Scriitori interzişi în România anilor '40

Victor Brauner, Conspiraţia, 1934.

Într-un scurt articol din „Realitatea evreiască”, Lya Benjamin punctează câteva măsuri luate de conducerea ţării noastre pentru a româniza cultura românească şi a stârpi microbul „străinismului”. Deşi acestea erau şi intenţiile guvernului Goga-Cuza (decembrie 1937-februarie 1938), demersuri mai concrete s-au luat începând în timpul Statului Naţional Legionar (14 septembrie 1940 - 23 ianuarie 1941). Din comoditate, preiau relatarea evenimentelor sintetizată de autoare.

„În sept 1940 e concediat întregul personal evreiesc din toate teatrele dramatice şi lirice. Sindicatul Artelor Frumoase îi exclude pe evrei sau cei căsătoriţi cu evreii. În noiembrie 1941, apare decizia Ministerului Propagandei  de desfiinţare a matriţelor metalice ale discurilor de gramofon cu imprimări ale compozitorilor şi interpreţilor evrei. Lista intitulată «Scriitorii evrei ale căror lucrări sunt interzise la vânzare şi la găzduirea lor în bibliotecile şcolare şi publice , în instituţiile, asociaţiile şi întreprinderile care editează şi vând asemenea publicaţii» a fost afişată în instituţiile publice în noiembrie 1942. La o privire atentă, se poate constata că nu au fost identificaţi toţi scriitorii evrei. De aceea, ziarul «Curentul» din 5 noiembrie 1942 apela la toţi cei care cunosc numele adevărat şi pseudonimele scriitorilor evrei necuprinşi în listă să comunice imediat Direcţiei de propagandă.” (Lya Benjamin, articol „Situaţia creatorilor de artă şi literatură, în anii Holocaustului” în „Realitatea evreiască”, nr- 237 (1037), 16-30 septembrie 2005, p. 8.)

Spada şi Revolverul - "Distracţii" occidentale pe plaiurile mioritice în secolul XIX (recenzie) - de Bogdan Vătavu

Mihai Chiper, O societate în căutarea onoarei. Duel şi masculinitate în România (1859-1914), Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2012, 306 p.

Spaţiul românesc de la începutul secolului al XIX-lea, în configuraţia sa de teritoriu de tranziţie, sau „punte” între civilizaţii (ca să folosesc termenul introdus de cercetarea Mariei Todorova cu privire la Balcani şi balcanism) nu poate fi zugrăvit mai precis decât făcând apel la metafora plastică a „buretelui”. Mira atunci, şi ridică unele sprâncene şi astăzi, versatilitatea cu care românii, exclusiv prin intermediul elitelor lor, adoptau módele, moravurile, limbile şi cultura occidentale. În mod logic, dar curios şi ironic în acelaşi timp, duelul, ca practică distinsă, rezervată aceloraşi elite, ar fi trebuit să pătrundă la noi împreună cu celelalte „binefaceri ale civilizaţiei”. La urma urmei, citind literatura epocii (mai ales cea occidentală dar şi cea rusească) dar observând şi interesul relativ recent acordat subiectului în filme precum Barry Lyndon(r. Stanley Kubrick) sau The Duellists(r. Ridley Scott), ambele totuşi ecranizări ale unor romane de epocă, nu putem decât să califcăm practica duelului drept unul dintre fenomenele emblematice ale civilizaţiei europene occidentale. Pentru publicul larg, imaginea a doi gentlemeni îmbrăcaţi la patru ace, înfăţişaţi la douăzeci de paşi distanţă unul de altul, cu antebraţele întinse şi degetele încordate pe trăgaci, în decorul ceţos al unui câmp înrourat este poate unul dintre cele mai persistente şi mai iconice tablouri pe care şi-l poate face cu privire la secolul XIX.

    Cu toate acestea, până la lecturarea noii lucrări a cercetătorului ieşean Mihai Chiper, O societate în căutarea onoarei. Duel şi masculinitate în România (1859-1914), transpunerea ipostazei dueliştilor pe plaiul mioritic ar putea părea pentru unii oarecum dislocată şi forţat caricaturală. Duelul în spaţiul românesc, trebuie să recunoaştem, nu este una dintre cele mai populare imagini. Literatura română, cel puţin cea promovată în şcoli, obsedată până de curând de fiinţa neamului, este mai degrabă populată de personaje rurale a căror onoare şi masculinitate se manifestă în orice altă modalitate decât prin duel. Optica aceasta este îndreptăţită factual de primul caz prezentat în lucrare. Este vorba de o „afacere de onoare” pe care o iniţiază un consilier al capitalei în 1871. Acesta, găseşte de cuviinţă să ceară „satisfacţie pe câmpul de onoare” unui coleg consilier, de profesie băcan. Acesta din urmă nici măcar nu pricepe ce se aşteaptă de la el, nu zăboveşte mult şi-l denunţă pe provocator poliţiei. Aceasta fiind atitudinea celor mai neaoşi dintre români ne putem întreba ce poate să mai spună Mihai Chiper în continuare? Dacă aruncăm totuşi un ochi asupra statisticii întocmite de autor pe baza documentării, adică „772 de „afaceri de onoare” încheiate cu 286 dueluri survenite între anii 1859 şi 1914”, atunci fără îndoială că sunt multe de spus în privinţa duelului în spaţiul românesc. Numărul acesta, ne spune autorul, nu este cu mult diferit de ceea ce ne-am aştepta să se întâmple în occident în acelaşi interval de timp, mai ales că la nivel estimativ am putea ţine cont de aproximativ 3000 de „afaceri de onoare” în România de până la primul război mondial. Cifrele acestea sunt într-adevăr neaşteptate. Pentru o populaţie care nu cunoştea „vorba duel” (Dimitrie Cantemir) înaintea începutului de secol XIX şi a cărei onoare a fost profund ştirbită în vremea experimentului fanariot, abordarea „satisfacţiei” în stil occidental este nu doar ciudată dar şi disproporţionat de uriaşă. Tocmai datorită acestui ultim argument, lucrarea lui Mihai Chiper (din acelaşi punct de vedere intitulată mai mult decât adecvat drept O societate în căutarea onoarei) este cu atât mai interesantă.

    Şi pentru că onoare, duel şi masculinitate sunt cuvintele chie în jurul cărora se desfăşoară lucrarea (iarăşi, toate plasate abil în titlu) este normal să se înceapă cu definirea acestora. Primul capitol tocmai asta încearcă. Făcând uz de cele mai noi studii cu privire la duel, autorul oferă cele mai diverse perspective cu privire la definirea onoarei, lăsându-se să se înţeleagă în cele din urmă că o accepţiune general valabilă a termenului, care să traverseze întreaga civilizaţie occidentală, cu greu poate fi găsită. Ea se construieşte mai degrabă din interacţiunile de grup şi se raportează la valorile generale ale acestuia din urmă, consolidându-se în fapt ca „un discurs – o practică ritualică şi culturală” (p. 16). Duelul, tema centrală a lucrării, este introdus la nivel conceptual de către Mihai Chiper drept un „obicei civilizator” care, ne place sau nu, „a favorizat crearea gentlemanului” (p. 18) de care era atâta nevoie în România de după Unirea din 1859. Masculinitatea, cea de-a treia coordonată care dirijează cercetarea supusă aici atenţiei, lipseşte din păcate ca subcapitol distinct. Cu toate acestea, din lecturarea secţiunilor precedente, o imagine relativ clară cu privire la aceasta se poate forma cu uşurinţă, masculinitatea nefiind altceva decât apanajul onoarei şi al manifestării acesteia prin duel.

    Fiind schiţat în linii generale, fenomenul duelului este apoi plasat în România antebelică, în capitolele următoare Mihai Chiper debarasându-se de acribia statisticianului pentru a sonda personalitatea duelistului. Sistematizarea acestui demers urmează linia apartenenţei socio-profesionale a celor ce-şi apără onoarea. Având în vedere că aceasta se formează la nivel de grup, aşa cum bine evidenţia autorul în primul capitol, o asemenea abordare nu poate fi decât cea mai potrivită. Prima categorie care face obiectul analizei acestui studiu sunt ofiţerii, în fond ei fiind indivizii de la care ne-am aştepta în mod normal să trateze onoarea cu maxima seriozitate. Politicienii ocupă locul doi în clasamentul dueliştilor şi ca atare sunt trataţi de autor imediat ce încheie cu militarii. Dintre aceştia, mulţi cultivau un sentiment al onoarei nu foarte diferit de cel al ofiţerilor, se antrenau permanent şi aveau reputaţia de buni spadasini sau buni ţintaşi. Cu toate acestea mulţi dintre actorii politici, când era vorba de măsurarea masculinităţii pe „câmpul de onoare”, se dovedeau a fi nimic mai mult decât nişte actori, multe asemenea dueluri finalizându-se cu câteva focuri trase în aer şi îmbrăţişări între adversari după terminarea piesei şi căderea cortinei. În orice caz, nu toate afacerile aveau caracterul acesta teatral. Duelul între liderul conservator N. Filipescu şi colegul acestuia de partid, G. Em. Lahovari, l-a costat pe acesta din urmă viaţa. Nu tragismul situaţiei este interesant aici, ci procesul care a urmat. Aşa cum este prezentat de Mihai Chiper, procesul duelului Filipescu-Lahovari, este poate cea mai interesantă dezbatere cu privire la caracterul „afacerilor de onoare” în societatea românească. Duelul opiniilor acuzării şi apărării, prezentate pe larg în lucrare, pe lângă faptul că oferă cea mai clară imagine cu privire la receptarea de care avea parte duelul în România anului 1897, este poate şi cel mai instructiv capitol al cărţii, în care termenii onoare, duel, masculinitate capătă contururile cel mai bine definite. Următoarea categorie care intră în atenţia cercetătorului ieşean este cea a jurnaliştilor, iar apoi, rupându-se de schema propusă, Mihai Chiper se apleacă nu spre o categorie socio-profesională ci spre una din tipopogiile injuriilor, mai precis cele care atentau la numele familiei. Sunt prezentate câteva cazuri populare în care indivizi aparţinând unor familii de renume apără onoarea unor rude apropiate, în general fii care se luptă pentru onarea pătată a taţilor lor. Aici unitatea de structură a lucrării se fisurează şi mai mult, pentru că autorul decide în mod curios să introducă un subcapitol mai degrabă teoretic. Binevenită chiar şi pe finalul cărţii, secţiunea în cauză tratează problema „procesului verbal de carenţă” şi cea a „descalificării”, noţiuni de bază din instrumentarul duelului, care fuseseră totuşi utilizate în capitolele anterioare şi a căror explicaţie poate fi în mare măsură intuită până la detalierea lor aici.

    În principiu, lucrarea O societate în căutarea onoarei. Duel şi masculinitate în România (1859-1914) are toate calităţile unui studiu serios întemeiat. Mihai Chiper se dovedeşte a fi cu bibliografia la zi, dintre lucrările citate majoritatea fiind de ultimă actualitate, deşi cantonate aproape în întregime în spaţiul academic anglo-saxon. Metodologia împrumutată nu este aplicată cu stricteţe spaţiului românesc, autorul fiind capabil să sesizeze specificitatea fenomenului duelului în arealul şi intervalul alese: „Fiind un fenomen întârziat (...) într-o perioadă în care dispăruseră privilegiile, iar mobilitatea socială se accelera, categorii sociale diverse au avut ocazia să-l însuşească şi să-l cultive în acelaşi timp, alcătuind aşa numita „societate aleasă” sau „înalta societate” (p. 41).În ceea ce priveşte documentarea, autorul a avut în unele cazuri la dispoziţie atât procesele verbale ale luptei, publicate în ziarele vremii (documente istorice de o greutate deosebită - „naraţiunea probată de 4-6 martori ai aceluiaşi eveniment” (p. 30)), cât şi alte reportaje jurnalistice sau memorii ale participanţilor. Volumul documentării poate fi apreciat direct datorită bogatelor anxe (aproape 120 de pagini!) în care absoult fiecare dintre cele 772 de „afaceri de onoare” sunt listate cronologic împreună cu locul, data exactă, dueliştii, martorii, o scurtă descriere a evenimentelor şi referinţele bibliografice. Dar pe lângă efortul depus, cercetarea lui Mihai Chiper are meritul de a introduce în circuitul academic românesc un suflu proaspăt studiului violenţei, de obicei rezervat exclusiv marginalilor cel mai uşor de asociat cu aceasta.

    Ce-i lipseşte însă cercetării acesteia, în afara consecvenţei (amorfismul ultimului capitol), este un tablou al ritualului la duelare, o prezentare succintă a fenomenului în literatura română, o scurtă situaţie a „afacerilor de onoare” în perioada interbelică şi, în strânsă legătură cu aceasta din urmă, o detaliere a eforturilor întreprinse de stat pentru limitarea fenomenului. Pentru cea din urmă obiecţie există totuşi un parcurs trasat de autor pe toată durata documentată. Cu toate acestea nu aflăm până la sfârşitul studiului când încetează mai precis practica duelului, când devine cu adevărat ilegală. Penultima obiecţie este măcar scuzată în ultimul paragraf al concluziilor („Obiectivele lucrării de faţă şi timpul limitat nu au permis extinderea cercetărilor în perioada interbelică...” (p. 181) iar în ceea ce priveşte duelul ca situaţie fictivă în literatura română, autorul are măcar bunăvoinţa de a indica un studiu recent (p. 34), deşi de dragul unităţii cercetării (care aşa cum am văzut este axată pe cele mai diverse coordonate) o schiţă sumară ar fi fost binevenită aici. Cât despre tabloul ritualului la duelare, deşi este cu siguranţă prezent în literatura de specialitate consultată de autor, acesta ar fi fost mai mult decât necesar, întâi pentru că multora bibliografia nu le este poate accesibilă şi apoi pentru că s-ar fi evitat astfel inadvertenţele din ultimul capitol. În sfârşit, deşi nu epuizează subiectul (cum puţine cercetări fac), cercetarea lui Mihai Chiper este fără îndoială cea mai completă. Cu toate minusurile sale, O societate în căutarea onoarei. Duel şi masculinitate în România (1859-1914)constituie un exemplu de urmat şi o încurajare la aplecarea cercetării asupra unor domenii insuficient exeplorate.

    

EvZ şi referendumul din Munţii Apuseni

                 Nu despre alegeri vreau să scriu azi, nici despre proiectul discutat în şedinţa de ieri a Ligii, care vizează înfiinţarea primei agenţii de turism electoral din România. Mă refer la prima agenţie cu acte în regulă şi cu statut definit. Vreau să fac câteva observaţii pe marginea unui eveniment care nu a avut loc în România, deşi a implicat câteva mii de alegători. În Apusenii zilelor noastre a avut loc recent o chemare a moţilor înspre realizarea unui nou ţel măreţ, anume iniţierea în masă (sau în grup) a moţilor în tainele alchimiei. Dar ctitorii autohtoni ai adevărului şi magicienii informaţiei nu au avut ochi pentru această marginală şi medievală aventură moţească. Iar cei care au avut au fost complet vrăjiţi, incantaţiile şi fumigaţiile operate cu măiestrie de către magicienii şi iluzioniştii din Sindicatul Viitorul Alchimiei, au avut un efect greu de evaluat şi interpretat cu modestele instrumente ale sociologiei şi antropologiei religioase. De la Albertus Magnus, Corneliu Agrippa şi Bartololomeo Bosco nu s-au mai pomenit trucuri de asemenea proporţii . 
                Luaţi spre exemplu faimosul cotidian decadent Evenimentul Zilei care, ieri, în Sfânta Duminică a alegerilor parlamentare şi a referendumului din Munţii Apuseni, lansa, printre troienile ideologice un exemplar material propagandistic, în care în cuvinte aurite şi bine împachetate, cucoana Antoaneta Etves, de profesie vâlvă a băilor, ne lămureşte pe larg despre entuziasmul ce a cuprins mulţimile de moţi dornici să aducă salvarea alchimică peste ei. În istorisirile sale pline de învăţăminte şi indicaţii precise, jurnalista presară interviuri cu liderul  sindicatului Viitorul Alchimiei, iluzionist-şef Cristian Albu, care, printre oftaturi şi incantaţii, ne vorbeşte despre condiţiile de mizerie ale propagandiştilor, despre demonii oengişti, lipsiţi de scrupule şi onoare, contra cărora trebuie să lupte. Frumos şi emoţionant acest material bine stipendiat, prin care ni se demonstrează cum se poate face propagandă şi cum se poate încerca influenţarea electoratului chiar în ziua alegerilor, în pofida legilor în vigoare şi în pofida oricărei urme de cod deontologic. După ce forţele întunecate sunt demascate şi anatemizate, iluzionistul şef ne împărtăşeşte cu generozitate şi înţelepciune din elementarele beneficii ale alchimiei. 

Judeţul Alba în carantină! Vezi ce epidemie face ravagii!

În această după amiază trei ambulanţe ale Serviciului Mobil de Urgenţă, Recenzare şi Defanatizare din cadrul Institutul Clinic de Tratament al Afecţiunilor şi Tulburărilor de tip istoric „Bouvard et Pécuchet” au pornit în goană către judeţul Alba unde a fost instaurată prompt o aspră carantină. Epidemiologii insitutului au constatat rapid faptul că o teribilă formă de aurită RMGC a contaminat pături largi ale populaţiei şi continuă să se extindă cu o viteză înfiorătoare. Şeful departamentului SMURD, domnul drd. Raid Aranjat a acceptat să stea de vorbă cu noi în lungul drum spre satul Bucerdea Vinoasa, după ce a avut amabilitatea să oprească ambulanţa pentru a-l lua la ocazie pe subsemnatul, Mihai Got You, reporter al LOCB:

-         Drd. Raid Aranjat: Ne aşteptam de mult la o astfel de epidemie, dovadă că ne-am pregătit, însă, proporţiile sunt înspăimântătoare. Să nu credeţi că boala asta a picat din senin. Ea infectase de ceva vreme trusturile de presă şi partidele politice, doar că părea ţinută sub control. Ca şi în cazul gonoreelor, pentru că până la urmă şi această aurită RMGC tot o boală ruşinoasă este, pot fi unii purtători ai virusului fără ca boala să se manifeste vizibil în organismul lor şi pot infecta persoanele cu care au contact.”

-         Rep: De unde a pornit această epidemie?

-         Drd. Raid Aranjat: Păi cum se ia o boală ruşinoasă? Prin contact neprotejat! Se ştie că multă lume a avut contacte neprotejate cu…, că frecventau stabilimentul RMGC ! Aşa că nu e de mirare că s-a ajuns aici. Mai periculos este faptul că avem de-a face cu o formă avansată, un hibrid, care nu se ia doar prin contact direct. De exemplu, poate fi luată prin simpla trecere dintr-o mână în alta a unei plase cu alimente, printr-o bancnotă chiar şi spălată.

-         Rep :Şi când s-au constatat primele cazuri grave?

Cum să faci o compunere de nota 10 în mai puţin de 5 minute. Sau cum să iei bacul cu notă maximă

sursa foto:observator.bn

Mai întâi citeşti cu atenţie sau cu o ignoranţă controlată sau cu o lehamite ne-exteriorizată titlul compunerii tale. Aşa cum se întâmpla şi la şcoala generală, doamna îţi dădea titlul şi tu scriai. Toamna. Cum mi-am petrecut vacanţa. Nu îndrăznea nimeni să mintă, cu toţii descriam toamna aşa cum era ea, friguroasă, cu zilele mai scurte decât nopţile, cu păsările migratoare în zbor spre ţările calde – un fel de Arcadia foarte călduroasă, un rai păsăresc, oricum, locaţia era foarte abstract reprezentată în mintea noastră –, cu frunzele ruginii (la care doar câţiva îndrăzneţi adăugau „moarte”, ceea ce îi suna periculos doamnei şi îi trecea în carneţel ca potenţiali agresori, idee criptată prin două minusuri în dreptul suspecţilor) care formează un covor. Poate cineva ar fi spus că se îmbracă mai gros în această perioadă, dar astea erau detalii personale, nimeni nu scrie o istorie personală când vorbeşte de anotimpuri. Toamna e o experienţă comună, trăită într-o colectivitate egalitară, cu toţii simţim frigul şi zilele scurtate la mâneci ca nişte uniforme după 3 spălări şi 3 apretări. Încă nu cunoscusem melancolia pe atunci! Dar în câţiva ani, dacă ne-ar pica la bac „toamna”, cu toţii am scrie despre melancolie, tristeţe, anotimpul nostru preferat, culorile toamnei din inima noastră, suferinţele din dragoste, ah, toate se simt cel mai bine toamna. Cu Bacovia am putea trece bacul cu toţii, ştim ce a vrut să zică poetul în versurile sale, simţim cine ar putea fi eul liric, putem să povestim despre Bacovia, aşa cum şi el a putut povesti despre noi.

Nici nu mai are rost să pomenesc de vremea ploioasă, plouă, plouă, plouă, vreme de beţie, plouă, plouă, plouă, ce melancolie. Ce altă combinaţie mai bună preferi în liceu decât ploaia, melancolia şi beţia? Bacovia este cel mai înţeles şi înţelegător poet, asta ca că nu mai exemplific prin versurile despre perioada de liceu, localizată într-un cimitir. De aici se revendică toţi sataniştii, elevele gotice, punkerii şi blackerii blasfemitori, împreună cu toţii băieţii cu sâge rece din liceu.

Mitul violenţei religioase

William T. Cavanaugh, The Myth of Religious Violence. Secular Ideology and the Roots of Modern Conflict, Oxford University Press, 2009, 285p.

            În ajun de Mikulás, din redegista Saxonie unde îmi consum cu stoicism şi abnegaţie exilul, trimit către patrie o grăbită însemnare pe marginea unei cărţi lecturate recent. Cu convingerea că ai noştri cititori, familiarizaţi de multă vreme cu năravurile şi apucăturile oamenilor de cultură bonţideni, vor primi cu curiozitate şi bunăvoinţă cele scrise, vă poftesc la o lectură de iarnă.

Wililiam T. Cavanaugh, profesor de teologie la DePaul University în Chicago, ne propune o carte curajoasă şi provocatoare care, în nota unor înaintaşi precum Michel Foucault, Edward Said sau Reinhardt Koselleck, clatină eşafodajul „înţelepciunii convenţionale” occidentale şi a consensului în privinţa unei chestiuni delicate precum legătura dintre religie şi violenţă. Critica sa deconstructivistă vizează, în primul rând, conceptele şi terminologia folosite în discursul unor specialişti redutabili. Analiza unor concepte precum „religie” sau „secular” este completată de o abordare „empirică”, în sensul reevaluării momentului fondator al mitului violenţei religioase – războaiele religioase premoderne – şi analizare modului în care mitul a fost şi este folosit în societatea occidentală.

Cartea este structurată pe patru capitole, în ordinea următoare: Anatomia Mitului, capitol în care analizează structura mitului şi ideile centrale prin abordarea critică a nouă lucrări majore. Inventarea Religiei, capitol în care urmăreşte modul în care conceptul de religie a fost construit în epoca modernă şi în care face o critică a celor două mari paradigme prezente în studierea fenomenului religios: substanţialismul şi funcţionalismul. Capitolul al treilea, „Crearea mitului războaielor religioase” presupune o revizitare a momentului considerat fondator pentru modernitatea occidentală şi pentru mitul violenţei religioase, conflictele ce au însoţit Reforma religioasă, reliefând faptul că acestea nu pot fi reduse la o cauză de ordin religios. Ultimul capitol, „Utilizări ale mitului” trece în revistă momentele majore, contextele diferite şi mai ales scopurile în care acest mit şi-a dovedit şi îşi dovedeşte cu prisosinţă eficienţa.

Pionerat şi sacrificiu în câmpul medicinei istorice: Povestea fatalităţilor colective.

   Dacă pe de-o parte, Institutul Clinic de Tratament al Afecţiunilor şi Tulburărilor de tip istoric „Bouvard etPécuchet” beneficiază de o imagine cât se poate de bună în ceea ce priveşte tratamentul şi profilaxia, pe de alta este supărător pentru membrii acestui stabiliment clinic faptul că în planul cercetării şi inovaţiei meritele sale sunt mai puţin vehiculate. Aducem la cunoştinţa publicului general că numai în acest an, Institutul a reuşit să introducă pe piaţa de profil medicamente precum Istoriocalm, Feudal Forte, Dicar-bo-Marx şi Proto-cronal dar şi tehnici medicale de ultimă generaţie precum premiatul de anul acesta al Vladivostok Science Fair: Lucid-O-View (a.k.a LOV) - laserul oftalmologic care elimină membranele vâscoase din jurul ochiului interior favorizând în felul acesta dezvoltarea şi multiplicarea orizonturilor istorice şi istoriografice ale pacientului.

Familie lovită de fatalităţile colective

    Dar pentru că reuşitele noastre nu sunt mai importante decât ale altora, ci se înscriu mai degrabă în acelaşi trend iniţiat cu mai bine de 2000 de ani în urmă de „părintele medicinei istorice” Historiocrates, vrem astăzi să aducem la cunoştinţă importantele direcţii de cercetare impuse cu jumătate de secol în urmă într-un domeniu ce poartă astăzi numele de fatalităţi colective. Fatalităţile colective sunt afecţiuni epidemice de tip istoric care nu pot fi tratate decât în durata lungă şi care au tendinţa să lovească în funcţie de apartenenţa etnică sau socială a subiectului care este invariabil colectiv. Piatra de temelie a acestui domeniu de cercetare a fost pusă în anii '40 ai secolului XX, de către doi medici români: Marc Bloch'operatoriu şi Lucian Febră. Interesaţi de suferinţele ţăranilor români obligaţi de regimul comunist să-şi înscrie bunurile şi terenurile la colectiv (de la această primă tentativă şi numele vastului domeniu pe care l-au iniţiat!), cei doi medici au pornit pe teren efectuând primele observaţii dar în acelaşi timp oferind şi oblăduire victimelor atinse de această boală. Dintre tratamentele care s-au dovedit deosebit de eficiente enumerăm: plimbările la Miliţie şi înapoi, masajul spinal cu bastonul ortopedic, meditaţiile nocturne pe priciul din celulă şi, ca o încununare a succesului obţinut cu aceste prime tehnici homeopatice, excursii permanente în oraşele patriei şi acomodarea suferinzilor în blocuri noi dar familiare ţăranilor (cu toalete în fundul curţii aşa cum erau ei obişnuiţi)