolaţioniste generatoare de conflicte şi tensiuni, multiculturalismul reprezintă o ideologie binevenită şi oarecum firească pentru un conglomerat de naţiuni, etnii şi religii cum e cazul comunităţii europene. De câţiva ani şi în România se fac eforturi pentru promovarea unei direcţii multiculturaliste, reglarea ceasului local după cel bruxellez fiind prezentat ca un obiectiv major. Totuşi, trebuie menţionat un detaliu extrem de important: până să fie elaborate principiile multiculturalismului în laboratoarele europene de către nişte minţi luminate şi oripilate de excesele defunctului veac, în multe regiuni şi ţări ale îmbătrânitului continent convieţuirea şi schimburile culturale se defăşurau de secole. Printre altele este cazul Transilvaniei unde workshopul multiculturalist a început cu aproximativ un mileniu în urmă prin instalarea saşilor, secuilor şi a maghiarilor (asta după numeroase alte valuri migratoare absorbite în ţesătura populaţiei locale). În timp, în horă au intrat evrei, armeni, rromi, slovaci, ruteni etc. Or fi existat fricţiuni, tensiuni şi conflicte, alternând cu perioadele de tihnă şi variate schimburi, dar spargerea organizată a capetelor a pornit de la jumătatea veacului al XIX-lea când popoarele europene au avut revelaţia identităţii naţionale şi când proiectele naţionale au început să se ciocnească (în cazul Transilvaniei, proiectele naţionale maghiare şi române) tot mai aprig.

Tentativa de sinucidere a bolşevicilor (URSS, anii ’30) - Felician Velimirovici

John Arch Getty & Oleg V. Naumov, The Road to Terror. Stalin and the Self-Destruction of the Bolsheviks, 1932-1939, Yale University Press, Hew Haven & London, 1999, 680 p.

Alexandr Yulevici Tivel, duşman al poporului, a fost împuşcat de către un pluton de execuţie al poliţiei secrete sovietice, în Moscova, cândva la începutul lunii martie a anului 1937. Ziua precisă a morţii sale probabil că nu se va cunoaşte niciodată cu exactitate – nici măcar familia lui nu a reuşit să o afle, în ciuda demersurilor întreprinse de-a lungul anilor care au urmat – in orice caz însă, ne asigură Getty, acea zi nu a fost una în măsură să zguduie lumea. În definitiv, Alexandr nu a fost decât unul dintre cei 353.680 de cetăţeni sovietici executaţi în cursul acelui an, majoritatea fără un proces juridic prealabil, aşadar fără nicio bază legală – cu excepţia faimosului decret din 1934 care hotăra că OGPU putea aresta şi executa fără proces orice cetăţean sovietic... Ca jurnalist şi editor de rând, cu siguranţă nu l-am fi putut întâlni vreodată pe coridoarele Kremlinului – deşi a fost devotat cauzei partidului încă din tinereţe; după toate datele, a fost chiar un membru de partid exemplar. Nici măcar în arhivele PC(b)US numele sau nu prea poate fi găsit cu uşurinţă, însă tocmai din acest motiv biografia sa este una reprezentativă pentru această epocă: a fost un „om sovietic” ca oricare altul, membru de partid din 1918, o persoană care la un moment dat, dintr-un oarecare motiv – sau poate dimpotrivă, fără niciun motiv – a fost arestată, acuzată de „activităţi contrarevoluţionare”, şi împuşcată fără zăbavă.

Eginald Schlattner, Mănușile roșii

           Pentru cei care se lasă intimidați de imaginea impunătoare a unei cărți de 600 de pagini, să se gândească la consistența unui roman gen „Crimă și pedeapsă” și să privească drept în față exemplarul „Mănușile roșii” a lui Eginald Schlattner. Lectura e o provocare până în momentul în care luați în mână această carte grea, după care, încă de la primele rânduri, se configurează o lume convingătoare până la ultima filă cu numărul 595. Nu întâmplător am comparat acest roman cu unul dostoievskian, nu numai ca să atrag atenția publicului pentru care Dostoievki rămâne reperul (imaginea stereotip) scrisului spiritual, complex, lung, dar bun.

             Carte de raftul întâi, așa cum bine meritat o recomandă colecția de la editura Humanitas, ea apare în 2005 într-o traducere a Norei Iuga. Și pentru ca promovarea romanului să fie convingătoare, vă asigurăm o călătorie în Clujul, Făgărașul, Sibiul, Brașovul și în alte sate pitorești din anii '40 – '50, cu mult umor și lacrimi la zidul plângerii unei celule de penitenciar, o călătorie în timp, o călătorie de introspecții și rememorări a unei burghezii săsești jefuite de comuniști. Identificarea cu protagonistul are loc firesc pe alocuri, ca o alunecare lină a fiecăruia în propria ființă abisală, în propria confruntare cu trecutul irecuperabil, cu amintirile greu de gestionat. Această empatizare se datorează romanului bine scris și lumii credibile și complexe pe care acesta o creează. Textul cucerește nu numai ca document istoric – reconstituirea vieții comunității săsești de dinainte și după instalarea comunismului, a vremurilor când în suburbia Monostor-Klosdord nu era lumină electrică, a vieții studențești din anii '50, a ritualului de arestare, interogare, încarcerare și al încercărilor de readaptare după eliberarea din închisoare în data de 29 decembrie 1959 –, ci și prin implicațiile sale umane (de unde vine și nivelul ridicat al identificării, al empatizării cu personajele, alături de profilul dostoievskian al romanului).

Dacia romană. Oameni și povestiri. Episodul I. Regina Cerului - Dan A. Deac

Când am curajul să deschid televizorul cu speranța că nu mă va cuprinde o stare de nervozitate sau indignare, prefer să vizionez canalele cu specific documentaristic. Zilnic se difuzează un documentar cu teme și aspecte ale civilizației Egiptului antic, mai bune sau mai proaste, care însă lasă în sufletul privitorul de rând un sentiment mixt de admirație, uimire și mirare.

Dar această postare nu e despre Egiptul acela ci despre Egiptul de la noi, de pe meleaguri ardelene sau mai precis, despre cum difuziunea acestei civilizații a Egiptului antic și-a întins tentaculele de pe malurile Nilului înconjurat de deșert (apropo ,,deșert” este unul dintre cele mai vechi cuvinte din limba română, provenind din egipteanul dšrt=pământ roșu, preluat via grecilor și de romani) până pe malurile Someșului.

Întrebarea ar fi cum e posibil?