Tom Gallagher, „Furtul unei naţiuni. România de la comunism încoace”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, 430 p.
Zilele
trecute, Liga avea chef să citească un roman bun de acţiune, un
thriller, în care evenimentele să se rostogolească la vale pline de
imprevizibilitate, într-un cocoloş de intrigi captivante. Avea chef de o
lectură parcursă pe timp de furtună, stigmatizată cu un cod galben
roşiatic, apocalistic, vroia să stea la gura şemineului şi să citească
extaziată aventurile unor personaje. Din păcate, biblioteca Ligii nu era
dotată cu romane de Charles Dickensen sau Jules Vernes. Liga îşi trece
mâinile transparente peste cotoarele catifelate ale cărţilor de la
raftul 2, dreapta, dreapta suuus de tot, într-o extremă a bibliotecii,
pe care Liga uita mereu să o şteargă de praf în programul haotic al
orelor de curăţenie. Aşadar, Liga puncta cu degetul arătător (al mâinii
stângi, de data asta) titlurile de cărţi, căutând ceva incitant. „Furtul
unei naţiuni”. Nu e Jules Vernes, însă ceea ce presupune un furt
trebuie să fie presărat cu multă aventură. Cuvântul „naţiune” de o
înălţime de neajuns îi dădu un fior rece pe şira spinării. Furtul
presupune bandiţi, cowboy, hoţi, acte nelegiute, apoi acte vindicative,
apoi învingerea forţelor răului de către Binele suprem. Dar să se fure o
naţiune? Liga clipea inocentă, nebănuind jocurile politice ce aveau să
se rostogolească în mult doritul cocoloş de intrigi. Îşi aduce aminte că
naţiunea, revoluţia, patria erau reprezentate grafic prin nişte chipuri
feminine, uşor lascive. Îşi trage pudică şalul peste umerii dezgoliţi,
plină de decenţă şi condescendenţă faţă de chipurile acelor femei. Nu,
ea, Liga, nu se va confunda niciodată cu ele, naţiunea, revoluţia,
patria.
Dacă
tot i-a trebuit aventură şi rostogolire, putea să se fi dus cu sania pe
derdeluşul de pe dealul de vizavi. Prea târziu, cartea asta îi furase
deja minţile: „România de la comunism încoace”. O deranjase formularea
prea rudimentară a lui „încoace”, dar până la urmă i-a găsit un farmec
aparte, era un limbaj „din popor”.
Şi
uite aşa se aşează Liga şi România faţă în faţă, citindu-se reciproc
fără încrâncenare, oglindindu-se una într-alta, descoperindu-şi
ridurile, grimasele, comploturile.
„Furtul
unei naţiuni” este o sinteză asupra situaţiei politice a României din
1989 până „încoace”, adică până în momentul în care a fost scrisă
cartea. Nu ştiu, spune şi tu o cifră. Păi, până în 2004. Ca o cercetare
profesionistă ce este, încadrarea temporală lasă să cuprindă şi câteva
momente cheie din istoria ţărilor române, din secolul al XVIII-lea şi
din secolul al XIX-lea, apoi din perioada comunistă, pentru a explica
anumite mecanisme şi moşteniri. Spre exemplu, spune Tom Gallagher, „se
crede că de fapt corupţia funcţionarilor de stat sau a celor însărcinaţi
cu serviciile profesionale şi-a avut în general originile în acest
regim [fanariot]. «Fanariot», un termen peiorativ, a fost adeseori
utilizat începând din 1990 la adresa politicienilor a căror corupţie era
percepută ca depăşind limitele normale.” (p. 37)
Trebuie
să admitem că există cititori ataşaţi sentimental de patrie. În timp ce
citesc, ei flutură drapelul, a cărui mărime (şi mişcare) le opturează
vizibilitatea. Ei nu acceptă critici la adresa iubitei, mai ales din
partea unui străin. Dar, să recunoaştem, sunt şi cititori, care tocmai
din dragoste faţă de aceeaşi femeie, acceptă criticile (mai ales de la
cineva din afară, cu o altă perspectivă). Dacă o iubeşti, îi vrei şi
binele, comunici cu ea, negociezi, analizezi, pentru o avea o relaţie
perfectă.
Această
mică divagaţie vine să vaccineze cititorii patrioţi, care nu acceptă
critici (repet, mai ales din partea unui străin) la adresa ţării.
Replica ar fi faptul că tocmai din patriotism trebuie să criticăm,
pentru a nu mai repeta greşelile trecutului (iată la ce sunt bune şi
lecturile istorice!). Riscăm să devenim moralişti, divagaţia trebuie să
fie încheiată cu un punct.
Întâlnim în „Concluzii” şi, de fapt, pe
tot parcursul cărţii o critică a vieţii politice româneşti, demascarea
(cuvântul e prea mare, cel mai potrivit ar fi inventarierea) afacerilor
oamenilor politici şi alte exemple de cazuri corupte la nivel înalt.
Vocile care se aud şi care rămân în istorie prin această carte, sunt
cele ale unor ziarişti, Ion Cristoiu, Cristian Tudor Popescu, Cornel
Nistorescu, Emil Hurezeanu şi alţii, împreună cu declaraţiile
politicienilor. Deducem de aici că sursa acestor reconstituiri este
presa.
Puterea
de sinteză şi cea concluzivă sunt un atu al autorului. Astfel că, putem
extrage câteva pasaje aforistice, inspirate, care răspund la dilema
permanentizării corupţiei, a ascensiunii neocomuniştilor şi a
extremiştilor în ţară. „Datele sondajelor arată că România rămâne o ţară
a stângii în care valorile egalitarismului sunt puternice”. (p. 309).
Faptul că preluarea puterii de către Iliescu şi tot staful comunist a
încetinit dezvoltarea României pe toate planurile, nu reprezintă o
revelaţie, e o opinie a multor analişti. Însă, în contextul desfăşurării
şi exemplificării concrete a evenimentelor de după 1989, afirmaţia are
un şi mai mare impact. „Marxism-leninismul aşa cum a fost practicat de
Ceauşescu şi dorinţa de îmbogăţire a succesorilor postcomunişti au lăsat
în urmă un vid moral în România.” (p. 396) Tom Gallagher este un
analist necruţător, însă niciodată axat în a desfiinţa. Dacă redă cu
fidelitate afacerile compromiţătoare ale lui Ion Iliescu, nu uită să contureze trăsăturile pozitive ale acestui personaj şi momentele lui de deschidere.
Cartea
vă va aduce aminte de toate tunurile financiare date după 1989. Este
une aide-mémoire util, pentru cei ce vor să se uite din când în când în
trecut, pentru a nu repeta anumite greşeli sau pentru a identifica
anumite mecanisme ale trecutului care se repetă în prezent. Spre
exemplu, se observă în mod constant la politicieni, atunci când eşuează,
că dau vina pe forţe obscure exterioare şi nu îşi asumă
responsabilitatea. Caut imediat pasajul din carte, pentru a vi-l reda
fidel. Cred că avem multe de învăţat de aici, să nu mai fim atât de
creduli în faţa unor astfel de proiecţii complotiste. Cartea de faţă are
şi acest rol, de a ne vindeca de anumite boli ale prezentului (care au
fost şi în trecut), de fi sceptici în faţa declaraţiilor politicienilor.
Dar v-am promis că revin cu citatul elocvent. „Confruntat cu necazuri
din ce în ce mai mari în ţară, premierul Radu Vasile a învinovăţit
serviciile de informaţii străine că ar fi creat diversiuni menite să-i
îndepărteze pe investitorii străini de România. Era o respingere clară a
punctului de vedere susţinut de preşedinte, şi anume că principalele
ameninţări la adresa bunăstării României veneau din interior şi nu din
exteriorul ţării.” (p. 208)
Recomand
paginile despre deciziile competente pe care le-a luat Victor Ciorbea
ca prim-ministru, apoi schimbările salvatoare făcute de Mugur Isărescu,
cum cel din urmă a reînnoit până şi atmosfera din şedinţele de guvern.[1]
Interesante sunt şi paginile care descriu ascensiunea lui Vadim Tudor,
discursul şi planurile lui de bătaie, dar şi circumstanţele care au
favorizat ascensiunea PRM. Vă veţi întâlni cu Funar. Veţi putea chiar să
vă mai încercaţi o dată norocul la Caritas, dar aveţi grijă, după
câteva pagini se va prăbuşi din nou. Tot la Cluj, vom da şi peste un
gest nobil al unui politician. La alegerile locale din 2000, după primul
tur, au ieşit Gheorghe Funar şi Peter Eckstein-Kovacs. Cel din urmă
„s-a retras din cursă pentru a evita transformarea celei de-a doua runde
într-o confruntare etnică.” (p. 277)
Vă
întrebaţi, poate, dacă i-a plăcut Ligii romanul de acţiune pe care
tocmai l-a citit. Să ştiţi că a fost o lectură plăcută, dintr-o suflare.
Intrigile au făcut-o să nu lase cartea din mână, iar identificarea
personajelor şi situaţiilor din carte cu cele din realitate a făcut
lectura şi mai antrenantă. Resuscitarea memoriei..., şoptea Liga pentru
sine. Să ştiţi că, la finalul cărţii, Liga tot inocentă a rămas,
neîncrâncenată în faţa tăvălugului de intrigi, resemnată în faţa
istoriei evenimenţiale, nemişcată lângă desfăşurarea comploturilor,
clipind pudic la auzul unor afaceri nu tocmai ortodoxe. Liga, energizată
după o astfel de lectură, se îndreaptă în unduiri diafane spre raftul
bibliotecii şi aşază cuviincios cartea la locul ei, cartea care de acum
nu mai este prăfuită.
[1]
Diplomat şi discret, Mugur Isărescu a reuşit să îi determine pe
guvernanţi să nu mai fumeze şi să îşi închidă telefoanele în timpul
şedinţelor. „pe vremea lui Radu Vasile, aceste şedinţe se ţineau într-o
atmosferă încărcată de fum de ţigară, cu telefoane mobile zbârnâind
încontinuu şi cu pălăvrăgeli între miniştri.” (p. 260)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu