Norman Manea, « Întoarcerea huliganului » - Ioana Manta Cosma

Norman Manea, « Întoarcerea huliganului », Ed. Polirom, Iaşi, 2011, 317 p.

Arta de a nu scrie un articol

Nu poţi să nu tratezi cu seriozitate o astfel de carte. Şi, totuşi, un ton grav nu se potriveşte cu o propunere de lectură pe un blog. Dar dacă aş tuşi de trei ori şi mi-aş regla un ton relaxat, aş risca să iasă totul ridicol, superficial. De obicei, folosesc câte un artificiu, ceva cu care să mă detaşez de carte, să nu intru în analize şi comparaţii, ceea ce ar lua prea multe rânduri în economia spaţiului virtual şi mi-ar lua mai mult timp mie, celui care scrie şi vrea să scape de responsabilitatea unei cronici. Până găsesc tonul potrivit, îmi ascut limba, dinţii, gândurile şi îmi lustruiesc tastatura prăfuită, aş putea să vă spun ce carte propun spre lectură astăzi. Norman Manea, « Întoarcerea huliganului ». Textul s-ar mai lungi, ceea ce i-ar da autoritate (avem cu toţii, ambiţia textelor mari : câte pagini ţi-a ieşit articolul ? 20 de pagini ! Te simţi din nou frustrat, tu cu greu scoţi 12 pagini într-un articol. Numărul de pagini te macină mereu), dacă aş scrie referinţa completă, aşa cum fac profesioniştii : Norman Manea, « Întoarcerea huliganului », Ed. Polirom, Iaşi, 2011, 317 p.
Acum că îmi cunoaşteţi strategiile, nu mai am cum să mă ascund printre rânduri. Ar fi, ce-i drept , câteva subiecte mari pe care aş putea să le tratez sumar. Aş mai introduce câteva interogaţii către cititor, ceea ce m-ar scăpa de datoria de a nota verdicte, analize profunde, sentimente înalte, lacrimi pe roman. Exil, evreitate, autobiografie. Trei teme mari, care mă interesează şi în afara cărţii ăsteia... Ce, nu e destul ? M. Eliade, M. Sebastian, P. Roth, Saul Bellow vizita exilatului în ţara de origine după (prea) mulţi ani. Intropecţii. Impresii. Reduplicări. Mă pot opri asupra unui episod, să-l descriu, pentru a incita viitorii cititori. Aş putea alege vizita autorului la Cluj, singurul loc în care impresiile au fost pozitive ; aici ne întâlnim şi cu câteva personaje clujene (Ion Vartic, Marta Petreu, soţii Marga etc), asta ar satisface gustul cititorilor de a verifica ficţiunea cu elemente din realitatea scriitorului. Deşi însuşi Norman Manea ne-a sfătuit într-un articol celebru (ce viza romanul lui Saul Bellow, « Ravelstein », în care apar personaje şi situaţii uşor identificabile în realitate: H. Bloom, Mircea Eliade şi alţii) să nu căutăm să verificăm datele dintr-o operă literară (prin excelenţă de ficţiune) cu cele din realitatea autorului ei ; să luăm lumea ficţiunii aşa cum este ea, independentă de istoria contemporană în care poate fi ancorată. Chiar dacă unele nume sau evenimente coincid cu cele din viaţa reală, nu trebuie să uităm că totul este ficţiune, sau mai direct spus, minciună. În acest sens, se face apel şi la autonomia esteticului.
Cazul romanului autobiografic « Întoarcerea huliganului » este diferit, pentru că el oglindeşte viaţa autorului. Oglindirea este mai mult sau mai puţin fidelă (căci alunecarea în ficţiune este inevitabilă), însă lectura este mereu susţinută de pârghiile realităţii trăite de scriitor. Ar fi imposibil şi obositor să verificăm mereu dacă ceea ce ne spune autorul este adevărat sau nu. Interesant de căutat ar fi structura interioară şi cea imaginară care au provocat scrierea. Interesant de studiat destinul autorului în condiţiile istorice exemplare prin care a trecut : deportarea, perioada comunistă, exilul în SUA, întoarcerea în România anilor `90. Fiind vorba de viaţa unui scriitor, individ mult mai atent la nuanţele limbajului, la detaliile lumii exterioare inspiratoare şi, mai ales, la inflexiunile lumii interioare.
« Dar dacă nu locuiesc într-o ţară, ci într-o limbă ? » (p. 240) Întors în ţară în 1997, scriitorul remarcă starea deplorabilă a limbii « care reciclase deja, constatam, clişeele fostei limbi de lemn comuniste prin inserţii de argou din filmele sau reclamele americane. » (p. 226) Atunci când se uită la televizor, observă cum oamenii politici vorbesc greoi, incoerent. Confruntarea cu propria limbă schilodită de evenimente istorice bulversante este ca o rană. V-aş recomanda să aruncăm o privire asupra României anilor `90 prin ochii vigilenţi ai lui Norman Manea.
Vizita ţării de origine după un exil forţat de regimul totalitarist are o puternică încărcătură emoţională. Ea lasă să se vadă rana exilatului, rupt de lumea copilăriei şi a tinereţii, de amintiri, de prieteni şi părinţi, de toate bunurile materiale. Mai avem şi alte mărturii de acest gen. În jurnalele lor, Gabriela Melinescu şi Monica Lovinescu descriu detaliat întoarcerea în ţară, cu acelaşi sentimente de melancolie, revoltă, gust amar pe cerul gurii.
Nu, nu pot să scriu acum despre o astfel de carte, simt că ceva îmi scapă mereu. E de vină limbajul lui Norman Manea, esopic, ironic, cu trimiteri subtile, jocuri de cuvinte, o scriitură care îmi aduce aminte de cea a lui I. D. Sârbu, mereu jucăuşă, gravă în dedesubturile ei, aforistică, bine concentrată.
Fug de mine printre aceste rânduri, am devenit şcolarul neconştiincios, care nu vrea să îşi facă temele. Simt nevoia să trag de timp, mi se face foame, îmi vine să mă duc la wc, am chef să mai stau la taclale cu câte un cititor al blogului. Ce mai faci ? Tu ce ai mai citit interesant în ultimul timp ? Ai citit Norman Manea ? Şi eu, prima dată în liceu, o carte de povestiri, mi-a plăcut încă de atunci şi l-am păstrat într-un sertar interior. Ştii, cartea chiar merită citită, e zguduitoare. Un epitet seismic e necesar când recomanzi o carte – asta demostrează că fără romanul pe care îl propui tu, viaţa e mai săracă, iar, odată cu lectura, lumea se va îmbogăţi : revelaţii, artificii, aplauze, râsete şi plânsete, la final, te simţi copleşit de uraganul-lectură. Nu se poate trăi fără cartea asta, lectură vitală, roman decisiv, revoluţionar, capodoperă, cel mai...
Nu pot să scriu nimic despre acest roman, pot numai să îl recomand spre citire, ca o versiune deloc încrâncenată a unei poveşti de viaţă rănită.

Un Iov din Est

„contractul pe care eu l-am încheiat cu Bunul Dumnezeu avea o clauză şi anume aceea de a ierta şi de a uita” vorbele-i aparţin scriitorului Ion Dezideriu Sîrbu, citat de criticul Daniel Cristea-Enache în monografia dedicată lui. Într-o societate în care discursul vindicativ anticomunist este prizat adeseori pe stomacul gol, vorbele păţitului Gary Sîrbu, alături de monografia dedicată lui, ar trebui măcar lecturate. Biografia acestui Iov petrilean e o pledoarie solidă împotriva simplificărilor şi a unei retorici acuzaţioniste bazată mai mult pe emoţie decât pe o documentare temeinică. Deşi morala a fundamentat traseul său lumesc – în viziunea sa artistică, morala era superioară estetismului gratuit –, Ion D. Sîrbu nu a transformat-o într-o armă îndreptată împotriva celor slabi ce păcătuiau cu hidra comunistă. Marea sa armă, folosită din plin în operele lui majore, a fost ironia.

Sub titlul „Un om din Est”, menţionatul critic ne aduce sub privire viaţa şi activitatea unui Iov contemporan, strivit în repetate rânduri de o Istorie şi o „Românie în delir” (faţă de care cei care au dorit-o şi au invocat-o patetic, s-au pus la scuteală). Totuşi, nu s-a prăbuşit, reuşind să găsească resurse şi resorturi lăuntrice suficient de solide pentru a-şi depăna zilele cu cinste şi demnitate.

Pentru a nu cădea în patetism, să scrutăm puţin biografia acestuia. Născut în colonia muncitorească Petrila, într-o Românie interbelică însetată de a-şi sonda şi cultiva identitatea etnică şi religioasă, Fery Sîrbu, mai apoi Gary, descinde dintr-o familie mixtă: tatăl, miner român, iar mama, Ecaterina Glaser, „era nemţoaică după tată şi pomoaică (slovacă) după mamă”. Colonia petrileană, atât de variată etnic şi confesional, stătea încă sub aburul culturii şi limbii maghiare, astfel că tânărul Gary se iniţiase în tainele lecturii prin intermediul cărţilor lui Sandor Dumas, Gyula Verne ş.a. Revelaţia identităţii naţionale l-a plesnit în perioada şcolară.

Un alt aspect important îl reprezintă opţiunea sa sinceră pentru Partidul Comunist într-o perioadă când acesta era interzis iar puţinii ilegalişti, în general alogeni, erau persecutaţi şi închişi. De această opţiune se leagă primul contact cu scena mare a Istoriei, odată desprins din colonia muncitorească şi intrat în lumea universitară sibiană (după cedarea Ardealului de Nord când universitatea românească clujeană şi-a schimbat pentru o vreme locaţia) unde este bătut serios de studenţii legionari, ironia sorţii făcând ca „aceiaşi oameni să-l verifice în 1947 pe linie de Partid..comunist.” Datorită opţiunilor sale politice este trimis pe frontul din Est, într-o perioadă în care guvernarea Antonescu punea la adăpost tinerii intelectuali. Scapă din încercuirea de la Stalingrad şi după multe peripeţii demne de soldatul Svejk, ajuns în ţara în curs de comunizare, în loc să „explodeze” în mediul cultural-universitar-politic, pe filieră de partid, unde avea vechime, începe prăbuşirea sa, încununată de închiderea pentru omisiune de denunţ. Refuză să participe, asemeni altor colegi, la mazilirea lui Blaga şi a altor profesori. Refuză să-şi înfunde prietenii din Cercul de la Sibiu. Va fi, însă, el înfundat de o parte din cei cărora le-a luat apărarea, încercarea culminând cu rolul major jucat de propria soţie în prăbuşirea sa. Se trece, într-o manieră literară, la Petrini, cel mai iubit dintre pământenii lui Preda, sursa de inspiraţie a romancierului fiind vizibilă.

Scurtul excurs biografic, golit de numeroase episoade şi detalii, ne prezintă o persoană complexă, sinceră şi puternic fortificată moral. Traversarea deşertului comunist, între puşcărie şi domiciliul forţat, este încununată de o operă de sertar solidă, din care amintim romanul „Adio, Europa” şi jurnalul său intitulat „Jurnalul unui jurnalist fără jurnal”. Doborât de o boală cruntă (cancer la gât), cu câteva luni înainte de Revoluţie, Sîrbu îşi păstrează până în ultimele momente luciditatea, ironia şi seninătatea, fapt vizibil mai ales prin volumele sale de corespondenţă.

Monografia dlui Enache este recomandată celor dornici să-şi completeze lecturile din opera lui Sîrbu, precum şi justiţiarilor anticomunişti, atât de denşi şi de vocali. Deşi era îndreptăţit să fie un purist canonic, să injecteze cu ură, furie şi frustrare minţile noilor generaţii, în pofida unor „rătăciri” ocazionale şi fireşti în fond, Gary Sîrbu nu a făcut din războiul cu cei care au cedat regimului, în diferite forme şi contexte, o obsesie. Într-un capăt de Europă scufundată în bizantinism, paşalâc al Noii Porţi, el îşi deapănă cu ironie şi seninătate încercările grele la care l-a supus un Dumnezeu valah ascuns între blocuri şi hârtii. Tip religios, datorând mult pietismului catolic al mamei sale, Sîrbu dialoghează cu Dumnezeu într-o manieră ţărănesc-muncitorească, evitând fundăturile dogmatice şi încrâncenarea. Se plasează în orizontul condiţiei umane, făcând din Iov un arhetip firesc contextului bizar în care este nevoit să-şi deruleze „vizita de lucru” până la trecerea, împăcată, spre „Otopenii de dincolo”.

Buzăul –Gubernia siberiană - de Jan Manta, profesor în mediul rural

Buzăul – Piatra de încercare a noului govern

- Ne cerem scuze, noi buzoienii, pentru deranjul provocat intempestiv echipei administrative naţionale, proaspăt unse. Nu ne-am aşteptat, ca într-o lună de făurar, a unei ierni derulate blând până acum, să atragem cu atâta lăcomie imense cantităţi de apă aflată într-o altă stare de agregare decât cea de la chiuvetă, văduvind numeroase staţiuni montane europene de un produs la mare căutare, în orice sezon.Teroarea albă de la Buzău a înlocuit pe moment terorile de alte culori şi a captat, pe bună dreptate atenţia şi compasiunea multor conaţionali.

Mii de buzoieni din zonele în care vântul nebun şi cu origini binecunoscute se buluceşte spre Câmpia Română, neputând lua strâns curba carpatică, stau într-o sinistră, albă aşteptare. A cui, a ce? Răspunsul acestei întrebări diferă de la Om la Cetăţean, reprezentanţii categoriilor bine definite şi total diferite în momentele în care viaţa te examinează cu exigenţă.

Mulţi, foarte mulţi oameni sunt la Buzău. Dar şi, ceva, cetăţeni. Primii sunt aceia asupra cărora se abate avalanşa îngrijorărilor noastre acum, cei aflaţi sub munţi de zăpadă, în frig, înfometaţi, cu teama de a nu-şi fi spus tare ultima dorinţă. Aceştia, atunci când reuşesc să scarmene zăpada de la geam şi să iasă prin tunele săpate spre lumina de afară, se închină senin şi mulţumesc frumos lui Dumnezeu pentru tot darul cel de sus. Nici urmă de ranchiună pe chipul lor. Îşi reîncep cu sârg vieţuirea moştenită şi adânc încrustată în tiparul fiinţei lor. Ei,oamenii vii din satele buzoiene muribunde nu stiu că pun la grea încercare o echipă nouă, de aprigi şi tineri guvernanţi. Cred că le-ar cere, jenaţi şi cu smerită aplecare, iertare.

Această desfăşurare în forţă a vremii pe tărâm buzoian devine, cu adevărat o mare problemă, doar atunci când este un continuu subiect de dezbateri mediatice între CETĂŢENI. Unii cu funcţii, altii pe cale de a le dobândi. Dialogurile lor sunt dispute oarbe, reproşuri schimbate politicos. Zăpada capătă culoare.Vinovaţii ies la iveală. Cauzele dau soluţii. Contractele cu firmele de deszăpezire se desfac şi se refac doar pe timp de iarnă. Cetăţenii se profesionalizează. Invocă drepturi, legi şi ordonanţe. Se strâng comandamentele de criză, în vreme ce, în anul civilizaţiei 2012, sunt oameni care nu pot ieşi de sub zăpadă. Nu ar fi o suprafaţă de neacoperit cu mijloacele de care dispunem. Dar, trebuie să mai aşteptăm pentru că nu s-au terminat analizele cetaţeneşti ori, lipseşte strategia naţională.

În vreme ce “adevăraţii cetăţeni” stau cu ochii pe noul guvern, aşteptându-l la cotitura arcului carpat, oamenii zăpezilor vorbesc cu Dumnezeu.

Un buzoian ingrijorat

Recomandare jazzofilă: Mal Waldron and Nicolas Simion - The Big Rochade

Jazz în duo. Un lucru puțin cam ciudat și cam puțin încercat. Și ca să te încumeți să încerci așa ceva trebuie să fii un muzician încercat. E cam ca în căsnicie. Și soluția succesului e probabil aceeași: nu trebuie să cânți cât pentru patru, ci mai degrabă să ai grijă să-i lași spațiu partenerului. Mal Waldron, un muzician jazz ,,refugiat” în Europa - unde muzica sa încă mai era la căutare - îl cooptează în formația sa pe Nicolas Simion, aflat pe atunci la Viena. Îmi închipui că între renumitul pianist de jazz afro-american și saxofonistul originar din ținuturile transilvane s-a stabilit o deosebită afinitate, de vreme ce Waldron l-a ales tocmai pe Simion ca partener pe acest album (de menționat că precedentul saxofonist din trupa lui Waldron a fost Art Pepper). Iar rezultatul sonor îi îndreptățește alegerea. Cu o atmosferă mult mai subtilă decât ceea ce se poate auzi într-o formație de quartet sau quintet, cei doi muzicieni au aici maturitatea și inspirația necesară de a lăsa spații libere pentru ideile celuilalt. Acompaniamentul lui Waldron se rezumă deseori la accente sau disonanțe bine alese sau bine plasate, iar melodiile lui Simion, deși puternic cromatizate și cu devieri înspre free, nu sunt lipsite de trimiteri la muzica tradițională est-europeană. Muzica este de factură ,,camerală”, ideile se mișcă șerpuit prin țesătura armoniilor modale, a disonanțelor sau a melodiilor cu iz folcloric. Iar pentru iubitorii lui Th. Monk, albumul conține și o variantă originală a lui Monk's Dream.

PERSONAJELE MELE PREFERATE IV - Cristal sârbesc, cu un poem de Costel Ionescu

Personajele 110, 38, 49 au creat personajului 1 fondul cultural în care se refugiaza la vremuri de cod alarmant.
Fiecare cu rolul său, aceste personaje au fost distribuite, ca eroi principali în diverse acte din viaţa personajului 1. Interesantă şi statornică relaţia lor de prietenie.
Personajul 110, al cărui debut scenic se face la volanul unui “miletrecento” masiv şi greu de împins, însoţeşte vacanţele studenţeşti şi o bună perioadă de formare a personajului 1.Caracter puternic, hotărât în grai şi faptă, direct şi sincer în aprecieri, te-ar lua grijuliu la bătaie dacă nu-l laşi să te ajute. La nevoie, îţi face respiraţie gură la gură înjurându-te binevoitor, după care, dojenindu-te ca un frate mai mare, îţi lasă bani de drum. Sub armura acestui personaj dur cu viaţa şi aspru cu cei din jur, se cuibăreşte un trăitor sensibil cu inima functională, copt la soarele darnic al grădinilor sârbeşti.

Pasiunile și Retorica: De la Aristotel la muzica Barocului german

Retorica, ca artă a discursului, se impune în antichitatea greacă unde agora, discursurile publice şi cadrul general al democraţiei ateniene îi permite să cunoască o largă răspândire. Însă cu toată această înflorire a retoricii, tot atunci apar şi primele critici la adresa ei, iar aceste critici sunt formulate de Platon: deoarece discursul retoric face apel la emoţii şi pasiuni, retorica nu poate fi astfel considerată o artă ( în sensul de techné – meşteşug, ştiinţă aplicată). Pentru a accede la acest statut, ea ar trebui, potrivit viziunii platoniciene, să fie înzestrată cu reguli empirice, cauzale. „Techné este un tip de cunoaştere ce poate fi predată altora.”[1] Acest lucru este însă împiedicat de faptul că oratorul, pentru a convinge, acţionează asupra afectelor auditorilor, afecte pe care filosofia platonică le situează în partea iraţională a sufletului. Astfel vazută, retorica nu putea trezi interesul filosofilor.

Personajele mele preferate III - de Jan Manta, prof în mediul rural

Sau ,” Pana unde poate merge ascultarea in spatiul laic ?!”



….constituie “rezerva de stat “ a personajului 1.Când certitudinile aducătoare de siguranţă îi sunt anesteziate iar speranţele puternic subrezite, chiar şi numai gândul către cele două personaje dragi aduc necesarul de stabilitate sufletească şi dau noimă vieţii lui pământeşti.
Personajul 8 a existat. Interesant, se pare că a lăsat urme adanci în planul fizic şi metafizic al personajului 1, mai uşor de sesizat cu trecerea timpului. Prezenţa prin lipsă a personajului 8 şi descoperirea lui în absenţă, sunt doar răspunsuri subtile date cu înţelegătoare bună voinţă interogaţiilor de novice iremediabil ale personajului 1. În format de fişă medicală, jurnalul ultimei luni de viaţă rămâne taina unei relaţii căutate sporadic în timpul prezenţei comune în această lume.