Muzica vocală vs muzica instrumentală - o privire în istoria unei "dispute"

Perechea vocal – instrumental reprezintă cei doi poli între care arta muzicală a evoluat de-a lungul timpului. Ca şi alte produse primordiale ale spiritului uman, originea muzicii coboară în timpuri inaccesibile cunoaşterii contemporane. Astfel, problema întâietăţii vocalului faţă de instrumental, sau vice-versa, rămâne cu neputinţă de elucidat. Demersurile practicate în această direcţie se pot rezuma la o serie de speculaţii, bazate pe ipoteze lansate de ştiinţe precum istoria, arheologia, etnologia, psihologia cognitivă sau neurofiziologia. O contribuţie interesantă la problema originii muzicii o găsim în studiul lui Bryan G. Levman, The Genesis of Music and Language, unde autorul expune, pe lângă o trecere în revistă a celor mai importante teorii asupra genezei fenomenului muzical, o ipoteză conform căreia muzica şi limbajul uman articulat au evoluat ambele dintr-o aşa numită proto – aptitudine („proto –faculty”) de natură predominant muzicală, ce presupunea în principal izomorfismul sunet – semnificaţie[1].Fără a face referire la problema întâietăţii formei vocale sau instrumentale a muzicii, autorul presupune implicit originea vocală a acestei arte, fără de care teoria sa nu ar mai avea sens.
Este amintită însă, tot în acest studiu, părereal ui Richard Wallaschek, potrivit căreia muzica are o apariţie post –lingvistică, motivaţia sa fiind în primul rând aspectul ritmic, şi abia mai apoi cel vocal[2]. Această preeminenţă a ritmului ar atrage după sine şi exprimarea instrumentală, instrumentele de percuţie având o mai mare posibilitate de exprimare ritmică decât vocea.

Rolul muzicologiei este acum unul de a asambla toate aceste informaţii venite din diferite direcţii şi de a le da o interpretare cât mai veridică. O descriere comparată a muzicii vocale şi acelei instrumentale nu va putea ocoli însă referirile la istoria muzicii şi la istoria ideeilor despre muzică, pentru a putea oferi o prezentare diacronică a ariilor de semnificaţie a celor doi termeni şi a concepţiilor asupra specificului celor două maniere de exprimare muzicală.

Cuvântul „instrument” îşi are originea în limbile romanice din latinescul instrumentum, care înseamnă unealtă, instrument, mijloc la îndemână sau resurse.[3]Având în vedere că Antichitatea a consacrat definiţia artei ca mimesis, putem presupune că instrumentum-ul era destinat realizării celor două semnificaţii ale mimesis-ului: el putea sluji fie imitaţiei, fie reprezentării. În această calitate, unul dintre obiectele destinate imitaţiei sau reprezntării îl putea reprezenta vocea umană, caz în care trebuie să admitem că obiectul imitat (muzica vocală) precede mijlocul prin care se realizează imitaţia (muzica instrumentală).

În Grecia antică se făcea deja distincţia dintre muzica vocală şi cea instrumentală ca fiind două genuri distincte. În acest sens, grecii elaboraseră deja două sisteme diferite de notaţie ale acestor tipologii muzicale. Notaţia instrumentală este mai veche decât cea vocală, însă ambele categorii s-au folosit de aceasta până când necesitatea de a deosebi în partituri părţile vocale de cele instrumentale a dus la elaborarea unei semiografii separate pentru muzica vocală. Ambele notaţii aveau la bază literele alfabetului ionian în succesiunea lor obişnuită, însă notaţia instrumentală ridică şi astăzi probleme de descifrare.[4]

Într-o primă perioadă, muzica vocală a deţinut rolul principal în viaţa muzicală grecească. Platon şi Aristotel socoteau muzica instrumentală ca fiind inferioară celei practicate cu vocea.[5]Instrumentele erau folosite doar pentru a-l acompania pe rapsod. De fapt, acesta se auto-acompania, deoarece grecii nu practicau distincţia dintre solist şi acompaniator, precum nu foloseau nici ansamblurile instrumentale. În schimb ansamblurile vocale (corurile) erau larg răspândite, atât ca factor de primă importanţă în desfăşurarea tragediilor, dar şi cu alte ocazii ceremoniale. În Poetica (1450 a), Aristotel numeşte muzica obiect al imitaţiei, unul dintre cele şase elemente ale tragediei, alături de subiect, caractere, limba, judecata şi elementul spectaculos.[6]Acelaşi filosof, în De anima, 2.8, face chiar o distincţie clară între sunet, produs de instrument, şi voce, ce poate fi doar umană sau animală.[7] Un alt document important pentru studierea concepţiilor muzicale ale antichităţii este Problemata (Problemele), atribuită iniţial lui Aristotel, dar aparţinând de fapt generaţiilor care i-au continuat gândirea. O parte importantă din acest tratat, conceput sub formă de întrebări şi răspunsuri, este dedicată muzicii. Astfel, în problema 10 se pune întrebarea de ce vocea umană produce mai mare plăcere decât instrumentele, şi de ce plăcerea aceasta este diminuată atunci când cântecul este fără cuvinte. Răspunsul, tipic aristotelic, precizează că plăcerea armoniei în sine este potenţată în prezenţa cuvintelor de către plăcerea imitaţiei (mimesis).[8]

Perioada de dominaţie a muzicii vocale se stinge treptat în timpul epocii elenistice. Aristides Quintilian, autor grec desecol III î.e.n. menţionează acestă deplasare a preferinţelor spre sfera muzicii instrumentale. Acest proces a contribuit în mod decisiv la consolidarea muzicii ca artă autonomă. Dacă până atunci ea nu era concepută fără însoţirea poeziei, dezvoltarea instrumentalităţii pure a presupus eliminarea elementului poetic. Astfel s-au putut dezvolta în mod independent muzica şi poezia. În tratatul său De musica, Aristides Quintilian observă fenomenul de reevaluare a muzicii instrumentale şi explică termenul „instrument” (în greceşte όργανα)ca fiind o unealtă, un mijloc de a realize ceva.[9]Se dezvoltă acum o concepţie nouă asupra instrumentalităţii, capabilă să justifice şi să susţină ascensiunea acestui tip de muzică. Plăcerea resimţită la auzul acestei muzici este explicată prin analogia instrument muzical – corp uman, acesta din urmă fiind privit ca instrument al sufletului. Analogia merge mai departe, demonstrând că alcătuirea corpului din piele, muşchi şi respiraţie permite acestuia să interacţioneze cu cele trei tipuri de muzică: cea vocală – cu ajutorul respiraţiei, cea a instrumentelor cu coarde – cu ajutorul muşchilor şi cea a instrumentelor de percuţie – cu ajutorul pielii.[10]

Asistăm aici la demonstraţia unui mod de cunoaştere care a dominat gândirea europeană până la sfârşitul secolului al XVI-lea şi pe care Michel Foucault îl considera ca fiind un „joc al simbolurilor”, bazat pe asemănare.[11]Una dintre principalele figuri care îi orientează parcursul ştiinţei asemănării este analogia, formă de similitudine ce „asigură nemaivăzuta înfruntare aasemănărilor de-a lungul şi de-a latul spaţiului”.[12]Acest tip de cunoaştere va influenţa decisiv şi gândirea despre muzică până în perioada Barocului, reprezentând baza pe care va fi gândit raportul dintre muzica vocală şi cea instrumentală.

Perioada de supremaţie a Imperiului Roman nu aduce transformări esenţiale în concepţiile despre muzică, pe care romanii s-au mulţumit să le preia pe cele deja existente la greci. Astfel, în poemul filosofic De RerumNatura, Lucreţiu vede originea muzicii în dorinţa oamenilor de a imita cântecul păsărilor (idee ce coboară în timp până la Democrit), imitaţie ce putem presupune că implică vocalitatea, spre deosebire de cealaltă sursă dei nspiraţie a muzicii, „susurul mulcom al zefirului” care, trecând prin tuburile de trestie, „le-a dat îndemn ţăranilor să sufle/în nişte ţevii goale de cucut㔺i care ar fi avut ca rezultat muzica instrumentală.[13]

Ideile principale ale teoriei şi esteticii muzicale greceşti se prelungesc şi în Evul Mediu, aici cunoscând doar unele modificări de nuanţă. Boethius (sec. VI e.n.) deosebeşte trei tipuri de muzică: mundana(muzica seferlor – concept dezvoltat iniţial de către Pitagora), humana (muzica ce uneşte trupul şi sufletul într-un tot armonios – deasemeni o dezvoltare a unor idei pitagoreice) şi instrumentalis (muzica propriu zisă, generată atât instrumental cât şi vocal). Plasarea laolaltă a muzicii vocale cu cea instrumentală este justificată de concepţia autorului care vedea muzica produsă de om având ca model absolut natura (musica instrumentalis ad imitationem musicae mundanae).[14]În această situaţie, atât vocea cât şi instrumentul sunt privite ca simple instrumente de imitare a naturii. Un secol mai târziu, Isidor din Sevillia, în ampla sa enciclopedie Etymologiae, realizează o altă diviziune a muzicii. El renunţă la o abordare strict matematică sau mistică a muzicii, categoriile de musica mundana şi musica humana nemaifiind regăsite în capitolul dedicat muzicii din Etymologiae. Pentru Isidor, arta sunetelor se reduce la ceea ce Boethius denumea musica instrumentalis şi este divizibilă în trei categorii: harmonica (muzică vocală), organica (muzica instrumentelor desuflat) şi rhytmica (muzicainstrumentelor cu coarde).[15]

Evoluţia statutului muzicii vocale de la Boethius – când era privită ca un simplu instrument, laIsidor – când reuşeşte să formeze o categorie aparte a muzicii, poate fiexplicată de cristalizarea şi stabilizarea unei muzici bisericeşti autonome însecolul VI. Aceasta îşi are originea în litaniile păgâne şi în psalmii şiantifoanele ebraice. În primele secole muzica creştină a fost limitată la spaţiul sacru al bisericii şi eminamente vocală, instrumentele fiind considerate necorespunzătoare rugăciunii şi meditaţiei. Pentru a combate influenţele ereziilor, imnurile şi psalmii creştini sunt selectaţi şi sistematizaţi într-o lucrare de sinteză, numită Antifonar şi atribuită papei Grigore cel Mare (paternitatea sa este însă serios pusă la îndoială de către Robert Charles Hope în lucrarea Medieval music, an historical sketch,Londra, 1899, în capitolul St. Gregorythe Great – His indifference to music). Isidor, care era episcop de Sevillia în acelaşi secol VI, împărtăşea cu siguranţă ideile privind importanţa muzicii vocale în cultul bisericesc. Astfel se explică şi existenţa unei categorii muzicale distincte rezervată cântului vocal (musica harmonica).

Totuşi, ideea unei muzici supra-umane, celeste, nu este abandonată la teoreticienii muzicii din Evul Mediu. Regino de Prüm făcea distincţia în secolul X între muzica artificială (artificialis) şi cea naturală (naturalis). Fiecare din aceste două tipuri de muzică beneficia de câte un „instrument universal”: instrumentul naturii este reprezentat de stele (instrument celest), iar cel al artei de către corzile vocale (instrument uman). Termenul artificialis era rezervat muzicii umane în general, inclusiv cea vocală, distribuită din nou în categoria mai largă a instrumentelor.[16]Cinci secole mai târziu întâlnim aceeaşi concepţie la Adam din Fulda, cudeosebirea că aici se revine la categoriile lui Boethius de musica mundana şi humana ca două sub-specii ale muzicii naturale. Muzica artificială este reprezentată în egală măsură de voce şi instrumente.[17]În practică însă, rolul muzicii vocale rămâne predominant, dovadă faptul că, dintre interpreţi, cântăreţul ocupa cea mai înaltă poziţie.

Deşi nu mai are la bază conceptul de mimesis, conform căruia vocea şi instrumentul sunt mijloace de realizare a imitaţiei sau a reprezentării, muzica Evului Mediu continuă să reunească aceste două forme de manifestare muzicală într-un singur concept, fie că el e denumit musica instrumentalis sau musica artificialis. Deşi în practica muzicală muzica vocală avea un rol bine determinat, asocierea ei cu instrumentele persistă şi datorită sistemului filosofic medieval care punea în opoziţie celestul cu sublunarul. Urmând principiul asemănării prezentat mai sus, muzica umană era prezentată în analogie cu cea celestă, fiind însă doar o replică imperfectă (relevant aici este şi termenul artificialis) aacesteia din urmă; iar cum muzica sferelor era concepută ca un tot unitar, imposibil de secţionat în genuri, teoreticienii muzicii nu au considerat necesar să facă distincţii între cele două moduri de exprimare posibile, atâta timp cât acestea nu reprezentau decât o transpunere inferioară a unui principiu transcendental.

Renaşterea italiană a reprezentat o nouă etapă din „confruntarea” vocii cu instrumentele. În cercul Cameratei florentine era susţinută ideea întoarcerii la arta Antichităţii şi la primatul muzicii vocale.Muzica instrumentelor era considerată a fi artificială, întrebuinţarea lor justă fiind doar în compania cuvintelor cântate. Este emblematică în acest sens definiţia dată de Caccini muzicii ca fiind „vorbire armonioasă”.[18]Datorită strădaniilor membrilor Cameratei, Renaşterea muzicală italiană a cunoscut una dintre cele mai mari inovaţii ale sale: apariţia operei ca spectacol complex inspirat de tragedia antică greacă.

Maniera individuală în care deosebim în ziua de astăzi muzica instrumentală şi cea vocală a fost schţată în linii mari de practica şi teoria muzicală a Barocului. Dacă în Evul Mediu şi în Renaştere vocea a avut un rol şi o întrebuinţare dominantă, acum instrumentele vor cunoaşte deplina consacrare. Acest fapt este datorat pe de o parte perfecţionării metodelor de construcţie ale instrumentelor şi implicit îmbunătăţirea performanţelor acestora. Astfel apar genuri instrumentale distincte (sonata, concertul, suita) larg folosite de compozitori şi apreciate de public. În acelaşi timp, muzica iese considerabil din sfera bisericii, urmând ca pe viitor să se facă o delimitare între muzică sacră şi cea laică. Muzica vocală îşi va continua existenţa, fie separat, fie în compania instrumentelor (muzică vocal – instrumentală).

---

[1] Bryan G. Levman, The Genesis of Music and Language, Ethnomusicology, vol. 36, no. 2, 1992, p. 147

[2] Ibidem, p. 149

[3] Gheorghe Guţu, Dicţionar latin-român, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 696

[4] Stefan Hagel, Ancient Greek music, Cambridge University Press, 2010, p. 2

[5] Thomas Mathiesen, Apollo’s Lyre, University of Nebraska Press, 1999, p. 160

[6] Aristotel, Poetica, traducere de D.M. Pippidi, Ed. Academiei R.P.R.,Bucureşti, 1965, p. 60

[7] Thomas Mathiesen, Op. cit, p. 160

[8] Wladislaw Tatarkiewicz, Istoria Esteticii, vol.I, Ed Meridiane,Bucureşti, 1978, p. 323

[9] Thomas Mathiesen, Op. cit, p. 161

[10] Ibidem, p. 161

[11] Michel Foucault, Cuvintele şi lucrurile, Ed. Rao, Bucureşti, 2008, p. 69

[12] Ibidem, p. 74

[13] Lucreţiu, Poemul naturii, traducere de T. Naum, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,1965, pp. 323-324

[14] Wladislaw Tatarkiewicz, Op. cit, vol II, p. 125

[15] Ernest Berhaut, An encyclopedist of the Dark Ages – Isidore of Seville, ColumbiaUniversity, 1912, p. 85

[16] Wladislaw Tatarkiewicz, Op. cit, vol II, p. 191

[17] Ibidem, p. 202

[18] Wladislaw Tatarkiewicz, Op. cit, vol. III, p. 366