Despre Securitate şi cercetarea istorică în România anilor ’80 - de Felician Velimirovici

-->

De veghe la scrierea istoriei (Securitatea), de Apostol Stan, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2012, 286 p.

Securitatea, care a fost creată pentru a apăra ordinea socialistă împotriva claselor exploatatoare, este acum dirijată împotriva muncitorilor¹ scriau, printre altele, în martie 1989 veteranii PCR Silviu Brucan, Alexandru Bârlădeanu, Gheorghe Apostol, Corneliu Mănescu, Constantin Pârvulescu şi Grigore Răceanu. Cam în aceiaşi termeni se exprima şi directorul Editurii Tehnice, Ion Iliescu, într-o prezumtivă scrisoare adresată “conducerii superioare de partid şi de stat”, misivă care, în fapt, nu a părăsit niciodată sertarele biroului său: Din organe de apărare a legalităţii socialiste, îndreptate împotriva duşmanilor socialismului dinăuntru şi din afară, organele de securitate au devenit organe de supraveghere şi urmărire, în primul rând a demnitarilor regimului, a cadrelor cu munci de răspundere sau a celor care au îndeplinit funcţii de conducere.²

Evident, misiunea principal a DGSP/DSS nu a fost acela de a apăra nici „ordinea socialistă împotriva claselor exploatatoare” (care clase „exploatatoare” în România anilor ’80?!) nici, pentru a-l cita pe Iliescu, „legalitatea socialistă” (din nou, care legalitate într-un stat de nedrept – Unrechtstaat, după expresia fostului preşedinte german Roman Herzog). Am detaliat în altă parte, pe acest blog, atari aspect referitoare la activitatea acestei instituţii. În aceste condiţii, o discuţie referitoare la implicarea Securităţii în scrierea istoriei naţionale ar putea părea bizară, deplasată, neverosimilă ori ne la locul ei, in orice caz, la o primă vedere, pentru că în orice stat modern serviciile de informaţii şi istoriografia au, în mod normal şi natural, doar tangenţe limitate. Însă, aşa cum demonstrează profesorul Apostol Stan în cel mai recent volum al său, nu acesta a fost şi cazul României „epocii de aur”.

A fost un ștetl în Carpați. Evreii din Vișeul de Sus

-->

În timp ce tihna olimpică a Academiei este buntuzită de ropotele de aplauze ale locatarilor hipnotizaţi de discursul aprig al unui bătrân lingvist zgândărit la hezaş, preaplinul internet acumulează constant elucubraţii apocaliptice şi antisemite ale unor clerici neaşezaţi sau ale diferiţilor exaltaţi înverziţi de patimi ideologice şi nutriţi cu resturi de propagandă ceauşisto-legionară. O simplă preumblare pe Google sau pe Youtube scoate la iveală materiale înspăimântătoare atât prin agresivitatea şi aberaţiile conţinute cât mai ales prin numărul ridicat de comentatori adânciţi în ignoranţă, ură şi clişee. Dar nu despre propaganda antisemită şi cerberii ei vreau să vorbesc în acest scurt material, ci despre o carte impresionantă pe care am parcurs-o zilele acestea.

Apărută în 2005 la editura Hasefer în traducerea Ruxandrei Georgeta Hosu, A fost un ştetl în Carpaţi cuprinde o serie de convorbiri ale etnologului Claus Stephani cu localnici ai Vişeului – ţipţeri şi evrei – despre lumea evreiască din Vişeul interbelic şi exterminarea acesteia în timpul administraţiei horthyste (1940-1944). Convorbirile înregistrate în anii 70 şi 80 ai secolului trecut relevă atât multietnicitatea comunităţii vişeene interbelice – aprox 5000 de evrei, aprox 5000 de germani (ţipţeri şi austrieci) care ocupau centrul satului, români, ruteni, slovaci, armeni, polonezi şi maghiari – traiul cotidian, schimbările petrecute prin venirea administraţiei horthyste, cât şi teama unor interlocutori de a vorbi despre evrei şi diferitele probleme din trecut. „Nu e «perioada», sunt evreii! Despre evrei nu trebuie să se mai vorbească! Lăsaţi-i pe morţi să se odihnească, or fost, or plecat, or fost uitaţi. De ce vreţi să-i dezgropaţi? Aşa or să mă întrebe [maiorul Gheorghe şi alţii]”¹.

Gulag Boss. A Soviet Memoir - de Felician Velimirovici

Gulag Boss. A Soviet Memoir. Fyodor Vasilievich Mochulsky. Translated and edited by Deborah Kaple, Oxford University Press, 2011, 268 pp.

Pe data de 5 martie se împlinesc 60 de ani de la moartea lui I.V. Stalin, mareşal, lingvist, prim-ministru, secretar general al PC(b)US, discipol devotat al cauzei lui Lenin, călăuzitorul omenirii progresiste, prietenul copiilor, părintele popoarelor, etc. Este momentul unei reflecţii asupra a ceea ce a însemnat radicalismul politic în secolul 20 şi materializările sale concrete. „Diavolul în istorie”, pentru a relua faimoasa formulă a filosofului polonez Leszek Kołakowski, autorul magistralei trilogii “Main Currents of Marxism”, a avut chipuri cât se poate de reale, încarnându-se în personaje cu biografii bine determinate. În afara lui Felix Dzerjinski, şi a succesorilor săi (Yagoda, Ejov sau Beria, cu toţii ucişi de către sistemul pe care l-au slujit), Răul a avut de cele mai multe ori chipuri mai puţin cunoscute, “banale” chiar, pentru a relua cunoscutul concept lansat de Hannah Arendt referitor la banalitatea răului. După cum (corect) a remarcat şi Stalin însuşi într-un celebru discurs rostit în faţa Armatei Roşii, cele mai mici rotiţe fac cu putinţă funcţionarea maşinăriei, sau, în cuvintele lui Stalin, generalii şi mareşalii nu înseamnă nimic fără soldaţii de rând.

Adrian Leonard Mociulschi: Evul Mediu. Arhitectura şi Muzica, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2011

Cartea Evul Mediu. Arhitectura şi Muzica este cea de-a doua apariţie editorială a autorului, profesor la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti (prima carte este dedicată mentorului său, compozitorul Ştefan Niculescu). Prezenta lucrare doreşte a stabili posibile puncte de legătură între arhitectura şi muzica Evului Mediu, inspirată fiind probabil de mult mai cunoscuta paralelă trasată de Erwin Panofsky între arhitectura medievală şi filosofia scolastică.

Încă din secţiunea introductivă autorul oferă o definiţie negativă a lucrării de faţă, precizând cu conştinciozitate ceea ce cartea nu (subl. noastră) se doreşte a fi: un studiu asupra istoriei, o scriere despre istoria artei, un eseu filosofic sau un pamflet (pp. 9-10). Nu aflăm însă din această introducere şi care sunt intenţiile autorului, Ghidul de orientare (prefaţa cărţii) încheindu-se cu o pronunţată umbră de mister, bineînţeles de inspiraţie medievală: „Nu este nimic (subl. autorului), căci numai negarea negaţiei ne va da cheia labirintului” (p. 10).

Cartea parcurge în linii mari arta bizantină, cea romanică şi cea gotică, făcând referire la specificul fiecărui curent stilistic. Contrar aşteptărilor, comparaţiile dintre muzică şi arhitectură sunt puţine la număr şi nu depăşesc apropierile simpliste, de suprafaţă. Majoritatea informaţiilor din această carte sunt de ordin general istoric, cu referire în special la unele momente din istoria artelor Evului Mediu. Deoarece o prezentare mai detaliată a cărţii ar necesita un spaţiu poate prea amplu, îmi asum ingrata sarcină de a sancţiona doar derapajele observate în această carte (şi veţi vedea că şi acestea nu sunt puţine).

Aspectul primelor pagini face trimitere mai degrabă la genul basmului (evidenţiat şi de titlul primului sub-capitol, A fost odată...), aspect care va mai reveni pe parcursul cărţii. În toată atmosferă de poveste, cititorul cât de puţin exersat (în lectura istorică şi nu în cea a basmelor) întâlneşte figura împăratului Constantin cel Mare zugrăvită în trăsături mesianice: „În vâltoarea evenimentelor însângerate se simţea încordarea aşteptării, în popor, a unui erou care să readucă liniştea şi ordinea în Imperiu. Acesta avea să fie un tânăr pe nume Constantin, fiul lui Constantin Chlorus, cel care avea să pună capăt anarhiei şi dezbinării printr-o confruntare militară de proporţii epice” (p. 12). Suntem siguri că dacă domnul Mociulschi ar fi fost conştient de asemănarea acestui pasaj cu anumite modalităţi de scriere a istoriei, care mai supravieţuiesc totuşi şi în prezent, ar fi căutat alte cuvinte pentru a descrie importanţa figurii lui Constantin (chiar dacă, să nu uităm, domnia sa nu intenţionează aici un studiu istoric).

Pricina durerii europene după Emmanuel Todd - de Adina Epure

QUINO, Mafalda

Dragă Ligă,

          Din oceanul Pacific a ieşit un articol mic şi pe coada lui scria Ieşi afară

dum-nea-ta:  Uniunea Europeană. 

Mafalda, prietena noastra de demult ne repeta la nesfarşit: El mundo está enfermo! (Pământul e bolnav!).  După cum bine ştiţi, pe lângă domeniul traducerilor, suntem preocupaţi şi de proaspătul domeniu al interculturalităţii. Filiala Clujo – Pariziană a participat recent la o conferinţă în care cercetătorul Emmanuel Todd dă dreptate peştişorului. Aşa că am decis să vă relatăm cele auzite şi să cugetăm împreună la starea lumii. Veţi găsi mai jos articolul care este în franceză; preţuim deschiderea Ligii şi vă stăm la dispoziţie pentru eventualele lămuriri şi dorinţe de schimburi.

Un gând bun de departe, multe deschideri interculturale şi lecturi interesante!

Cu intrebări nenumărate,

Filiala Paris

Le pourquoi du mal de l’Europe, par Emmanuel Todd

(Pricina durerii europene, de Emmanuel Todd)

QUINO, Mafalda, Le monde va mal

Hier, notre croyance “sympathique” dans l’homme universel a été mise à l’épreuve. Empreignés de la lecture fraîche de la bibliographie historique d’Érasme[1] – le plus célèbre des humanistes faite par un humaniste extraordinaire qui n’a pas été épargné par son temps– Stefan Zweig,  nous ne dirigeons belle vers la conférence d’Emmanuel Todd donnée à la MCJP (Maison de la Culture de Japon à Paris) sur l’Anthropologie de la globalisation.

          Alors, Monsieur Emmanuel Todd - respecté chercheur à l’Institut National d’Etudes Démographiques nous a attiré l’attention lors de nos études sur l’interculturel dans un premier temps quand il a fortement critiqué la théorie (en tout cas son interprétation) de Samuel Huntington  selon laquelle le conflit des civilisations aurait un fort noyau religieux avec une protubérance islamique[2]. Lorsque après l’événements de septembre 2001, elle trouve beaucoup d’adhérents qui aveuglement en voient dans l’événement une confirmation, ET se lève et crie fort : « Mais non, Monsieur Huntington ! Arrêtez de coller des étiquettes religieuses ! Il faut prendre en compte les gens et leurs vies. Si vous voulez, on peut parler au plus de convergences de différentes sociétés". Belle attitude interculturelle !

Află mai multe despre secui. Bibliografie întocmită de Edit Szegedi

-->

Listă introductivă şi aleatorie cuprinzând literatură despre secui, pentru cei ce vor să ştie ceva mai mult decât un politician¹

1. în limba română

1. Hermann Gusztáv Mihály, Secuii: istorie, cultură, identitate, Miercurea Ciuc 2009
2. Imreh István, Viaţa cotidiană la secui, Bucureşti 1982
3. Mikó Imre, Autonomie culturală a comunităţii secuieşti: teză de doctorat în drept în materia dreptului constituţional şi administrativ, Lugoj 1934 (extras din „Glasul Minorităţilor)
4. Vekov Károly, Structuri juridico-militare şi sociale la secui în evul mediu, Cluj-Napoca 2003
5. Vighi, Daniel; Visky, András; Vlad, Alexandru; Tabacu, Marius; Lazăr, Marius I., Fals tratat de convieţuire: trei tablouri din Secuime şi un malaxor, Cluj-Napoca 2002 (nu face parte din „literatura de specialitate“, însă este utilă de citit)
6. Bottoni, Stefano, Transilvania roşie: comunismul român şi problema naţională: 1044-1965, Cluj-Napoca 2010
7. Pál Judit, Procesul de urbanizare în scaunele secuieşti în secolul al XIX-lea, Cluj-Napoca 1999
8. Mihăilescu, Vintilă; Coman, Gabriela; Pozsony, Ferenc, Vecini şi vecinătăţi în Transilvania, Bucureşti 2002, ²2003
9. Pozsony Ferenc, Kozák, Horaţiu Iuliu, Ceangăii din Mooldova, Cluj-Napoca 2002
10. Pozsony Ferenc, Anghel, Remus Gabriel, Modele de convieţuire în Ardeal: Zăbala, Cluj-Napoca 1999
11. Benkő Samu, Demény Lajos, Vekov Károly, Răscoala secuilor din 1595-1596: antecedente, desfăşurare şi urmări, Bucureşti 1978
12. Demény Lajos, Székely oklevéltár = Diplomatariu secuiesc: rezumatele actelor cuprinse în volumele I-III din seria nouă, Bucureşti 1994
13. Benkő Samu; Moga, Aurora-Eugenia, Confesiunile lui Bolyai János: monografie, Bucureşti 1976
14. Gaster, Moses; Miskolczy Ambrus; Păteanu, Gelu, Judaica&Hungarica“ a zsidó, magyar és román müvelődési és politikai kölcsönhatások történetéből: din istoria interferenţelor culturale şi politice dintre evrei, maghiari şi români, Budapesta 1993

Nădragii lui Obelix. Drapelul secuiesc şi regionalizarea - de Edit Szegedi

-->

Am citit undeva că nădragii lui Obelix ar fi steagul breton întors pe dos. Trecând peste faptul că steagul breton se numeşte gwenn-ha-du, adică alb şi negru, în timp ce Obelix poartă nădragi albi cu dungi albaştri, în perioada în care a fost creat personajul de către domnii Uderzo şi Gosciny, identitatea regională era considerată subversivă, însă nu în sensul simpaticilor gali care rezistă armatei romane.

Dacă ne uităm mai atent, nădragii lui Obelix ar putea fi mai degrabă steagul argentinian sau uruguyan, dacă mai punem şi un soare. Dar dacă ne uităm mai atent – şi mă întreb, unde a fost vigilenţa autorităţilor române? – vedem că aceşti pantaloni sunt de fapt o aluzie la steagul secuiesc. Lipsesc doar soarele şi luna. Nădragii lui Obelix sunt, prin urmare, o provocare la adresa suveranităţii statului român. Mai lipseşte să fie arboraţi pe clădirea Parlamentului din Budapesta.

Scandalul iscat de arborarea steagului secuiesc a scos la iveală faptul, că în materie de penibil şi ignoranţă elita politică românească nu cunoaşte limite şi că acelaşi lucru se poate spune şi despre elita politică a Ungariei. Orice asemănare este intenţionată. Şi, ca să fiu consecventă şi în ceea ce priveşte comparaţia jignitoare: teoreticienii maghiari ai asimilării de la sfârşitul secolului al XIX-lea ar avea un succes imens printre politicienii români. Ar fi un gest de înalt patriotism să traducem lucrările unui Grünwald, Beksics sau Kenéz – nu de alta, dar ideile lor sunt mai bine expuse şi argumentate decât reuşesc s-o facă politicienii români ai ultimilor 23 de ani. Că sunt jignitoare la adresa românilor? Păi ce contează, când scriu atât de bine împotriva federalismului, a separatismului pe criterii etnice, a necesităţii unui stat omogen din toate punctele de vedere.