Prima seară din ediţia 2011 a festivalului Cluj Modern a adus pe scena Academiei de Muzică Gheorghe Dima două formaţii instrumentale: ansamblul SeduCânt din Bucureşti, alcătuit din flautista Ana Chifu şi fagotista Maria Chifu şi Ansamblul de Percuţie al conservatorului clujean. În program au fost incluse lucrări de Diana Rotaru, Iulia Cibişescu-Duran, Adrian Borza şi Mihaela Vosganian.
Lucrarea Dianei Rotaru, Onde Ondine, a fost de fapt un spectacol muzical-coregrafic multimedia, la care compozitoarea şi-a adus contribuţia muzicală, iar coregrafia şi proiecţiile video au fost semnate de Georgiana Bobocel, respectiv Mihai Cucu. Onde Ondine are la bază simbolistica numărului doi, confruntarea contrariilor, într-un scenariu mitologic ce descrie drama individului scindat între realităţile a două lumi posibile. Povestea a două sirene ce aspiră la condiţia umană prilejuieşte autoarei o incursiune in tenebrele adâncului marin, dar şi în cel al inconştientului, sugerat de sonorităţile electro-acustice şi de frânturile melodice vocale şi instrumentale ale celor două interprete. Alternanţa momentelor muzicale şi coregrafice oferă o desfăşurare încărcată de semnificaţii a întregii creaţii. Ascultătorului îi sunt propuse spre descifrare o serie de simboluri, transpuse muzical-coregrafic. Singură, partea vizuală păcătuieşte uneori prin lipsa de subtilitate, preferând explicitul în locul sugestivului.
Prima piesă interpretată de Ansamblul de Percuţie a fost Între pământ şi cer, a compozitoarei clujene Iulia Cibişescu-Duran. Cu o construcţie riguroasă, bazată pe dialogul a două grupe de instrumentişti, una de percuţie acordată şi cealaltă de percuţie neacordată, lucrarea imaginează o asecnsiune celestă, sugerată printr-o serie bine delimitată de acumulări şi puncte culminante. Sfârşitul ascensiunii şi atingerea destinaţiei coincid cu dezintegrarea treptată a discursului muzical, atmosfera serenă sugerând transferarea sa într-un plan superior, ininteligibil pământenilor. A urmat Fractus 3, pentru percuţie şi bandă, o lucrare a compozitorului Adrian Borza. Compoziţia se înscrie în aria de preocupări specifică pentru Adrian Borza, şi anume muzica acusmatică. În acest opus, compozitorul s-a concentrat asupra realizării unui echivalent sonor pentru o reprezentare vizuală. Corespondenţa pixel-sunet, realizată pe cale electronică, a fost însoţită de intervenţiile percuţiei. În general, întreaga lucrare a avut aspectul unei paste sonore electroacustice "condimentată" de percuţie. Ultimul moment al serii l-a reprezentat lucrarea compozitoarei Mihaela Vosganian, Interferenţe iraniene. Deşi a avut ca scop creionarea unui spaţiu exotic, ritmurile cu aspect tribal sau de marş nu i-au fost de prea mare folos pentru a descrie un univers ritmic mult mai maleabil şi flexibil, specific muzicii orientale, iar fundalul electronic cu aspect mai degrabă de muzică ambientală, alcătuit pe baza unor clişee melodice orientale, au văduvit lucrarea de subtilitate şi mister.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu