Un Iov din Est

„contractul pe care eu l-am încheiat cu Bunul Dumnezeu avea o clauză şi anume aceea de a ierta şi de a uita” vorbele-i aparţin scriitorului Ion Dezideriu Sîrbu, citat de criticul Daniel Cristea-Enache în monografia dedicată lui. Într-o societate în care discursul vindicativ anticomunist este prizat adeseori pe stomacul gol, vorbele păţitului Gary Sîrbu, alături de monografia dedicată lui, ar trebui măcar lecturate. Biografia acestui Iov petrilean e o pledoarie solidă împotriva simplificărilor şi a unei retorici acuzaţioniste bazată mai mult pe emoţie decât pe o documentare temeinică. Deşi morala a fundamentat traseul său lumesc – în viziunea sa artistică, morala era superioară estetismului gratuit –, Ion D. Sîrbu nu a transformat-o într-o armă îndreptată împotriva celor slabi ce păcătuiau cu hidra comunistă. Marea sa armă, folosită din plin în operele lui majore, a fost ironia.

Sub titlul „Un om din Est”, menţionatul critic ne aduce sub privire viaţa şi activitatea unui Iov contemporan, strivit în repetate rânduri de o Istorie şi o „Românie în delir” (faţă de care cei care au dorit-o şi au invocat-o patetic, s-au pus la scuteală). Totuşi, nu s-a prăbuşit, reuşind să găsească resurse şi resorturi lăuntrice suficient de solide pentru a-şi depăna zilele cu cinste şi demnitate.

Pentru a nu cădea în patetism, să scrutăm puţin biografia acestuia. Născut în colonia muncitorească Petrila, într-o Românie interbelică însetată de a-şi sonda şi cultiva identitatea etnică şi religioasă, Fery Sîrbu, mai apoi Gary, descinde dintr-o familie mixtă: tatăl, miner român, iar mama, Ecaterina Glaser, „era nemţoaică după tată şi pomoaică (slovacă) după mamă”. Colonia petrileană, atât de variată etnic şi confesional, stătea încă sub aburul culturii şi limbii maghiare, astfel că tânărul Gary se iniţiase în tainele lecturii prin intermediul cărţilor lui Sandor Dumas, Gyula Verne ş.a. Revelaţia identităţii naţionale l-a plesnit în perioada şcolară.

Un alt aspect important îl reprezintă opţiunea sa sinceră pentru Partidul Comunist într-o perioadă când acesta era interzis iar puţinii ilegalişti, în general alogeni, erau persecutaţi şi închişi. De această opţiune se leagă primul contact cu scena mare a Istoriei, odată desprins din colonia muncitorească şi intrat în lumea universitară sibiană (după cedarea Ardealului de Nord când universitatea românească clujeană şi-a schimbat pentru o vreme locaţia) unde este bătut serios de studenţii legionari, ironia sorţii făcând ca „aceiaşi oameni să-l verifice în 1947 pe linie de Partid..comunist.” Datorită opţiunilor sale politice este trimis pe frontul din Est, într-o perioadă în care guvernarea Antonescu punea la adăpost tinerii intelectuali. Scapă din încercuirea de la Stalingrad şi după multe peripeţii demne de soldatul Svejk, ajuns în ţara în curs de comunizare, în loc să „explodeze” în mediul cultural-universitar-politic, pe filieră de partid, unde avea vechime, începe prăbuşirea sa, încununată de închiderea pentru omisiune de denunţ. Refuză să participe, asemeni altor colegi, la mazilirea lui Blaga şi a altor profesori. Refuză să-şi înfunde prietenii din Cercul de la Sibiu. Va fi, însă, el înfundat de o parte din cei cărora le-a luat apărarea, încercarea culminând cu rolul major jucat de propria soţie în prăbuşirea sa. Se trece, într-o manieră literară, la Petrini, cel mai iubit dintre pământenii lui Preda, sursa de inspiraţie a romancierului fiind vizibilă.

Scurtul excurs biografic, golit de numeroase episoade şi detalii, ne prezintă o persoană complexă, sinceră şi puternic fortificată moral. Traversarea deşertului comunist, între puşcărie şi domiciliul forţat, este încununată de o operă de sertar solidă, din care amintim romanul „Adio, Europa” şi jurnalul său intitulat „Jurnalul unui jurnalist fără jurnal”. Doborât de o boală cruntă (cancer la gât), cu câteva luni înainte de Revoluţie, Sîrbu îşi păstrează până în ultimele momente luciditatea, ironia şi seninătatea, fapt vizibil mai ales prin volumele sale de corespondenţă.

Monografia dlui Enache este recomandată celor dornici să-şi completeze lecturile din opera lui Sîrbu, precum şi justiţiarilor anticomunişti, atât de denşi şi de vocali. Deşi era îndreptăţit să fie un purist canonic, să injecteze cu ură, furie şi frustrare minţile noilor generaţii, în pofida unor „rătăciri” ocazionale şi fireşti în fond, Gary Sîrbu nu a făcut din războiul cu cei care au cedat regimului, în diferite forme şi contexte, o obsesie. Într-un capăt de Europă scufundată în bizantinism, paşalâc al Noii Porţi, el îşi deapănă cu ironie şi seninătate încercările grele la care l-a supus un Dumnezeu valah ascuns între blocuri şi hârtii. Tip religios, datorând mult pietismului catolic al mamei sale, Sîrbu dialoghează cu Dumnezeu într-o manieră ţărănesc-muncitorească, evitând fundăturile dogmatice şi încrâncenarea. Se plasează în orizontul condiţiei umane, făcând din Iov un arhetip firesc contextului bizar în care este nevoit să-şi deruleze „vizita de lucru” până la trecerea, împăcată, spre „Otopenii de dincolo”.