Ce-am văzut la TIFF 2013: "Domnişoara Christina" sau ţăruşul care străpunge strigoiul "minimalist"

    Într-un interviu oferit la începutul acestui an revistei „Dilema Veche” Călin Peter Netzer termina apoteotic cu: „Eu cred că trebuie să ieşim din zona acestui impas minimalist.” Culmea face că el tocmai se întorcea de la Berlin cu o statuetă de aur în braţe pe care tocmai o primise ca premiu pentru un film... minimalist. „Încerc să merg mai departe,” spunea el în acelaşi loc „să depăşesc momentul. Majoritatea colegilor mei de generaţie fac acest pas pentru că s-a ajuns la o anumită saturaţie a filmului minimalist. Parcă am face acelaşi film, în care scenele seamănă teribil. Dacă s-ar scoate semnătura de pe generic, am putea vorbi – sigur, cu diferenţe mai mici sau mai mari – de acelaşi film.” Nu ştiu ce ar zice Netzer şi colegii săi de generaţie despre cel mai recent film al lui Alexandru Maftei, „Domnişoara Christina”, dar cu siguranţă „minimalist” nu ar intra între epitete şi nici nu ar îndrăzni să-l compare cu producţiile lor. Cum aşa? Pentru că „Domnişoara Christina” nu este un film în care un tip este filmat în timp ce soarbe tacticos, lingură cu lingură, o întreagă farfurie de ciorbă (aşa cum califică unii filmele aşa-zisului „nou val românesc”). Nu!Filmul lui Maftei nu este aşa ceva, ci un film horror (iar ăsta nu-i un epitet; filmul se încadrează în categoria filmelor horror... adaug Bela Lugosi ca să se înţeleagă mai bine despre ce este vorba!).

   

   Dacă miră pe cineva opţiunea lui Alexandru Maftei, care se află şi el de altfel între colegii de generaţie ai lui Netzer, asta este pentru că mulţi poate nu i-au văzut filmele precedente. Acum doi ani când am vizionat „Bună! Ce faci!” am fost absolut încântat. Şi asta nu pentru că filmul era extraordinar, dimpotrivă era chiar modest. Dar faptul că Maftei nici măcar nu intrase în „impasul minimalist” era într-adevăr o surpriză. Apoi, lungmetrajul cu pricina avea destule scene reuşite de umor încât să mă facă să uit de clişeele de tip „You've got mail” în care era îmbibat bine.

    Aceleşi sentiment ambiguu l-am trăit şi acum două seri când am văzut în cadrul TIFF-ului „Domnişoara Christina”. Filmul este o adaptare după nuvela cu acelaşi nume scrisă de Mircea Eliade, un detaliu care va aduce oamenii la cinema şi îi va lăsa probabil şi cu gura deschisă pe la mijlocul proiecţiei când unii se vor fi gândit deja cât de fidelă este ecranizarea. N-am să intru în detaliile acestea (nici n-am să pot din moment ce n-am citit nuvela) şi am să discut altceva. Nu intru nici în detaliile poveştii din moment ce aceasta este, în principiu, motorul care pune în mişcare filmul şi nu vreau să stric plăcerea potenţialilor spectatori (care, la fel ca mine, n-au citit nuvela). Am să spun în schimb două vorbe despre felul în care se încadrează „Domnişoara Christina” în peisajul cinematografic autohton.

   Deşi a fost prezentat în cadrul TIFF, cel mai recent film al lui Alexandru Maftei nu este un film de festival; nu o să adune urşi, camere sau frunze de aur. Fără vreo urmă de jignire la adresa producţiei am să spun că pelicula este un film de consum şi că în locul menţionatelor premii (şi, foarte important, fără ajutorul lor) s-ar putea să aducă lumea în cinematografe. „Domnişoara Christina” (ca şi „Bună! Ce faci?” sau „Despre oameni şi melci” de altfel) umple un gol uriaş în cinema-ul românesc. Din câte ştiu eu, nu exsită vreun alt film horror românesc, aşa cum nu există nici SF-uri româneşti („Secretul armei secrete” nu se pune!). Faptul că Alexandru Matei a avut curajul să filmeze unul merită toată consideraţia iar faptul că va ieşi pe piaţă nu poate fi decât un semn al normalizării, al însănătoşirii cinematografiei autohtone.

   E drept, filmul său seamănă prea mult cu horror-urile gotice americane. Toate clişeele necesare sunt la locul lor: conacul bântuit, zgomotele ciudate, o fetiţă înspăimântătoare, femeia în cămaşă de noapte care face echilibristică pe balustrada balconului, chiar şi vampirul, măcar că se transformă aici în tradiţionalul strigoi. Că vor fi fost toate aceste elemente în nuvela lui Eliade sau nu, contează prea puţin. Maftei, dacă i se poate aduce vreun reproş, putea să se inspire la nivel formal (adică la montaj, încadrare, efecte etc.) mai puţin din cinematografia americană şi să fi încercat o abordare mai originală. Nici jocul actoricesc nu este dintre cele mai naturale şi mulţi probabil vor strâmba din nas la aceasta (ei uită bineînţeles, că în filmele lor preferate cu vampiri se joacă la fel de emfatic şi teatral). Apoi, filmul lui Maftei este un film cu buget mare (pentru cinematografia românească, cel puţin), iar banii, în ciuda calităţii estetice dubioase a filmului, au fost folosiţi bine (a se citi corespunzător), efectele speciale nefiind nicidecum penibile sau kitschoase.

    Miza prinicpală a acestui film devine în cele din urmă succesul de public şi nu cred că exagerez dacă spun că probabil nici nu se intenţionează mai mult. Dacă „Domnişoara Christina” va avea sau nu parte de această apreciere rămâne de văzut la lansarea oficială. Şi dacă tot a fost vorba despre strigoi, am să închei parafrazând-ul pe cel mai faimos de la noi, pe tovarăşul Nicolae Ceauşescu, care în ultimii săi ani dinaintea întâlnirii cu „ţăruşul” democraţiei originale, îndemna populaţia să lase „parabolicili şi vidourili” şi să se uite la el cum bântuie pe la TV. Aşa vă spun şi eu: lăsaţi Twilight-urili şi mergeţi să vedeţi „Domnişoara Christina”.

P.S.: Din păcate, pentru că a trebuit să ajung la un alt film la care-mi luasem bilet, nu am putut rămâne la sesiunea de întrebări şi răspunsuri de după proiecţie aşa că nu ştiu ce s-a discutat. Eu unul l-aş fi întrebat pe Maftei cum se simte în peisajul cinema-ului „minimalist” aproape totalizator şi mai ales cum a fost colaborarea sa cu mult hulitul „Centru Naţional al Cinematografiei” care, am văzut la începutul filmului, a sprijinit facerea acestui film.