Adevăruri explozibile - dezvăluiri arheologice - de Constantin Diablo Viciu

Derulate pe parcursul a 37 de ani, săpăturile arheologice coordonate de istoricul prof. Univ. Drd. Demetrius Însuşianu au adus noi dovezi ale continuităţii locuirii teritoriului Daciei după retragerea aureliană. Concentrate în arealul Tibiscum-Ampelum-Micia persilienele munci ştiinţifice de extragere a dovezilor necesare întăririi adevărului istoric în general acceptat, au fost dublate de rafinate analize, comparaţii şi mistificări ale unei echipe coordonate de reputatul arheolog dna. Prof. Univ. Dr. Matilda Pascal Bruckner de la Universitatea Tehnică de Ştiinţe ale Naturii Umane şi Sociale „Cleopatra”din Iclod . O adevărată provocare au fost demersurile de urmărire a răspândirii ADN-ului soldaţilor din legiunile şi trupele auxiliare romane aşezate în Dacia după cele două conflagraţii daco-romane care au zguduit tihnita lume a antichităţii. În cele ce urmează vom destăinui desfăşurarea cercetării, direcţiile majore, concluziile ce vor reaşeza pe baze noi scrisul istoric românesc, precum şi primele efecte în cultura română mondială.

       Două mari direcţii au fost urmărite în această cercetare:

1. Activitatea militară, socio-culturală şi mai ales sexuală a legiunilor romane stabilite în Dacia.

2. reconstituirea traseului ADN-ului soldaţilor care au avut de-a face cu băştinaşele, împărţiţi în următoarele categorii:

a) Însuraţi, dar care aveau ţiitoare sau diverse aventuri cu frumuseţile autohtone.

b) Necăsătoriţi, dar care căutau doar distracţii, evitând relaţiile serioase din diverse motive, printre care, considerăm noi, unul major a fost condiţia lor de soldaţi, pasibil oricând de transferuri.

c) Necăsătoriţi, dar care căutau fete serioase pentru relaţii stabile de lungă durată, uneori vizând căsătoria. Aceştia se împart în 2 subcategorii:

- doreau să întemeieze o familie şi să se stabilească în Dacia după satisfacerea serviciului militar.

- doreau să întemeieze o familie şi să plece în occident la finalul serviciului militar.

d) Văduvi, divorţaţi, dornici să îşi refacă viaţa.

       Un important punct de plecare l-a reprezentat originea trupelor auxiliare, în special originea etnică. Astfel în arealul vizat de acest amplu proces de restituire a fărâmelor de adevăr istoric din trecutul patriei, în conformitate cu diplomele Daciei Superioare di 120-126 au fost aşezate următoarele trupe auxiliare: Mauri gentiles equites, numerus Maurorum Tibiscensium – la Tibiscum[1]- numerus Maurorum Miciensium – la Micia – şi numerus Maurorum Hisp. – la Ampelum. De asemenea, conform unei diplome militare din 158 se menţionează vexillarii Africae et Mauretaniae Caesarensis.[2] Astea erau lucruri ştiute dinainte de săpături, însă ce au dat la iveală demersurile ştiinţifice a lărgit mult sfera interpretativă. După cum lesne aţi putut observa din denumirile auxiliilor, atât specialiştii cât şi publicul mai puţin iniţiat dar setos de cunoaşterea istoriei adevărate, trupele erau de origine africană. Truismul a fost confirmat şi de săpăturile care au scos la iveală câteva morminte în care zăceau câteva oseminte ale unor soldaţi, uşor de recunoscut după podoabe, veşminte şi dimensiuni. S-au prevalat câteva probe de ADN care au fost duse la Centrul Ambulant de Studiere a ADN-ului şi a Sângelui. Faptul că după aflarea rezultatelor, prin comparaţie şi analiză s-au găsit o serie de urmaşi în rândul localnicilor nu a surprins echipa de cercetători. Dl. Însuşianu a recomandat contactarea unei echipe serioase de antropologi, etnologi şi cercetători ai mentalităţilor colective pentru sondarea şi demitologizarea mentalului băştinaşilor, a habitutinilor lor şi a datinilor lor.

          Pe de altă parte un comando bine antrenat de specialişti în puricarea arhivelor a fost contactat pentru a urmări firul istoric al cărui capăt tocmai a fost găsit. Arhivele statului, mănăstirilor, muzeelor etc. din zonă au fost luate cu asalt iar în aproximativ 5 ani, după o muncă istovitoare, bineînţeles pigmentată cu fel de fel de peripeţii şi picanterii arhivistice, au fost epuizate toate fondurile posibile, fiind restituite o serie de adevăruri istorice de însemnătate mai mare sau mai mică, ba chiar unele dintre ele de-a dreptul nesemnificative. Unele dintre ele au fost publicate în diverse volume de documente, iar altele au slujit drept temei unor ample proiecte de explorare istoriografică celor care n-au timp de arhive. Pentru cei interesaţi menţionăm câteva titluri care ne-au atras atenţia sau care au beneficiat de o serie de recenzii ademenitoare: „Carte, lectură şi societate în Tibiscum, secolele III-IX” „Ampelum – vatră de spirtualitate africană şi conştiinţă românească. Contribuţii documentare”, „ Mentalităţi colective şi imaginar social în diverse ţinuturi”, „Viaţă religioasă şi socială în Micia de la început până azi. Contribuţii documentare”, „Istoria ideilor şi credinţelor religioase în rândul urmaşilor maurilor colonizaţi în Dacia”, „Perspective asupra etnogenezei poporului român: latinismul, dacismul, africanismul”, „Istorie şi mit în conştiinţa strămoşilor africani din Dacia”, „Conştiinţă naţională şi activism politic la elitele maure din Tibiscum în secolele IV-VI” şi altele.

          Nikolaie Feer şi etnogeneza poporului rromân.

       Surprinzătoare a fost poziţia unui istoric de şcoală mai nouă care a lansat teribila ipoteză a continuităţii prezenţei africanilor din rândul legiunilor romane, prin intermediul rromilor / ţiganilor, rezultat al fuzionării sângelui dac cu cel maur, african etc. În acest sens în lucrările „Noi nu suntem urmaşii Sarmizegetuzei” şi „Dacia maurensis” istoricul Nikolaie Feer aduce o serie de argumente din sfera demografiei, mentalităţilor colective, etnologiei, mitologiei etc. Aşa s-ar explica şi numele de azi: România, de la latinesul rrom – roman Rămas (în diverse provincii) conform dicţionarului Lexicusm verbiorum latinarum erant, Siracuza, 1789, Ed. Fornario). Un alt argument forte adus de venerabilul istoric este cel al transhumanţei. Reluând analiaza acestei probleme, intens dezbătută de etnologi precum D. Drăghicescu, Ovid Densuşianu sau Petru Cercel, el arată că deşi principiul peregrinării s-a transferat prin contaminare şi contagiune mentală populaţiilor alogene din românia (cumani, pecenegi, slavi, daci, carpi, buri, bessi, avari etc) rromi sunt adevăraţii păstrători ai acestei tradiţii strămoşeşti care se pare că porneşte de la transhumanţa cămilelor maure ale coloniştilor. O altă curajoasă concluzie este legată de descălecatul lui Negru-Vodă, enigmă în sfârşit elucidată. Pornind de la principiul medieval ars combinatoria (principiu care a dat rezultate miraculoase şi în cazul istoricului religiilor Ioan Petru Culianu), istoricul a combinat sursele şi concluziile legate de specificul ţigănesc al transhumanţei, cu culoarea atribuită lui Vodă, specifică de asemenea populaţiei stră-române de sorginte africană. Intrând în sfera subtilităţilor şi rafinamentelor interpretative, autorul purcede la analizarea etimologică a unor cuvinte şi expresii precum „negru de furie” de origine dacică, preluată în limbajul şi cultura coloniştilor africani, strămoşi ai românilor. Expresia denotă modul în care populaţia autohtonă percepea coloniştii. „a nu avea nici cât negru sub unghii” – de origine rromă, mai precis stră-rromă, ţine de specificul populaţiei, cel puţin la nivelul în care ceilalţi îi percep. Să nu mai vorbim de toponimele: Negreşti-Oaş, Cascada Neagra şi....MAREA NEAGRĂ.

      Astfel, după ce înşiră o serie de argumente imbatabile autorul trage o serie de concluzii revoluţionare, dintre care amintim: invalidează teoria clasică legată de etnogeneza poporului român care porneşte de la fuziunea daco-romană, vorbind de un triumvirat genetic: fuziunea daco-africano (rromă) – română. Peste acest fundament s-au aşezat popoarele migratoare, adică circa 90% din populaţia actuală a României.

Revenind la amplul proiect arheologic, publicarea rezultatelor finale şi totale ale cercetării în lucrarea „Noi adevăruri şi adaosuri la adevărurile istorice mai vechi – studii arheologice, etnologice, mitologice şi antropologice” a însumat 163 de volume a câte aprox 850 de pagini fiecare. Efectele nu au întârziat să apară, Universitatea Zamolxe I din Orastie plasându-l drept bibliografie obligatorie în cadrul cursurilor de istorie ale Facultăţii de Istorie şi Sofistică şi pregătind medalierea autorilor cu ocazia dezvelirii altarului lui Zamolxe de la Buceşti în zilele de 5-6 Noiembrie ac.

---

[1] IDR I,16.

[2] Ibidem.