Ciocatele lui Gigi

Bar ”Hovrea” (versiunea contemporană)

Avertisment!

Această scriere nu se pretinde o "poveste adevărată"! Orice asemănare cu persoane reale, sau întâmplări reale, e pură coincidenţă.

Pe trepte, la „Hovrea”, Gigi duhăneşte calm şi sigur pe el, analizându-şi din când în când vârful ciocatelor proaspăt încălţate. Aşteaptă apariţia vreunui cunoscut cu care să soarbă în tihnă un cafei. E duminică dimineaţa, prin centru trei babe, ţinând la braţ nişte tinere fătuci, se îndreaptă spre biserică. Gigi, propulsat de ciocatele sale şi de hainele noi primite de la fratele său, direct pe retinele pioaselor fătuce, sloboade un zâmbet plin de virilitate şi înţelesuri. Efectul e limpede şi promt: obrajii rotunzi şi roşiatici ai fătucelor, stigmat al sănătăţii datorată originii rurale, sporesc în intensitate, iar privirile sfioase şi pline de curiozitate se întorc de la geaca de blugi la asfaltul de sub paşi. Gigi e tot mai mulţumit. A meritat să ia geaca, deşi e cam subţire, iar dimineaţa, deşi e vară, e cam răcoare la poalele Ţibleşului. S-a abţinut greu să nu tremure şi să-şi ţină descheiată minunăţia vestimentară pentru a nu diminua efectul tricoului negru cu craniu pe care scrie atât de încâlcit: „NO FUTURE”. Oricum o să-l încălzească repede cafeiul.

Îşi dă seama că s-a trezit prea devreme, la ora asta nu găseşte pe nimeni în centru, însă oricum nu mai putea sta acasă. De aseară era pus pe jar, straiele noi pe care dorea cu ardoare să le afişeze sătenilor l-au făcut să nu poată dormi toată noaptea. S-a tot învârtit în pat imaginându-şi efectul pe care-l va produce ieşirea lui în sat. A aţipit greu şi a visat tare ciudat. Frânturi de vise, înceţoşate şi toate pătrunse de o stare ciudată. O emoţie pe care nu şi-o putea descrie, dar pe care o simţea foarte profundă şi răscolitoare. Cel puţin aşa îi spuse prietenului său Vasi, când se întâlniseră în priveghi la badea Dumitru Prefus, după două zile.

Se făcea că era la „Hovrea” şi stătea la tejghea. Era cu blugii săi noi şi cu ciocatele. Bea bere şi povestea cu barmanul, vecinul Pitiu, despre strşnicele aventuri ale fratelui său din Germania. Despre cum trecuse el graniţa stând sub tren şi ţinându-se de nişte bare de fier, despre câinii lupi care adulmecau, mai ales la austrieci, şi multe altele. Cum povestea el, îşi dă seama deodată că cei care îl ascultă nu îl înţeleg, că se tot cască la el nedumeriţi, că râd şi ridică din umeri. El se enervează, vorbeşte mai tare, mai răspicat, însă fără efect. Tot ce spune pare neclar, parcă ar vorbi alt grai. Şi abia atunci realizează că vorbeşte în germană, limbă pe care desigur nu o ştia. Vrea să vorbească în graiul lui, să poată fi înţeles, dar nu poate. Cuvintele nu se lasă rostite decât parţial şi deşi el le roteşte în minte, încropind propoziţii pe care se pregăteşte să le sloboadă sonor, cuvintele capătă din mers alte sunete, se sfârşesc altfel decât ar trebui. Zadarnic se chinuie el, iar senzaţia de neputinţă, de paralizie, îl roade profund şi îi provoacă furie. Cei din jur se uită miraţi la el şi râd de felul în care se agită. Respiră greu, dar deodată se trezeşte pe câmp, cu mama şi fratele său, căpălind cartofii. Tot dă cu sapa în pământul uscat şi tare, ciuguleşte buruienile şi se uită să vadă când se gată postata. Dar postata e lungă, soarele arde tare iar el are în picioare ciocatele sale noi care s-au umplut de praf. Ba chiar s-au ros la vârf şi par a se desface pe părţi. Se înfurie la gândul că a fost atât de prost încât şi-a luat încălţările cele noi la căpălit. Vrea să le dea jos din picioare, dar nu poate. Parcă i s-au înţepenit în picioare. Se aşează jos şi trage de ele, însă degeaba. Îl roagă pe fratele său să i le scoată, dar pe când trage acesta de ele, încep să se desfacă de la talpă. O furie se încinge şi, atunci, îşi dă seama că visează. Că el a căpălit săptămâna trecută şi că pe atunci n-avea ciocatele. Caută să se desprindă din vis.

Până la urmă, s-a trezit. Şi-a luat straiele noi, ciocatele în picioare, a îmbucat ceva pe fugă şi a tulit-o în sat. Nici măcar nu s-a uitat la ceas. A urcat la bar, a dat o tură şi n-a găsit decât barmanul moţăind pe un fotoliu, cu faţa buhăită şi cu frizura ieşită din matcă. A mormăit un salut, s-a uitat la ceas şi s-a întors, cu pasul chinuit nonşalant, către ieşire. Aici a început searbăda aşteptare, pregătind în minte gesturi dezinvolte, priviri sigure şi vorbe pline şi pertinente.

Apariţia lui Jackson, dinspre Telcişor, îl scoate din mlaştina aşteptării. Îl strigă voios şi-l pofteşte sus, la cafei:

- Mai târziu, după slujbă, acuma n-am vreme, răspunde Jackson arătând cu mâna în direcţia bisericii din apropierea barului.

- Hai mă, că apoi vin şi eu la biserică. Nu stăm mult, insistă Gigi, pregătind argumentul suprem în caz de tergiversare, „fac eu cinste”.

Dar nu e nevoie să supraliciteze, Jackson se lasă înduplecat, dă mâna cu mai tânărul său prieten, şi urcă pe scări. Aşezaţi la tejghea, aprind câte un LM-u şi aşteaptă cafelele.

- Îţi plac? sparge gheaţa Gigi.

- Ce? mormăie derutat Jackson frecându-şi ochii umflaţi de somn.

- Ciocatele!

- Aaa! Nu le-am văzut.

Se apleacă, aruncă o privire în trecere şi se aşează pe spate spunând cu un glas insuficient de entuziast:

- Faine, dar n-ai găsit negre?

- Mi le-a trimis frate-mio! răspunse Gigi surprins de atitudinea lui Jackson.

- Aha. Îs bune, mai ales când îs primite gratis, continuă Jackson pe un ton neentuziast, atât de greu dobândit.

- Fireşte! Tu ştii ce scumpe îs? Şi la noi nici nu se găsesc! Numa’ dacă îţi aduce cineva de-afară! demarează Gigi, mutând de pe culoare pe dificultatea procurării.

- Da, ştiu. Geaca tot el ţi-a trimis-o?

- Da!

- E faină! Poate o vinzi...

- Nici vorbă! răspunse Gigi flatat. Discuţia intrase pe un făgaş normal, stima de sine a cărei ascensiune culminase în ultimele 24 de ore, revenise la cote maxime. N-o dau! întări.

- Mai vorbim. Mă anunţi când te răzgândeşti, continuă Jackson reluând tonul îmbibat de înţelepciune şi siguranţă ce-l descumpănea pe Gigi.

În rest, flecăreli. Sorbiră cafeaua, traseră câte două ţigări, după care porniră plini de calm şi siguranţă, către biserică. Gigi avu un moment de ezitare, îşi roti privirea prin bar fără să întâlnească pe cineva, după care precizarea lui Jackson că era aproape unşpe’, vine predica şi se gată repede, îl convinseseră să respecte înţelegerea, deşi nu prea avea chef de mers la biserică.

Intrarea în biserică este cel mai important moment. Gigi cunoştea procedura, doară mergea destul de des pe la biserică, însă momentul intrării era la fel de tensionant ca la început. Ştia că scârţâitul uşii făcea capetele să se întoarcă spre intrare, iar tirul privirilor îi plumbuiau paşii. Pupatul celor două icoane de la intrare, trecerea printre bănci, pupatul icoanei din faţa altarului şi a celei din faţa stranei, erau momente de orbitoare focalizare a reflectoarelor. Fiecare gest sau ezitare erau adânc tuşate de pensula marelui ochi parohial. Era necesară o concentrare maximă, sticla icoanei trebuia vizibil atinsă cu buzele şi totuşi păstrat fragilul echilibru dintre pioşenie şi lascivitate. Urmele pupăturilor anterioare, atât de propabil efectul unor aspre buze băbeşti, îi creau o uşoară reţinere, însă tăvălugul psihologic îi impersonaliza gesturile. Pe urmă privirile sfredelitoare, din toate unghiurile, făceau ca cei câţiva paşi până în faţă unde stau bărbaţii, să se dilate. Nu trebuia să uite ordinea, să sară vreun gest, vreo etapă. Deşi avea straie noi şi mândre, emoţia traseului era la fel de intensă. Mai ales că el mergea în faţa lui Jackson, deşi, în general, evita să intre primul. Păşi privind năuc în jos, trecu de icoane, ajunse în faţă, văzu vreo doi-trei cunoscuţi, dădu mâna cu ei, după care se încadră şi el în rândul bărbaţilor, în prima linie. Respiră uşurat, scăpase, iar şuşotitul ce se auzea dinspre băncile ocupate de femei nu-i mai provocară emoţii, ci dimpotrivă, ştia că ţinuta sa şi-a spus cuvântul. A făcut senzaţie, astfel că putea liniştit să se cufunde în gânduri.

Dar Jackson.., unde e Jackson? Se uită mirat în jur, sesizează absenţa lui şi apoi îl vede în genunchi în faţa altarului, lângă alţi bărbaţi, căzut într-o vîrtoasă stare de rugăciune. Dumnezeule! Panica îl cuprinde vizibil. A gafat! A sărit o etapă importantă. După ultima icoană trebuia să se aşeze şi el în faţa altarului şi să-şi spună rugăciunile. Acum oamenii vor spune că e fălos că are haine noi, trimise de fratele său din Germania. Voii să se ducă acum, dar nu avea suficientă tărie. Ezita. Cât pe ce să pornească, dar iese preotul cu cădelniţa. Oamenii se trag în lături, plini de reverenţă. Derută. Asta e! Nu mai are ce face. Să zică ce vor! Începe să rostească în gând toate rugăciunile pe care le ştie, dar nu se poate concentra şi le încurcă, propoziţiile se încalecă, se întrepătrund. Trebuie să se stăpânească. Se gândeşte la ce-a visat aseară. Nu-şi aminteşte clar. Insistă. Ceva, tare vag, îi răsare în minte. Deruta se şterge lent de pe chipul său şi stăpânirea de sine, tihna gândurilor familiare pare a se aşterne. Între timp, alţi paşi mărunţesc starea de veghe şi de comuniune din biserică, Jackson i se alătură, iar şuşotelile par a adulmeca alte prezenţe, deşi simte cîteva priviri înţepenite asupra sa.

 Căutarea viselor începe să-l plictisească. Încearcă să-şi spună rugăciunile. Îi merge. Le spune pe toate, de două ori. Se uită în jur. Nu e singurul căruia i-a secat răbdarea. Chipuri vlăguite, pline de neputinţă, împânzesc sfântul lăcaş. Îşi vede ciocatele prăfuite şi o imagine din visul de-aseară începe să-i cutreiere gândul. Un fior îl trece, însă îndată liniştea revine. Acum a prins un fir al visului şi începe să-l deşire. Îşi dă seama că a dormit rău. Se hotărăşte să-şi şteargă ciocatele, dar, deocamdată, nu e momentul. Când va îngenunchia toată lumea va prinde ocazia să le cureţe, iar norocul îi surâde prompt. Se rosteşte „Tatăl nostru” şi lumea se aşează în genunchi. Reuşeşte să dea cu batista de două ori pe ciocate şi să le redea luciul specific încălţărilor noi de piele. Rugăciunea se termină, dar de ridicat din genunchi, încă nu se ridică lumea. Începe să-i amorţească un picior, să-l doară genunchii. Vrea să schimbe poziţia, dar orice mişcare îi provoacă o durere seacă, îl dezechilibrează. Caută să se stăpânească, să se gândească la ceva, la orice. Nu poate. Se uită la chipurile altora şi vede că nu numai el se schimonoseşte din cauza disconfortului.

       Regretă prezenţa la biserică. Se gândeşte cât de comod ar fi stat el acum pe un fotoliu, ar fi răsucit o ţigară şi ar fi vorbit despre cât de greu se procură ciocatele, despre aventurile spectaculoase ale fratelui său cu grănicerii austrieci şi cu gaia nemţească. Despre planurile sale de a trece graniţa... Lumea se ridică, slavă domnului, că abia se mai ţinea. Nu mai are răbdare. Îşi reia şirul gândurilor cu plecarea sa. Păcat că fratele său nu vrea să-l ia cu el. Tot are să plece, dar trebuie să-şi mai ia măcar un om. Aşa se face. Ce o să aducă de acolo. Ce o să le mai trimită părinţilor..., haine, video, aparat de fotografiat... şi câte altele. O să le trimită şi prietenilor, şi ce-o să mai vorbească lumea prin sat de el, cum vorbesc acuma de ăştia plecaţi. Oare lui cum o să i se zică? Întrebarea aceasta îl absoarbe. Se gândeşte la porecle. I-ar plăcea şi lui una mai de filme, de vedetă, aşa cum are Jackson. Pe el l-au poreclit când a adus caseta şi posterul cu Michael Jackson. Şi-a lăsat coadă, şi cum era mai negru la faţă, hop şi numele. Plus că în discotecă, sâmbăta, băga nişte mişcări...

          Lui i-ar fi plăcut Rambo, dar asta era luată. Poate ar fi mai bine să fie mai original şi să nu-şi pună poreclă din filme. Aşa cum a făcut Dihoru’. Dar ăsta nu şi-a ales singur numele. Lui îi trebuie ceva dur, şi să se potrivească cu numele Gigi. Gigi...Vandam..sună prost. Altceva... Dar începe predica, începe să asculte, dar pierde firul. Căutarea poreclei îl absoarbe. Gigi...Periculosu’!. Nu e bun!. E prea lung şi sună rău. O să găsească el. Predica e gata şi preotul anunţă nunţile şi ultimele donaţii pentru biserică. Cei plecaţi afară dau bani grei, şi ce murmur provoacă rostirea numelor! Unu’ a dat bani să se ridice o troiţă şi să se schimbe ceasul din turnul bisericii care stătea de ani de zile. Aşa o să se zică şi de el când o să trimită bani. O să dea bani ca să se schimbe acorperişul bisericii, şi atunci să vezi... Îşi imaginează cum rosteşte preotul de la amvon numele său: „Gigi,...Gigi...Spaimă!” Asta este! Sună beton! Gigi Spaimă! „Gigi Spaimă dă 500 de mărci. Dumnezeu să-l aibă în pază pe el şi familia sa!”. Ăsta da nume! Toată lumea o să-l ţină minte, o să vorbească despre el ani de zile. Şi cum o să scrie el pe scrisorile trimise acasă: Gigi Spaimă! Să-l ştie din Germania până pe vale la el.

         Vizibil mulţumit, emanând o stare debine abia aşteaptă să iasă din biserică, să le spună prietenilor ce nume şi-a găsit. Dar nu, nu va face aşa. O să-l pună pe scrisorile pe care le va trimite acasă. Aşa e mai bine. Poate o să şi-l scrie şi pe blugii ăia mai vechi pe care vrea să-i taie şi să scrie nume de formaţii tari.

         Lumea iese din biserică. Murmurul sporeşte, oamenii schimbă vorbe, se salută. Gigi iese mulţumit, sunetul ciocatelor îi reaminteşte de straiele sale. Până la urmă, deşi a trecut greu vremea, a meritat să meargă la biserică. La ieşire îi vede pe doi vecini sporovăind. Se îndreaptă zâmbitor către ei, gândindu-se ce dumă tare să lanseze la salut. Dar nu-i vine nimic nou în minte. E de-ajuns că geaca sa a atras deja privirile, iar ciocatele, şi mai şi.