Jack T. Sanders, Charisma, Converts, Competitors. Societal and Sociological Factors in the Succes of Early Christianity, SCM Press, London, 2000, 223 p.
De
ce a avut succes creştinismul în lumea greco-romană? De ce a reuşit să
se impună în competiţia şi în confruntarea cu celelalte mişcări
religioase ale timpului? Pentru că a oferit un produs superior, conchide
autorul în încheierea cărţii pe care dorim să o aducem în atenţia
cititorilor noştri, acum în preajma sărbătorilor de iarnă.
Autorul
propune o abordare sociologică în analizarea factorilor care au condus
la expansiunea creştinismului în primele două secole.
Ocolind/minimalizând explicaţia tradiţională a rolului fundamental jucat
de martiriul credincioşilor şi de miracolele săvârşite de apostoli şi
de primii misionari creştini, autorul plasează mişcarea creştină în
contextul numeroaselor mişcări religioase noi ale epocii, precum cultele
misterelor, mithraismul, orfismul etc., cu care împărtăşea multe
aspecte. Maniera clasică de abordare - creştinismul proaspăt vs. păgânismul politeist epuizat - este considerată nefuncţională
datorită faptului că mişcarea creştină a făcut parte dintr-un val mai
larg de mişcări religioase de sorginte orientală, la fel de proaspete şi
de prizate în primele secole.
Lucrarea este împărţită în trei mari capitole, primul – Why Did People Follow Jesus?
– analizează activitatea lui Isus ca lider carismatic pornind de la
teoria weberiană a autorităţii carismatice. Activitatea lui Isus este
comparată cu cea a unui faimos lider spiritual carismatic al secolului
al XX-lea, Bhagwan Shree Rajneesh, după ce, în prima parte a capitolului
este analizat tipul liderului carismatic şi este degajată o schemă de
operare a acestuia compusă din următoarele momente/caracteristici cheie:
chemarea liderului (momentul în care liderul realizează că este ales
pentru o misiune specială), săvârşirea minunilor, învăţăturile propuse,
chemarea discipolilor, contextul tensionat care favorizează apariţia
unui lider carismatic, spontaneitatea – imprevizibilitatea liderului
(necesară pentru a evita rutinizarea carismei), atragerea urii asupra
sa.
În cel de-al doilea capitol, Why Did Gentiles Become Christians ?,
după ce sunt trecute în revistă discuţiile pe această temă, sunt
analizate puţinele mărturii care au supravieţuit din epoca primelor
convertiri. Categoria „căutătorilor” apare ca fiind una importantă, cu
exemplele unor viitori apologeţi precum Iustin şi Taţian. Primul a
căutat răspunsuri în marile curente filosofice ale timpului, în final
ajungând la creştinism (cunoscut într-o manieră filosofică). Taţian a
frecventat diferite culte ale misterelor, căutările aducându-l spre
creştinism, într-un final oprindu-se la varianta encratică a acestuia.
Reţelele şi legăturile existente între oameni, familii, au jucat un rol
fundamental în răspândirea creştinismului şi în câştigarea de noi
aderenţi. Comparaţiile făcute cu modul de operare şi cu rezultatele unor
culte şi confesiuni contemporane au relevat faptul că „umblatul din uşă
în uşă”, predicatul şi alte metode „populare” au un succes limitat în
atragerea de noi practicanţi, în comparaţie cu puterea exercitată de
legăturile existente, de apropierea treptată prin intermediul unui
cunoscut comun.
Ultimul capitol, Why Did Christianity Succeed in the Roman Empire?,
ne dezvăluie o serie de factori care au făcut din creştinism un produs
superior celorlalte religii: grija purtată bolnavilor şi sărăcilor –
determinând adevărate reţele de îngrijire şi întrajutorare
„transnaţionale” -, statutul favorabil şi rolul jucat de femei până în
momentul când ponderea elitei municipale creştinate a crescut şi
creştinismul s-a transformat dintr-o religie „privată” organizată în
jurul unor case, într-o religie publică organizată în jurul
templului/bisericii şi cu o organizare instituţională tot mai puternică
şi mai ierarhizată, constanta adaptabilitate şi puterea de coeziune şi
profilare a unui rol social mai puternic decât al celorlalte religii.
Argumentele favorabile creştinismului în confruntarea cu păgânismul şi
cu celelalte mişcări religioase specifice internaţionalismului elenist,
sunt înaintate lent din analizarea unor lucrări scrise pe această temă.
În
economia lucrării un spaţiu generos este alocat analizei critice a
lucrărilor care au impus paradigme explicative şi diferite argumente în
legătură cu expansiunea creştinismului în primele două secole. Ceea ce
nu cade în urma criticii este folosit de către autor în elaborarea
propriilor argumente şi explicaţii, precum şi în profilarea unor scheme
analitice, apelul la surse primare fiind complementar. Comparaţiile cu
prozelitismul contemporan sau cu activitatea carismatică a unor lideri
spirituali contribuie la observarea unor factori sociali şi la
înţelegerea fenomenului misionarismului, ceea ce îi permite autorului să
concluzioneze că reuşita creştinismului poate fi lămurită şi fără a da
prea mult credit impactului miracolelor şi martiriului. Explicaţiile de
ordin sociologic avansate de autor şi de alţi predecesori impun o
viziune coerentă şi verosimilă. Totuşi, consider că omiterea rolului
jucat de exorcism şi minimalizarea dimensiunii eshatologice a
discursului creştin precum şi a climatului apocaliptic specific primelor
comunităţi creştine (şi lumii iudaice a acelor vremuri), constituie un
minus major al lucrării.
Încă
din primii ani ai creştinismului exorcizările au fost utilizate ca
metodă de convertire, subliniind superioritatea dumnezeului
iudeo-creştin asupra zeilor păgâni consideraţi simpli demoni ce fug
speriaţi de puterea lui Isus[1](dimensiunea
eshatologică a exorcismului este esenţială, convingerea primilor
creştini că sunt implicaţi direct într-o confruntare cosmică jucând un
rol esenţial în mobilizarea lor şi în întărirea coeziunii grupului).
Exorcismul care a avut o contribuţie majoră în procesul de convertire
pare a fi cel care vizează posedarea fiziologică, pentru că boala,
neputinţa, crează o situaţie de deschidere pentru noi opţiuni şi metode
de vindecare, nevoia de însănătoşire îi determină pe unii să spere în
noi tratamente şi chiar în zei noi.[2]Deşi
autorul menţionează că miracolele şi vindecările erau prezente în
cadrul multor altor religii (exemplul popularităţii şi vigorii cultului
lui Asclepios), exorcismul se impune ca un tip aparte de „miracol”. Până
târziu în secolul I d. Hr., exorcismul rămâne nedocumentat în
societatea romană. Apoi apare descrierea unei exorcizări (săvârşită de
evreul Eleazar prin invocarea numelui lui Solomon, în faţa împăratului
Vespasian), subliniindu-se noutatatea evenimentului. Din secolul al
II-lea exorciştii devin, ocazional, subiecte în literatura greco-romană,
fiind trataţi cu dispreţ (Marcus Aurelius 121-180) sau ironie (Lucian
cca. 120-cca.180). Nu fără motive, exorcismul lasă o impresie exotică
asupra acestor literaţi, fiind privit ca ceva „oriental” şi straniu.
Aceste menţiuni critice legate de exorcist şi puterea sa nu
înregistrează, însă, fascinaţia şi atracţia exercitată asupra mediilor
populare.[3]Având
conexiuni profunde cu ideea de putere şi autoritate divină, „pentru un
om din perioada romană târzie, reprezentaţia de exorcism era singura
demonstraţie a puterii lui Dumnezeu care avea autoritate
incontestabilă.”[4]
În orice caz chestiunea rămâne deschisă,în timp mulţi alţi factori
putând fi adăugaţi şi multe alte lămuriri aduse. Contribuţia acestui
studiu este semnificativă şi binevenită pentru domeniul istoriei
creştinismului primar, atât prin sintetizarea unui material vast pe
această temă cât şi prin avansarea unor explicaţii convingătoare şi bine
documentate. Lucrarea se impune ca o lectură necesară pentru cei
pasionaţi de istoria creştinismului sau a religiilor, precum şi pentru
vajnicii apărători ai „tradiţiei neschimbate” invocată adesea şi, din
păcate, prea puţin cunoscută. Consider că şi pasionaţilor de mondenităţi
antireligioase le-ar prinde bine să-şi documenteze cât de cât
cruciadele online.
[1] Andrew Daunton-Fear, Healing in the Early Church. The Church’s Ministry of Healing and Exorcism from the First to the Fifth Century, Paternoster, Milton Keynes - Colorado Spring – Hyderabad, 2009, p. 47, p. 52, p. 60, p. 76, p. 78; Peter Brown, Cultul sfinţilor. Apariţia şi rolul său în creştinismul latin,traducere de Doina Lică, Ed. Amarcord şi CEU Press, Timişoara, 1995, p. 112.
[2] Eric Sorensen, Possession and Exorcism in the New Testament and Early Christianity, Mohr Siebeck, Tübingen, 2002, p. 180.
[3] Ibidem, pp. 7-8; Ramsay MacMullen, Christianizing the Roman Empire (A.D. 100-400), Yale University Press, New Haven, 1984, p. 62.
[4] Peter Brown, op.cit., p. 112.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu