Mihai
Chiper, O
societate în căutarea onoarei. Duel şi masculinitate în România (1859-1914), Iaşi, Editura Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza”, 2012, 306 p.
Spaţiul
românesc de la începutul secolului al XIX-lea, în configuraţia sa de teritoriu
de tranziţie, sau „punte” între civilizaţii (ca să folosesc termenul introdus
de cercetarea Mariei Todorova cu privire la Balcani şi balcanism) nu poate fi
zugrăvit mai precis decât făcând apel la metafora plastică a „buretelui”. Mira
atunci, şi ridică unele sprâncene şi astăzi, versatilitatea cu care românii,
exclusiv prin intermediul elitelor lor, adoptau módele, moravurile, limbile şi
cultura occidentale. În mod logic, dar curios şi ironic în acelaşi timp,
duelul, ca practică distinsă, rezervată aceloraşi elite, ar fi trebuit să
pătrundă la noi împreună cu celelalte „binefaceri ale civilizaţiei”. La urma
urmei, citind literatura epocii (mai ales cea occidentală dar şi cea rusească)
dar observând şi interesul relativ recent acordat subiectului în filme precum Barry Lyndon(r. Stanley
Kubrick) sau The Duellists(r.
Ridley Scott), ambele totuşi ecranizări ale unor romane de epocă, nu putem
decât să califcăm practica duelului drept unul dintre fenomenele emblematice
ale civilizaţiei europene occidentale. Pentru publicul larg, imaginea a doi
gentlemeni îmbrăcaţi la patru ace, înfăţişaţi la douăzeci de paşi distanţă unul
de altul, cu antebraţele întinse şi degetele încordate pe trăgaci, în decorul
ceţos al unui câmp înrourat este poate unul dintre cele mai persistente şi mai
iconice tablouri pe care şi-l poate face cu privire la secolul XIX.
Cu toate acestea, până la lecturarea noii lucrări a cercetătorului ieşean Mihai
Chiper, O societate în
căutarea onoarei. Duel şi masculinitate în România (1859-1914), transpunerea ipostazei dueliştilor
pe plaiul mioritic ar putea părea pentru unii oarecum dislocată şi forţat
caricaturală. Duelul în spaţiul românesc, trebuie să recunoaştem, nu este una
dintre cele mai populare imagini. Literatura română, cel puţin cea promovată în
şcoli, obsedată până de curând de fiinţa neamului, este mai degrabă populată de
personaje rurale a căror onoare şi masculinitate se manifestă în orice altă modalitate
decât prin duel. Optica aceasta este îndreptăţită factual de primul caz
prezentat în lucrare. Este vorba de o „afacere de onoare” pe care o iniţiază un
consilier al capitalei în 1871. Acesta, găseşte de cuviinţă să ceară
„satisfacţie pe câmpul de onoare” unui coleg consilier, de profesie băcan.
Acesta din urmă nici măcar nu pricepe ce se aşteaptă de la el, nu zăboveşte
mult şi-l denunţă pe provocator poliţiei. Aceasta fiind atitudinea celor mai
neaoşi dintre români ne putem întreba ce poate să mai spună Mihai Chiper în
continuare? Dacă aruncăm totuşi un ochi asupra statisticii întocmite de autor
pe baza documentării, adică „772 de „afaceri de onoare” încheiate cu 286
dueluri survenite între anii 1859 şi 1914”, atunci fără îndoială că sunt multe
de spus în privinţa duelului în spaţiul românesc. Numărul acesta, ne spune
autorul, nu este cu mult diferit de ceea ce ne-am aştepta să se întâmple în
occident în acelaşi interval de timp, mai ales că la nivel estimativ am putea
ţine cont de aproximativ 3000 de „afaceri de onoare” în România de până la
primul război mondial. Cifrele acestea sunt într-adevăr neaşteptate. Pentru o
populaţie care nu cunoştea „vorba duel” (Dimitrie Cantemir) înaintea
începutului de secol XIX şi a cărei onoare a fost profund ştirbită în vremea
experimentului fanariot, abordarea „satisfacţiei” în stil occidental este nu
doar ciudată dar şi disproporţionat de uriaşă. Tocmai datorită acestui ultim
argument, lucrarea lui Mihai Chiper (din acelaşi punct de vedere intitulată mai
mult decât adecvat drept O
societate în căutarea onoarei) este cu atât mai interesantă.
Şi pentru că onoare, duel şi masculinitate sunt cuvintele chie în jurul cărora se
desfăşoară lucrarea (iarăşi, toate plasate abil în titlu) este normal să se
înceapă cu definirea acestora. Primul capitol tocmai asta încearcă. Făcând uz
de cele mai noi studii cu privire la duel, autorul oferă cele mai diverse
perspective cu privire la definirea onoarei,
lăsându-se să se înţeleagă în cele din urmă că o accepţiune general valabilă a
termenului, care să traverseze întreaga civilizaţie occidentală, cu greu poate
fi găsită. Ea se construieşte mai degrabă din interacţiunile de grup şi se
raportează la valorile generale ale acestuia din urmă, consolidându-se în fapt
ca „un discurs – o practică ritualică şi culturală” (p. 16). Duelul, tema centrală a
lucrării, este introdus la nivel conceptual de către Mihai Chiper drept un „obicei
civilizator” care, ne place
sau nu, „a favorizat crearea
gentlemanului” (p. 18) de
care era atâta nevoie în România de după Unirea din 1859. Masculinitatea, cea de-a treia
coordonată care dirijează cercetarea supusă aici atenţiei, lipseşte din păcate
ca subcapitol distinct. Cu toate acestea, din lecturarea secţiunilor
precedente, o imagine relativ clară cu privire la aceasta se poate forma cu
uşurinţă, masculinitatea nefiind altceva decât apanajul onoarei şi al manifestării acesteia prin duel.
Fiind schiţat în linii generale,
fenomenul duelului este apoi plasat în România antebelică, în capitolele
următoare Mihai Chiper debarasându-se de acribia statisticianului pentru a
sonda personalitatea duelistului. Sistematizarea acestui demers urmează linia
apartenenţei socio-profesionale a celor ce-şi apără onoarea. Având în vedere că
aceasta se formează la nivel de grup, aşa cum bine evidenţia autorul în primul
capitol, o asemenea abordare nu poate fi decât cea mai potrivită. Prima
categorie care face obiectul analizei acestui studiu sunt ofiţerii, în fond ei
fiind indivizii de la care ne-am aştepta în mod normal să trateze onoarea cu
maxima seriozitate. Politicienii ocupă locul doi în clasamentul dueliştilor şi
ca atare sunt trataţi de autor imediat ce încheie cu militarii. Dintre aceştia,
mulţi cultivau un sentiment al onoarei nu foarte diferit de cel al ofiţerilor,
se antrenau permanent şi aveau reputaţia de buni spadasini sau buni ţintaşi. Cu
toate acestea mulţi dintre actorii politici, când era vorba de măsurarea
masculinităţii pe „câmpul de onoare”, se dovedeau a fi nimic mai mult decât
nişte actori, multe asemenea dueluri finalizându-se cu câteva focuri trase în
aer şi îmbrăţişări între adversari după terminarea piesei şi căderea cortinei.
În orice caz, nu toate afacerile aveau caracterul acesta teatral. Duelul între
liderul conservator N. Filipescu şi colegul acestuia de partid, G. Em.
Lahovari, l-a costat pe acesta din urmă viaţa. Nu tragismul situaţiei este
interesant aici, ci procesul care a urmat. Aşa cum este prezentat de Mihai
Chiper, procesul duelului Filipescu-Lahovari, este poate cea mai interesantă
dezbatere cu privire la caracterul „afacerilor de onoare” în societatea
românească. Duelul opiniilor acuzării şi apărării, prezentate pe larg în lucrare,
pe lângă faptul că oferă cea mai clară imagine cu privire la receptarea de care
avea parte duelul în România anului 1897, este poate şi cel mai instructiv
capitol al cărţii, în care termenii onoare,
duel, masculinitate capătă
contururile cel mai bine definite. Următoarea categorie care intră în atenţia
cercetătorului ieşean este cea a jurnaliştilor, iar apoi, rupându-se de schema
propusă, Mihai Chiper se apleacă nu spre o categorie socio-profesională ci spre
una din tipopogiile injuriilor, mai precis cele care atentau la numele
familiei. Sunt prezentate câteva cazuri populare în care indivizi aparţinând
unor familii de renume apără onoarea unor rude apropiate, în general fii care
se luptă pentru onarea pătată a taţilor lor. Aici unitatea de structură a
lucrării se fisurează şi mai mult, pentru că autorul decide în mod curios să
introducă un subcapitol mai degrabă teoretic. Binevenită chiar şi pe finalul
cărţii, secţiunea în cauză tratează problema „procesului verbal de carenţă” şi
cea a „descalificării”, noţiuni de bază din instrumentarul duelului, care
fuseseră totuşi utilizate în capitolele anterioare şi a căror explicaţie poate
fi în mare măsură intuită până la detalierea lor aici.
În principiu, lucrarea O
societate în căutarea onoarei. Duel şi masculinitate în România (1859-1914) are toate calităţile unui studiu
serios întemeiat. Mihai Chiper se dovedeşte a fi cu bibliografia la zi, dintre
lucrările citate majoritatea fiind de ultimă actualitate, deşi cantonate
aproape în întregime în spaţiul academic anglo-saxon. Metodologia împrumutată
nu este aplicată cu stricteţe spaţiului românesc, autorul fiind capabil să
sesizeze specificitatea fenomenului duelului în arealul şi intervalul alese: „Fiind
un fenomen întârziat (...) într-o perioadă în care dispăruseră privilegiile,
iar mobilitatea socială se accelera, categorii sociale diverse au avut ocazia
să-l însuşească şi să-l cultive în acelaşi timp, alcătuind aşa numita
„societate aleasă” sau „înalta societate” (p.
41).În ceea ce priveşte documentarea, autorul a avut în unele cazuri la
dispoziţie atât procesele verbale ale luptei, publicate în ziarele vremii
(documente istorice de o greutate deosebită - „naraţiunea probată de 4-6
martori ai aceluiaşi eveniment” (p.
30)), cât şi alte reportaje jurnalistice sau memorii ale participanţilor.
Volumul documentării poate fi apreciat direct datorită bogatelor anxe (aproape
120 de pagini!) în care absoult fiecare dintre cele 772 de „afaceri de onoare”
sunt listate cronologic împreună cu locul, data exactă, dueliştii, martorii, o
scurtă descriere a evenimentelor şi referinţele bibliografice. Dar pe lângă
efortul depus, cercetarea lui Mihai Chiper are meritul de a introduce în
circuitul academic românesc un suflu proaspăt studiului violenţei, de obicei
rezervat exclusiv marginalilor cel mai uşor de asociat cu aceasta.
Ce-i lipseşte însă cercetării acesteia, în afara consecvenţei (amorfismul
ultimului capitol), este un tablou al ritualului la duelare, o prezentare
succintă a fenomenului în literatura română, o scurtă situaţie a „afacerilor de
onoare” în perioada interbelică şi, în strânsă legătură cu aceasta din urmă, o
detaliere a eforturilor întreprinse de stat pentru limitarea fenomenului.
Pentru cea din urmă obiecţie există totuşi un parcurs trasat de autor pe toată
durata documentată. Cu toate acestea nu aflăm până la sfârşitul studiului când
încetează mai precis practica duelului, când devine cu adevărat ilegală.
Penultima obiecţie este măcar scuzată în ultimul paragraf al concluziilor („Obiectivele
lucrării de faţă şi timpul limitat nu au permis extinderea cercetărilor în
perioada interbelică...” (p. 181) iar în ceea ce priveşte duelul ca
situaţie fictivă în literatura română, autorul are măcar bunăvoinţa de a indica
un studiu recent (p. 34), deşi de dragul unităţii cercetării (care aşa cum am
văzut este axată pe cele mai diverse coordonate) o schiţă sumară ar fi fost
binevenită aici. Cât despre tabloul ritualului la duelare, deşi este cu
siguranţă prezent în literatura de specialitate consultată de autor, acesta ar
fi fost mai mult decât necesar, întâi pentru că multora bibliografia nu le este
poate accesibilă şi apoi pentru că s-ar fi evitat astfel inadvertenţele din
ultimul capitol. În sfârşit, deşi nu epuizează subiectul (cum puţine cercetări
fac), cercetarea lui Mihai Chiper este fără îndoială cea mai completă. Cu toate
minusurile sale, O societate
în căutarea onoarei. Duel şi masculinitate în România (1859-1914)constituie
un exemplu de urmat şi o încurajare la aplecarea cercetării asupra unor domenii
insuficient exeplorate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu