Candid, Omul de cultură şi Glia

Oameni de cultură contemporani în contact cu Glia

Primele raze de soare purtând promisiunea ameţitoare a unei primăveri postdecembriste nu aduc doar tradiţionalele dezgheţuri cauzatoare de inundaţii, cote ridicate de slotăraie pe gheată/cizmă/pantof de locuitor, sau adierea înfloritoarei bişniţe cu ghiocei, luşte şi viorele. Multaşteptata acăţare în cui a izmenelor, a cuşmei şi a recălului de lînă – gesturi simbolice arhaice cu profunde conotaţii mistico-agricole păstrate cu sfinţenie de ţăranul bonţidean, fie el doctorand, lucrător la Tehnofavorit sau patron de butic -- aduce anul acesta, în Câmpia Fizeşului şi întreg bazinul Someşan, primul program iluminist de revitalizare a culturii locale, fie ea cultură academică, cultură populară sau cultură agricolă. Programul, inspirat de unul dintre cele mai nobile şi remarcabile personalităţi ale patrimoniului mondial, apropiat sufletului bonţidean, se cheamă simplu şi fără înflorituri : « Foarte bine ai vorbit, dar până una-alta trebuie să ne lucrăm grădina ». Bineînţeles că aţi ghicit, este vorba despre marele gânditor şi om de cultură Voltaire, al cărui bust va fi dezvelit, cu siguranţă, pe malurile Someşului în viitorul nu prea apropiat.

Discipolii lui Noica în România post-decembristă - de Felician Velimirovici

Şedinţă a Grupului pentru Dialog Social

Ce au făcut intelectualii din „grupul Noica” odată ieşiţi din comunism? În primul rând, încă de la începutul perioadei post-decembriste ei şi-au asumat un rol civic în societatea românească, asumare care s-a manifestat prin coagularea lor în jurul unor reviste care propuneau solidarităţi intelectuale centrate pe valorile democraţiei liberale, pro-occidentale, ale societăţii deschise şi care manifestau atitudini net anti-comuniste şi anti-feseniste (revista 22, Dilema, etc.).

La 30 decembrie 1989, profesorul Gabriel Liiceanu a publicat cunoscutul său Apel către lichele în care recomanda Nomenklaturii partidului comunist şi în general tuturor celor care „au făcut cu putinţă oroarea” vreme de 40 de ani căinţa şi retragerea din spaţiul public românesc: „Nu mai apăreţi la televiziune, nu mai scrieţi în ziare, nu vă mai ridicaţi glasul decât pentru o scurtă căinţă, căci altfel îl ridicaţi din nou în minciună. Lăsaţi cuvintele să spună ce spun, nu mai folosiţi o vreme vorbele demnitate, libertate, conştiinţă, dreptate, popor. Nu asasinaţi aceste cuvinte. Să nu vă fie frică, ci doar, din când în când, o lungă şi insuportabilă ruşine.”[1]

 Îndemnurile sale erau nu numai de bun-simţ, ci şi îndreptăţite, însă tonul patetic în care a fost scris sugerează (şi) asumarea din partea autorului lor a unui anumit statut de instanţă morală în măsură să judece, să critice, să califice şi să descalifice gesturi, atitudini ori comportamente. În data de 4 septembrie 1990, autorul apelului sus-citat a susţinut la Luxemburg o conferinţă în cadrul celei de-a doua sesiuni a Colegiului european de cooperare culturală, conferinţă intitulată Ce înseamnă a fi european în Estul postbelic?

Dosar clinic: Insuficienţa penală

Dragi cititori ai „Bouvard et Pécuchet” Medical Review, începem dosarul clinic de săptămâna aceasta cu scuzele care vă sunt cuvenite. Din păcate, în ultima perioadă redactorii prestigioasei noastre reviste au putut prea puţin să servească nevoia de informaţii a publicului avid de profilaxie. Epidemiile recente de iudeo-masonită clericală şi infecţiile provocate în ultima vreme de parazitul cunoscut în termeni populari drept “Ciutacul de Antenă” (care se cuibăreşte în această perioadă, pe calea antenelor, în televzoarele oamenilor şi de acolo în capul lor) au solicitat prezenţa efectivă pe teren a redactorilor noştri, activitatea publicistică fiind contramandată temporar.

Prin dosarul clinic de astăzi, nu doar că dorim să suplinim lipsa de activitate ci vrem să tragem şi un semnal de alarmă puternic: Insuficienţa penală se istoricizează pe zi ce trece! Aşadar, ce este insuficienţa penală, cum se tratează, şi cum o putem împiedica să ne afecteze viaţa? Cele mai recente cercetări efectuate în laboratoarele noastre arată că insuficienţa penală este o dereglare psiho-istorică acută, cu caracter epidemic pregnant (asemenea mai tuturor bolilor istorice) care se manifestă prin incapacitatea subiecţilor afectaţi de a-şi recunoaşte vina penală în instanţele de judecată. Boala loveşte cu predilecţie în clasa noastră politică, în binecunoscuţii „mari moguli”, în aşa zişii „băieţi deştepţi”, rata de îmbolnăvire la indivizii care fac afaceri cu statul ridicându-se la uimitorul procent de 99%.

Rromii, sterilizarea şi sexul

Când am auzit de isprava tinerilor Naţionalişti Adolescenţi din Banat, care se ofereau să premieze femeile de etnie rromă ce se sterilizează, am luat-o ca pe o încercare puberă de a atrage atenţia. Am citit reacţia mânioasă de pe VoxPublica a domnului Constantin Creţan, ca să constat, cu tristeţe, că încearcă să răspundă unei generalizări provocatoare şi stupide cu altă generalizare. Chestiunea n-a făcut prea mare vâlvă, exceptând cercurile de profil, dintre care menţionăm site-ul Săpoca News care, mânaţi de sfinte şi fixe idei, s-au străduit de zor să legitimeze acţiunea fraţilor întru cuget şi săracă gândire, privind-o ca pe o măreaţă izbândă în lupta cu maturitatea.

A răsărit apoi un semi-om politic de prin Alba, care din puţinătatea de idei şi gânduri ce-i animă hezaşul, a scos-o pe cea mai năstruşnică. Rezolvarea „chestiunii ţigăneşti” prin sterilizare. Fireşte că astfel de soluţii sunt extrem de populare şi de gustate de către mulţi dintre conaţionalii noştri. Aşa că ştia tânărul unde dă şi unde speră să crape urnele prea pline.

Azi dimineaţă, cotrobăind pe internet, mi-a atras atenţia textul domnului Vasile Ionescu, o radiografie excelentă a chestiunii, pe alocuri ironică şi autoironică şi plină de amărăciune. Noroc cu noul format al site-ului Adevărul care nu mai permite deversarea explicită a unor deşeuri şi lături ideologice, căci, altfel, autorul întrunea toate condiţiile pentru a fi luat la şuturi. Bineînţeles că nu au lipsit câteva comentarii (banate mai apoi) care propuneau rezolvarea chestiunii dezbătute prin gloanţe şi alte metode dragi omului cu mintea puţină şi cu sufletul înnegrit. Textul domnului Ionescu mi-a amintit de o lectură parcursă în această vară: Amintirile lui Radu Rosetti, primul volum. În câteva pagini este descrisă condiţia robilor „ţigani” şi desfiinţarea robiei pe la mijlocul veacului al XIX-lea.

Domnul Ionescu amintise de legile din perioada sclaviei care interziceau căsătoria românilor cu rromii (reluate în domnia antonesciană), accesul în bisericile româneşti (deşi multe mănăstiri aveau sclavi), dreptul de a fi îngropaţi în cimitire şi despre acea „scârbă fizică şi psihică iraţională care-i face neasimilabili, de «neînghiţit»”. Când a ajuns la chestiunea „scârbei” – extrem de prezentă şi uşor de observat chiar şi la contemporani de „bun-simţ” – mi-au venit în minte poveştile lui Rosetti despre abuzurile sexuale ale unor boiernaşi şi cele cu unii călugări dotaţi cu harem – „aceste roabe alcătuiau adevărate haremuri pentru igumenii mănăstirilor pe cari generozitatea pioşilor donatori le înzestrase cu număroase suflete de ţigani”[1]. Ne vom opri în scurta noastră consemnare asupra chestiunii trupului celor robiţi, pentru că sufletele lor erau considerate lipsite de importanţă, dacă se întâmpla să se creadă că au şi aşa ceva.

Incendiar! Revoluţia neolitică parte a complotului iudeo-mason - de Epifunny Norocel

Vas inscripţionat cu fragmente 

din Protocoalele Înţelepţilor Sionului

„au pus stăpînire în toate ţările pe finanţe, industrie, comerţ, presă [...] nu puteau lăsa să le scape din mînă un instrument de dominaţie aşa de minunat cum avea să fie masoneria încăpută pe mâinile lor. Otrava ateistă din însăşi embrionul masonic trebuia ţinută şi exploatată în interesul iudaismului. Şi ei şi-au dat seama, ei au început să susţină sectele, ei au început să facă marile revoluţii în Spania, în Porugalia, în Rusia efectiv. Sunt de natură masonică şi au la bază pe evrei. Evreii care sunt duşmanii lui Hristos. Acei evrei. În revoluţiile franceze, şi în 1848, şi în 1870 şi francmasonii şi-au avut partea lor, iar dezastrul Franţei în al doilea război se datorează în întregime comunismului care este opera masoneriei...”[1]

După cum a demonstrat prea vrednicul de cămaşă de forţă (fie ea şi verde) părintele Amfilohie Brânză, citând din clasicii interbelici, prea puţin cunoscuţi publicului contemporan atent secularizat, iudeo-masoneria ţine, încă, cu dinţii să împlinească programul cuprins în faimoasele Protocoale ruseşti ale Sionului. Cuprins de înălţătoare trăiri scenice, inspirat de modelul apoplexic al unor pastori mainstream (din Lumea Nouă)  şi purtat pe aripile cuvântului de o sfântă şi justificată mînie, preacucernicul părinte Amfilohie, din şirul de revoluţii orchestrate de-a lungul veacurilor de către partea întunecată a Forţei (întruchipată aici de iudeo-masonerie), a omis câteva (revoluţii şi mari prefaceri ale omenirii) extrem de  importante pentru înţelegerea adevăratelor proporţii ale complotului. Menţionăm că smerita noastră  adăugire se fundamentează pe cunoaşterea deplină a operelor marilor clasici ai luptei anti-iudeo-masonice[2].

Nicolae Iorga despre protopopii românesci din Ardeal

Nicolae Iorga

„Iată că de două milenii încoace, adică de la întemeierea credinţei creştine, suntem capabili să ne cinstim şi să ne omagiem eroii istoriei sau martirii credinţei precum şi personalităţile marcante, universale şi naţionale, care au amprentat istoria, veacurile şi locurile cu activitatea, cu viaţa şi cu învăţăturile ori scrierile lor mult folositoare!...”[1]

După această exemplară introducere purcedem şi noi la cinstirea memoriei unui mare istoric român, ataşat adesea la butoniera multor semeni care au o relaţie incestuoasă cu patria, sau pomenit într-un mod excesiv, dar din păcate, cu îngăduinţa dumneavoastră, prea puţin citit. Este vorba despre Nicolae Iorga, cu ajutorul căruia vom încerca să aruncăm o privire în dosul unui clişeu atât de drag multor conaţionali. E vorba de constanta amintire a vremurilor de demult, când poporul drept-credincios era mult mai pios şi mai aşezat în viaţa sa duhovnicească, când păstorii şi ierarhii erau mult mai adânciţi în smerita cugetare, păstorind cu evlavie şi dragoste o turmă bine rânduită şi bine hrănită duhovniceşte. Această pioasă şi nostalgică rememorare, apare adesea în discuţii, în predici, în cărţi, pe sticlă, pe net etc., şi ajută la înţelegerea stării degradante în care ne-am cufundat în anii barbarei şi secularei modernităţi. Atunci, oamenii trăiau simplu, cu frică de Dumnezeu, cu respect faţă de păstorii duhovniceşti şi erau într-atât de ataşaţi încât aveau o singură lege, „legea bisericească, pravoslavnică!”.

Gheorghiu-Dej – om al muncii în ştiinţa istorică - restituire de Felician Velimirovici

Gheorghe Gheorghiu-Dej în februarie 1945

“Tov. Gh. Gheorghiu-Dej, îndrumător pentru ştiinţa istorică din RPR”

Comunicare ţinută la Institutul de Istorie şi Filosofie al Academiei RPR, în ziua de 14 noembrie 1951 de către Acad. P. Constantinescu-Iaşi.

           

            În revoluţia culturală pe care o trăim apar drept caracteristici importante atenţia pe care o dă clasa muncitoare şi sprijinul pe care îl acordă Partidul ei de clasă desvoltării culturii în ţara noastră. În cuvîntarea sa dela cea dintîi sesiune generală a Academiei RPR, tov. Gh. Gheorghiu-Dej a spus, între altele: „Partidul Muncitoresc Romîn, care se călăuzeşte în activitatea sa de ştiinţa cea mai înaintată, conducînd poporul muncitor pe calea construirii socialismului, ştie că pentru aceasta este necesară dezvoltarea ştiinţei. Partidul nostru e permanent preocupat de progresul ştiinţei.”

            În cadrul acestei preocupări, Partidul şi guvernul au încurajat şi susţinut lucrările ştiinţifice în domeniul care ne priveşte îndeaproape, ştiinţa istorică. Dar în afară de sprijinul moral şi material, noi, istoricii de azi, găsim un sprijin direct la tov. Gheorghiu-Dej, prin folosirea lucrărilor sale, izvor de inspiraţie pentru studiul istoriei, şi îndeosebi a epocii contemporane.