Nepal - Agricultura, fotografii de Răzvan Radu

Aceste fotografii sunt realizate in noiembrie 2010 in Nepal, la vreo 20 km de Kathmandu. Acolo se practica agricultura de subzistenta la scara mare. Orezul este aliment de baza in Nepal si in toata Asia. Doua mese principale pe zi din Nepal, constau in orez cu legume: Dhal Bhat. Culesul orezului (fotografiile asta au surprins) este o munca grea si prost platita.

Cotidian şi sensibilitate. Reconstituiri istorice. Din viaţa unei Ligi - Ioana Manta Cosma

Contemporanii – cu siguranţă şi posteritatea – se întreabă cu inocenţă care este programul zilnic al Ligii, ce preocupări are ea, cum arată Liga, ce orientări are, ce sentimente şi stări de spirit o încearcă, ce citeşte, cum citeşte, cu cine se întâlneşte... şi alte aspecte ce ţin de reconstituirea istorică la nivel de cotidian şi sensibilitate. Câteva fotografii discrete, un jurnal din sertarul unui scrin, vreo două interviuri acordate la întâmplare, toate acestea reprezintă sursele reconstituirii noastre. Pornim de la premiza că nimeni nu scapă de sub incidenţa epocii în care trăieşte. Admitem că Liga este ancorată în realitatea şi imaginarul specifice timpului său. Susţinem că Liga se oglindeşte în epoca sa, şi viceversa. Pătrundem într-o lume complexă, fragilă, fremătătoare, cu certitudini şi incertitudini, şocantă, cu semne de întrebare, cu entuziasm presărat cu dezamăgiri, cu mea culpa, cu naivitate, cu patimă. Deja se anunţă un reportaj incendiar.

Liga are sexul feminin doar din cauza substantivului cu care s-a îmbrăcat: o ligă, două ligi, înnobilată doar de unicitatea unui substantiv propriu scris riguros cu majusculă – Liga. Semnătura ei exersată pe canonicul blog - echivalent cu opera magna - pare că seamănă cu autograful lui Dali; îi apropie nu numai numărul de litere rostite dintr-o suflare de către cititori cu idolatrie, cu un amestec de suspiciune şi admiraţie. Nu ştii la ce să te aştepţi de la cele două cuvinte scrise pe ecran: imprevizibilitate, joc de cuvinte, joc dincolo de cuvinte, joc de cărţi făcute pe sub mână, trişori, circari, personaje bizare, Păsări Lăţi Lungilă, Coate Goale, Frumoasa din Pădurea Adormită. Vedeţi, până şi în momentul în care vreau să esenţializez trăsăturile semnăturii, cuvintele o iau razna, se desprind fantome, iar textul se deplasează într-o altă dimensiune, unde nu îl mai pot controla, nu mai pot răspunde pentru el. Imaginaţi-vă Liga scriindu-şi numele (în limba maternă, fireşte): un L prelung, de lebădă, care îi trădează unduirea feminină; unduire, de altfel, periculoasă – din romantică, poate deveni obscenă. V-am mai amintit de cuvântul suspiciune, păstraţi-l în buzunar. Ne încurcăm în cuvinte. Suntem la litera i, zonă dureroasă, sinceră, sintetică, verticală. Urmează o buclă de „g”, în stare să ascundă multe, fiind proiectată cu o traistă ce îi atârnă până la picioare (picioarele literei, fireşte). Traista mi se pare suspectă, în ea e hăul, neantul, cutia Pandorei, cochilia de melc fără spirală. La margine stă o deschidere vocalică ce îmbrăţişează pe toată lumea, un zâmbet, o gură larg căscată, cuvântul se termină, dar alfabetul de abia începe, cum mai vine şi asta, v-am spus că ceva e suspect.

Recomandare jazzofilă: Jean-Luc Ponty - Electric Connection

Menținem direcția ultimei recomandări și vă aducem la cunoștință un alt violonist de jazz, de data asta ceva mai celebru. Glumeam ultima dată pe seama lui Jean-Luc Ponty spunând că ar fi început într-o anumită perioadă a carierei lui facă o muzică bună de ascultat pe navele spațiale. Ei bine, înainte de această perioadă, Ponty și-a câștigat notorietatea cu albume ceva mai substanțiale, elaborate la sfârșitul anilor '60 și începutul anilor '70. Era de glorie a fusion-ului deci. În plin experiment electric, Ponty rămâne conectat totuși la unele din practicile înaintașilor bop. Sound-ul este schimbat, armonia este modală, dar improvizațiile incisive, asortate cu accente și cromatisme sau cu pasaje melodice ce curg împotriva ”curentului” armonic îi oferă violonistului ocazia de a fi convingător cu muzica sa. În afara de componența clasica a comboului de jazz cu pian (aici îl găsim pe George Duke), bas, tobe, saxofon și chitară, muzica acestui album sporește în dinamism prin reușitele aranjamente archestrale încredințate unui big-band. Un alt factor datorită căruia albumul reușește să țină în priză ascultătorul sunt tempourile, majoritatea up tempo, doar vreo două, trei middle și o singură piesă în slow tempo. Iar cei care vor asculta acest album vor avea ocazia să găsească aici o variantă a celebrei Scarborough Fair sau a piesei consacrate tot cam în aceeași perioadă de Miles Davis, Eighty-One.

Un ultim detaliu care m-a amuzat la acest album este coperta de pe spatele CD-ului. O dovadă că și violoniștii, sau măcar muzica lor, pot fi ”hot”.

Ce se mai ascultă pe Someş - Genesis. Selling England by the Pound

Pe vremea când hippioţii cotropeau Occidentul decadent şi se războiau cu o vigoare narcotizantă cu sistemul ticăloşit, când în ţinutul Carpato-Danubiano-Pontic vodă Ceauşescu schimba macazul înspre mistica gliei strămoşeşti masiv irigată cu sânge neaoş eroic, în Britania cea confortabil plasată nişte băieţi deştepţi din industria muzicală pompau de zor talent, muncă, inspiraţie şi imaginaţie într-un album de zile mari: Selling England by the Pound. Peter Gabriel, Phil Collins, Tony Banks, Steve Hackett şi Mike Rutherford propun spre ascultare în 1973 un album de căpătâi pentru rock-ul progresiv şi definitoriu pentru Genesis-ul anilor ’70 mânuit de vocea minunată a lui Peter Gabriel şi pe alocuri, piesa More Fool Me, de vocea lui Phil Collins. Chitara lui Hackett şi broderiile pianistice ale lui Banks, ruperile de ritm, intensul colorit sonor, dau complexitate şi adâncime unor compoziţii ingenioase şi pline de miez. Pe cărările bătătorite ale progressive-ului pot fi zăriţi mulţi care s-au adăpat la fântâna Genesis.

Aşadar, şi noi, melomanii de pe Someş, cuceriţi definitiv şi iremediabil de complexitatea, savoarea şi măiestria acestui brav album, vă propunem cu căldură şi seriozitate să vă înfruptaţi (sau re-înfruptaţi, după caz) cu saţ din creaţiile acestor destoinici muzicieni. Pentru a facilita audiţia ataşăm opul muzical în varianta youtube.

Gigi şi tentaţia europeană

Deşi avea suficiente motive să fie mulţumit de situaţia sa, de la o vreme Gigi era tot mai măcinat de gândul plecării dincolo. Contactul cu Europa occidentală i se părea fundamental pentru evoluţia sa. Era prin ’95, societatea civilă din România, câtă era şi câtă mai rămăsese, era sfâşiată de polemica dintre europenişti şi autohtonişti. La Iaşi, editura Polirom îşi croia drum prin cartea manifest, Pentru Europa, a lui Adrian Marino. România trebuia să-şi redescopere vocaţia europeană, trebuia să se recupleze la normalitate şi să revină acasă. Sau, mai corect, cum chiar Adrian Marino formulase, să aducă Europa acasă. Oricum, Gigi n-auzise de acest eveniment, habar n-avea de Marino şi ideile sale, dar era, prin intuiţie şi instinct, de acord cu necesitatea unei legături cât mai strânse cu Europa. Dacă se putea, cât mai intimă şi constantă. El avea de ceva vreme o legătură cu Occidentul, mai precis Germania, însă era una derulată prin intermediul fratelui său şi a altor prieteni plecaţi la lucru. Legătura se desfăşura pe două direcţii majore:

Recomandare jazzofilă: Zbigniew Seifert - Man of the Light

Despre Zbigniew Seifert s-a spus că era ceea ce ar fi putut fi John Coltrane dacă ar fi cântat la vioară și nu la saxofon. Cu ucenicia făcută în breasla de free (la vremea aceea) a lui Tomas Stanko, Seifert are o scurtă și fulgerătoare evoluție pe scena jazzului (cei 32 de ani trăiți scutindu-l însă de eventuale călătorii spațiale precum colegul Ponty, sau colaborări cu băieții de cartier din Brooklyn, semnate de violonistul și conaționalul Michal Urbaniak). Deși studiază vioara la Conservatorul din Cracovia, Seifert debutează în jazz la saxofon alto, dar arcușul va fi totuși cel care îl va impune pe scena jazzului, scenă dominată în acei ani ('76) de stilul fusion. Violonist de o virtuozitate deosebită, face din continuarea moștenirii coltraniene un deziderat pe care îl urmărește cu consecvență. Modalismul, fâșiile sonore (acele sheets of sound ale lui Coltrane), liniile melodice puternic cromatizate și deseori în „răspăr” cu armonia, dau o nouă dimensiune tehnicii de jazz violonistice, crează noi standarde de tehnică instrumentală. Albumele înregistrate în calitate de leader sunt puține, dar despre Man of the Light Zbigniew spunea că este cea mai importantă realizare a sa. De notat sunt și albumele sale în compania lui Tomas Stanko, cel realizat cu grupul american Oregon, sau cu trupa saxofonistului german Hans Koller. Colaborează deasemeni cu artiști precum Cecil McBee, John Scofield, Billy Hart, Jasper van't Hof, Charlie Mariano, Jack DeJohnette. Creativitatea și tehnica sa impresionantă îl ajută să ducă la bun sfârșit un proiect ce puțini muzicieni de jazz l-au încercat: un album solo - Solo Violin.

Cronica unui furt anunţat - România după comunism - Ioana Manta Cosma

Tom Gallagher, „Furtul unei naţiuni. România de la comunism încoace”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, 430 p.

Zilele trecute, Liga avea chef să citească un roman bun de acţiune, un thriller, în care evenimentele să se rostogolească la vale pline de imprevizibilitate, într-un cocoloş de intrigi captivante. Avea chef de o lectură parcursă pe timp de furtună, stigmatizată cu un cod galben roşiatic, apocalistic, vroia să stea la gura şemineului şi să citească extaziată aventurile unor personaje. Din păcate, biblioteca Ligii nu era dotată cu romane de Charles Dickensen sau Jules Vernes. Liga îşi trece mâinile transparente peste cotoarele catifelate ale cărţilor de la raftul 2, dreapta, dreapta suuus de tot, într-o extremă a bibliotecii, pe care Liga uita mereu să o şteargă de praf în programul haotic al orelor de curăţenie. Aşadar, Liga puncta cu degetul arătător (al mâinii stângi, de data asta) titlurile de cărţi, căutând ceva incitant. „Furtul unei naţiuni”. Nu e Jules Vernes, însă ceea ce presupune un furt trebuie să fie presărat cu multă aventură. Cuvântul „naţiune” de o înălţime de neajuns îi dădu un fior rece pe şira spinării. Furtul presupune bandiţi, cowboy, hoţi, acte nelegiute, apoi acte vindicative, apoi învingerea forţelor răului de către Binele suprem. Dar să se fure o naţiune? Liga clipea inocentă, nebănuind jocurile politice ce aveau să se rostogolească în mult doritul cocoloş de intrigi. Îşi aduce aminte că naţiunea, revoluţia, patria erau reprezentate grafic prin nişte chipuri feminine, uşor lascive. Îşi trage pudică şalul peste umerii dezgoliţi, plină de decenţă şi condescendenţă faţă de chipurile acelor femei. Nu, ea, Liga, nu se va confunda niciodată cu ele, naţiunea, revoluţia, patria.

Dacă tot i-a trebuit aventură şi rostogolire, putea să se fi dus cu sania pe derdeluşul de pe dealul de vizavi. Prea târziu, cartea asta îi furase deja minţile: „România de la comunism încoace”. O deranjase formularea prea rudimentară a lui „încoace”, dar până la urmă i-a găsit un farmec aparte, era un limbaj „din popor”.

Şi uite aşa se aşează Liga şi România faţă în faţă, citindu-se reciproc fără încrâncenare, oglindindu-se una într-alta, descoperindu-şi ridurile, grimasele, comploturile.

„Furtul unei naţiuni” este o sinteză asupra situaţiei politice a României din 1989 până „încoace”, adică până în momentul în care a fost scrisă cartea. Nu ştiu, spune şi tu o cifră. Păi, până în 2004. Ca o cercetare profesionistă ce este, încadrarea temporală lasă să cuprindă şi câteva momente cheie din istoria ţărilor române, din secolul al XVIII-lea şi din secolul al XIX-lea, apoi din perioada comunistă, pentru a explica anumite mecanisme şi moşteniri. Spre exemplu, spune Tom Gallagher, „se crede că de fapt corupţia funcţionarilor de stat sau a celor însărcinaţi cu serviciile profesionale şi-a avut în general originile în acest regim [fanariot]. «Fanariot», un termen peiorativ, a fost adeseori utilizat începând din 1990 la adresa politicienilor a căror corupţie era percepută ca depăşind limitele normale.” (p. 37)

Trebuie să admitem că există cititori ataşaţi sentimental de patrie. În timp ce citesc, ei flutură drapelul, a cărui mărime (şi mişcare) le opturează vizibilitatea. Ei nu acceptă critici la adresa iubitei, mai ales din partea unui străin. Dar, să recunoaştem, sunt şi cititori, care tocmai din dragoste faţă de aceeaşi femeie, acceptă criticile (mai ales de la cineva din afară, cu o altă perspectivă). Dacă o iubeşti, îi vrei şi binele, comunici cu ea, negociezi, analizezi, pentru o avea o relaţie perfectă.

Această mică divagaţie vine să vaccineze cititorii patrioţi, care nu acceptă critici (repet, mai ales din partea unui străin) la adresa ţării. Replica ar fi faptul că tocmai din patriotism trebuie să criticăm, pentru a nu mai repeta greşelile trecutului (iată la ce sunt bune şi lecturile istorice!). Riscăm să devenim moralişti, divagaţia trebuie să fie încheiată cu un punct.

Întâlnim în „Concluzii” şi, de fapt, pe tot parcursul cărţii o critică a vieţii politice româneşti, demascarea (cuvântul e prea mare, cel mai potrivit ar fi inventarierea) afacerilor oamenilor politici şi alte exemple de cazuri corupte la nivel înalt. Vocile care se aud şi care rămân în istorie prin această carte, sunt cele ale unor ziarişti, Ion Cristoiu, Cristian Tudor Popescu, Cornel Nistorescu, Emil Hurezeanu şi alţii, împreună cu declaraţiile politicienilor. Deducem de aici că sursa acestor reconstituiri este presa.

Puterea de sinteză şi cea concluzivă sunt un atu al autorului. Astfel că, putem extrage câteva pasaje aforistice, inspirate, care răspund la dilema permanentizării corupţiei, a ascensiunii neocomuniştilor şi a extremiştilor în ţară. „Datele sondajelor arată că România rămâne o ţară a stângii în care valorile egalitarismului sunt puternice”. (p. 309). Faptul că preluarea puterii de către Iliescu şi tot staful comunist a încetinit dezvoltarea României pe toate planurile, nu reprezintă o revelaţie, e o opinie a multor analişti. Însă, în contextul desfăşurării şi exemplificării concrete a evenimentelor de după 1989, afirmaţia are un şi mai mare impact. „Marxism-leninismul aşa cum a fost practicat de Ceauşescu şi dorinţa de îmbogăţire a succesorilor postcomunişti au lăsat în urmă un vid moral în România.” (p. 396) Tom Gallagher este un analist necruţător, însă niciodată axat în a desfiinţa. Dacă redă cu fidelitate afacerile compromiţătoare ale lui Ion Iliescu, nu uită să contureze trăsăturile pozitive ale acestui personaj şi momentele lui de deschidere.

Cartea vă va aduce aminte de toate tunurile financiare date după 1989. Este une aide-mémoire util, pentru cei ce vor să se uite din când în când în trecut, pentru a nu repeta anumite greşeli sau pentru a identifica anumite mecanisme ale trecutului care se repetă în prezent. Spre exemplu, se observă în mod constant la politicieni, atunci când eşuează, că dau vina pe forţe obscure exterioare şi nu îşi asumă responsabilitatea. Caut imediat pasajul din carte, pentru a vi-l reda fidel. Cred că avem multe de învăţat de aici, să nu mai fim atât de creduli în faţa unor astfel de proiecţii complotiste. Cartea de faţă are şi acest rol, de a ne vindeca de anumite boli ale prezentului (care au fost şi în trecut), de fi sceptici în faţa declaraţiilor politicienilor. Dar v-am promis că revin cu citatul elocvent. „Confruntat cu necazuri din ce în ce mai mari în ţară, premierul Radu Vasile a învinovăţit serviciile de informaţii străine că ar fi creat diversiuni menite să-i îndepărteze pe investitorii străini de România. Era o respingere clară a punctului de vedere susţinut de preşedinte, şi anume că principalele ameninţări la adresa bunăstării României veneau din interior şi nu din exteriorul ţării.” (p. 208)

Recomand paginile despre deciziile competente pe care le-a luat Victor Ciorbea ca prim-ministru, apoi schimbările salvatoare făcute de Mugur Isărescu, cum cel din urmă a reînnoit până şi atmosfera din şedinţele de guvern.[1] Interesante sunt şi paginile care descriu ascensiunea lui Vadim Tudor, discursul şi planurile lui de bătaie, dar şi circumstanţele care au favorizat ascensiunea PRM. Vă veţi întâlni cu Funar. Veţi putea chiar să vă mai încercaţi o dată norocul la Caritas, dar aveţi grijă, după câteva pagini se va prăbuşi din nou. Tot la Cluj, vom da şi peste un gest nobil al unui politician. La alegerile locale din 2000, după primul tur, au ieşit Gheorghe Funar şi Peter Eckstein-Kovacs. Cel din urmă „s-a retras din cursă pentru a evita transformarea celei de-a doua runde într-o confruntare etnică.” (p. 277)

Vă întrebaţi, poate, dacă i-a plăcut Ligii romanul de acţiune pe care tocmai l-a citit. Să ştiţi că a fost o lectură plăcută, dintr-o suflare. Intrigile au făcut-o să nu lase cartea din mână, iar identificarea personajelor şi situaţiilor din carte cu cele din realitate a făcut lectura şi mai antrenantă. Resuscitarea memoriei..., şoptea Liga pentru sine. Să ştiţi că, la finalul cărţii, Liga tot inocentă a rămas, neîncrâncenată în faţa tăvălugului de intrigi, resemnată în faţa istoriei evenimenţiale, nemişcată lângă desfăşurarea comploturilor, clipind pudic la auzul unor afaceri nu tocmai ortodoxe. Liga, energizată după o astfel de lectură, se îndreaptă în unduiri diafane spre raftul bibliotecii şi aşază cuviincios cartea la locul ei, cartea care de acum nu mai este prăfuită.

---

[1] Diplomat şi discret, Mugur Isărescu a reuşit să îi determine pe guvernanţi să nu mai fumeze şi să îşi închidă telefoanele în timpul şedinţelor. „pe vremea lui Radu Vasile, aceste şedinţe se ţineau într-o atmosferă încărcată de fum de ţigară, cu telefoane mobile zbârnâind încontinuu şi cu pălăvrăgeli între miniştri.” (p. 260)