Stelian Tănase, „Maestro. O melodramă”, Ed. Polirom, Iaşi, 2008, 587 p. - Ioana Manta Cosma

Publicitate

2008. Lansare de carte - melodrama unui maestru exilat, scrisă de un înger. O aură serafică cuprinde întreaga festivitate, autorul se spală pe mâini, nu el a scris romanul, ci personajele sale împreună cu o fiinţă angelică. Ce, nu aţi mai auzit de implicarea îngerilor în redactarea unor romane ? Păi, nu mai ştiţi romanul acela sud-american, când cade un înger pe pământ ? Sau aţi uitat de Angel, soţia virtuală a lui Matei (normal, în lumea noastră nu se mai spune „transcendental”, ci „virtual”) din romanul Florinei Ilis ? Doar v-am vorbit de curând de suspiciunea mea cum că Angel e chiar un înger, care a vegheat asupra protagonistului de-a lungul cărţii.
Hot News. 3 noiembrie 2008, de la ora 19:00, la Librăria Cărtureşti din Bucureşti, are loc evenimentul de lansare a volumului „Maestro” de Stelian Tănase. La lansare, vor fi prezenţi, alături de autor, Mircea Dinescu, Mihaela Rădulescu şi Cătălin Ştefănescu. Maestro a apărut de curând în colecţia „Fiction Ltd” de la Editura Polirom.
Publicitate. Celulele inteligente din acest detergent minune spală romanul pe care vi-l propunem spre citire. Un detergent special pentru lecturi curăţate de orice ideologie, limbaj inadecvat, pagini plictisitoare. Romanul va fi mai curat, presărat cu ironie, candoare, însă nemilos faţă de societatea contemporană şi sforile care (ni) se trag. Vă veţi vedea la televizor, fără să vă uitaţi la TV, doar citind romanul nostru. Iată-l : mereu proaspăt, cartonat viril, de un verde sănătos, necruţător.
Şi acum câteva interviuri cu cititorii noştri trecători pe străzile accidentate ale burgului. O gospodină precoce ne spune că i-au plăcut deosebit de mult povestirile unor telenovele care mergeau paralel cu povestea romanului şi se potriveau de minune. Să nu mai zică unii că telenovelele şi romanele nu sunt inspirate din viaţă. Totul este viaţă, conchide gospodina, pe un ton mai elevat după citirea romanului. Şi limbajul, domnle, a fost pe înţelesul tuturor. Şi mie mi-a plăcut limbajul uşor vulgar, excitant pe alocuri. Romanul ăsta m-a ţinut în tensiune, ne mărturiseşte un domn privindu-şi lista de cumpărături scrisă caligrafic de nevastă. Deşi, unele pagini sunt trase de păr, suspansul se lungeşte prea mult câteodată, de parcă autorul vrea să scoată neapărat peste 500 de pagini. O cărămidă, ce să mai ! O critică a lumii de televiziune, dovedindu-se puterea de manipulare a mass-mediei, felul în care jonglează ei cu ştirile şi le orientează acolo unde vor ei, rosteşte sentinţa o tânără şi promiţătoare studentă. Ar trebui să citească tot românul romanul ăsta, apoi să îşi arunce cu toţii televizoarele pe geam. Suntem manipulaţi, nu vedeţi ?! Interesant cum autorul a putut vorbi prin gura unei piţi. M-am simţit agresată uneori de limbaj, însă poate e vina pudorii mele. Pe mine m-a uimit lumea în care ne introduce autorul, este ceva neconvenţional, nemainîntâlnit până acum, ceea ce îl face un roman monden. Putea chiar să fi introdus nume reale din televiziune, Mihaela Rădulescu, Andreea Esca, Teo Trandafir, patroni de televiziune, nu mai dau nume. Romanul e cam trist, o melodramă, ce-i drept, mi-a părut rău că s-a sinucis maestrul tocmai când îşi găsise fiica. Maestro e un personaj interesant, mi-ar fi plăcut să ştiu mai multe despre el. Oare cine a fost modelul pentru personajul lui Maestro ? Bine a spus autorul, la un moment dat, maestrul nu se lasă prins în piuneze de niciun potret fix. Într-un fel, e mai intrigant aşa, cu aura de mister asupra maestrului. Interesantă şi evoluţia Tinei, fiinţă nu tocmai superficială, cum am fi crezut, cu o dramă de familie. Am învăţat de aici că nu e bine să judeci oamenii. Dar şi povestea lui Emi, care acceptă să trăiască în umbra prietenei sale. Nu-i aşa că v-aţi lăsat păcăliţi, la început, credeaţi că va fi o poveste de dragoste între Maestro şi Tina ? Dar nu, cursul a fost altul telenovelistic. Asta îmi aduce aminte de telenovela jucată de cei de la Divertis, Geta bioenergeta. Hahaha ! Reclamă mascată, vă rugăm să ne iertaţi !

Personajele mele preferate - de Jan Manta (profesor în mediul rural buzoian)

Sau

Cum e să locuieşti pe o fundătură

Sau

Cum să nu rămâi corigent la obiectul preferat

Personajul 1, care dintr-o abordare axiologică, ar putea fi personaj principal nu mai înţelege nimic.

Personajele 2,3,4,5, 6,7 şi celelalte nu-l înteleg pe personajul 1. Deşi, în mare parte se aseamănă, personajele nu se pot înţelege între ele în preajma personajului 1 .

Florina Ilis, „Chemarea lui Matei”, Roman, Ediţia a II-a, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2008, 407 p. - Ioana Manta-Cosma

Chemarea cititoarei
Tocmai terminase de citit „Chemarea lui Matei”, a doua ediţie a romanului apărută în 2008, la editura Cartea Românească. Era singura carte lăsată necitită din seria autoarei ei preferate, Florina Ilis. Deşi titlul i se păruse incitant de mult, a tot amânat să cumpere cartea, era mult prea scumpă faţă de celelalte romane. Noroc cu oferta de Crăciun de pe site-ul editurii! Oare de ce romanul „Coborârea de pe cruce” era la un preţ atât de mic, 5 RON, având în vedere complexitatea lui? Faţă de „Chemarea lui Matei” (la 40 RON), romanul de 5 lei avea mult mai multă profunzime, complexitate şi alte câteva astfel de cuvinte mari, se gândea ea lungită leneş în pat, pe jumătate acoperită de pătura tigrată. Tocmai terminase de citit „Chemarea lui Matei”... sentiment triumfător şi întrebător, care o încearcă la sfârşitul oricărei lecturi.
Tânăra noastră cititoare a primit prin poştă exemplarul sigilat direct de la editură, cu o pictură întunecată pe copertă. Deja începuse să se mişte vioi mecanismul interpretării, chiar înainte de a deschide cartea. Tabloul „Chemarea lui Matei” a lui Caravaggio previzibil aşezat pe copertă stimulează meditaţia în jurul romanului. Intră imediat pe Google-imagini şi scrie nerăbdătoare chemarealui mtei. De fiecare dată când se grăbeşte să scrie pe laptop, literele fug din ordinea lor firească şi se lasă prescurtate în deruta celui care apasă pe tastatură. Iar am mâncat o literă. Rescrie frumos, caligrafic, cu majuscule, din ambiţia filologului absolvent de Litere: Chemarea lui Matei, Caravaggio. Şi virgula îşi are rostul ei, desparte două entităţi independente: opera şi autorul ei, intervine tot filoloaga.
Scrisul pe calculator mutilează practica scrisului. Graba mâinilor pe tastatură, prescurtări neregulamentare, limbaj codat necanonic, aspl pls pup u tu... Ea apasă delete la toate gândurile astea pesimiste asupra viitorului scrisului şi lecturii în noua eră informatică, apoi caută însetată imaginea mărită şi câteva comentarii profesioniste despre tablou. Renunţă repede la navigarea pe tulburătoarea mare internautică. Nu a mai avut răbdare să treacă de prima pagină de Google, unde erau numai reclame la roman şi câteva bloguri creştine, cu viziune afectiv-patetică lipsită de orice dram de ştiinţificitate (cum să o spună, oare, mai delicat?). În fine, vroia doar să dea peste câteva rânduri care să îi analizeze tabloul, dar căutarea în jungla informatică (vai, ce clişeu! Dar nici replica „dram de ştiinţificitate” nu e mai inspirată!) e prea obositoare şi îi amână lectura romanului.
Îşi aminteşte, între timp, că Florina Ilis a mai folosit titluri de picturi în romane, tehnică inspirată, care stimulează încă un simţ, văzul. Tabloul îmbogăţeşte romanul şi îl ajută pe cititor să vadă mai bine cartea. Ba mai mult, cititorul îşi dezvoltă şi o cultură artistică, el va căuta curios picturile apărute în romane, îmbogăţindu-şi (în caz că nu le avea deja) sau reîmprospătându-şi cunoştinţele de istoria artei.
Când a privit coperta, a avut senzaţia că prin acea fereastră poziţionată de Caravaggio în dreapta sus... că prin acea fereastră va pătrunde în lumea romanului. Se apropie de ea şi îi ignoră pe indivizii aflaţi la masă, cei care i-ar fi dat atâtea indicii interpretative, atâtea idei inspirate, atâtea fraze pline de morală creştină. E sensibilă doar la semiobscuritatea ferestrei deschise, care nu lasă să se întrevadă nimic dincolo de ea. O intrigă opacitatea geamului ce pare a fi un zid, cu aceeaşi culoare şi textură ca a peretelui. Îşi aduce minte de romanul lui Alexandru Vona, „Ferestrele zidite”. Din nou, apasă delete. Alt roman o cheamă acum, la care va ajunge prin fereastra zidită a lui Caravaggio. Uită să mai urmărească traiectoria luminii care ar fi îndrumat-o spre protagonist şi spre scena centrală. Caută cheia de la fereastră, deşi ştie în că lumea noastră ferestrele nu au chei. Hipnoză. Privirea ei se îndreaptă înspre partea de sus a geamului, unde întunericul acoperă cu mare taină contururile. Zăreşte umbra unui bărbat care tastează la calculator şi îşi mişcă corpul în ritmul unui act sexual. Bărbatul ăsta iubeşte în mai multe feluri mai multe femei. Ea vede cum se perindă prin faţa geamului Muzeul de Artă din Cluj, garsoniera unui burlac, o maşină roşie care pare să aibă un accident. Dar nu vede bine din cauza unei ceţi groase programate de autoare. Ăsta e dezavantajul de a contempla pe geam, privirea îţi e limitată de ramele ferestrei care nu te lasă să vezi mai mult. Este viziunea autoarei care distribuie rolurile, plantează copacii, instalează internetul pe calculatorul de la etajul I, oficiază căsătoria virtuală, programează dezvirginarea viitoarei soţii, învinge prin şah mat fost iubită a lui Matei, prilejuieşte adulterul, scrie declaraţia de la poliţie, îl pune pe Matei să facă şcoala de şoferi, deşi el nu vroia, o bagă cu forţa în compartiment pe nebuna profetică pentru a o face pe cititoarea noastră să creadă în posibila moarte a lui Matei, deşi nimeni nu i-a spus că bărbatul informatician a murit.
Fata noastră stă acum culcuşită în pat, alături de romanul proaspăt devorat, cu burta în sus, sătulă de hrana consistentă pe care i-a oferit-o povestea vieţii lui Matei. Are de gând să scrie despre carte, să propună spre lectură romanul scriitoarei ei preferate, Florina Ilis. Nu, nu i-a plăcut la fel de mult ca romanul dostoievskian de 5 lei „Coborârea de pe Cruce”. Se aştepta la ceva mai... Dar de ce avea aşteptări? Să ia romanul aşa cum este şi să înceapă să scrie despre el. Să să să. Atunci când ajungi să vorbeşti în amănunt despre un text, să pătrunzi în profunzimile lui, să interpretezi, textul devine nespus de bogat şi frumos. Este convinsă că aşa se va întâmpla şi cu romanul ăsta, care nu i-a zguduit interiorul, însă – şi asta trebuie să v-o recunoască – l-a citit pe nerăsuflate. I-au plăcut multe din tehnicile de scriitură: limbajul din domeniul informatic folosit pentru a exprima anumite sentimente, partida de şah folosită în a descrie partida răzbunătoare de sex. I-a plăcut jocul dintre viaţa reală şi cea imaginară, suprapunerea planurilor, cuvintele rostite care, de fapt nu erau rostite. I-a plăcut configurarea lumii virtuale din perspectiva unui informatician, ideea de iubire virtuală, cea de căsătorie virtuală. A fascinat-o personajul lui Angel, soţia virtuală, al cărui nume adevărat nu îl ştia nici Matei. Vedea în ea un înger protector, ceea ce dovedeşte că din momentul căsătoriei virtuale cu Angel, viaţa lui Matei s-a schimbat în bine. I-au plăcut toate aceste ipostaze ale iubirii care trăiau toate în sufletul compartimentat al lui Matei. I-au plăcut toate astea şi va scrie despre ele, îi trebuie numai forţă să depăşească lentoarea fiinţei ei, să tragă de propriul trup greoi până la birou, unde odată aşezată în faţa laptopului, va începe cronica romanului proaspăt citit.

Philip Roth, "Pata umană" - Ioana Manta Cosma

 Philip Roth, „Pata umană”, Traducere de Cornelia Bucur, Ed. Polirom, Iaşi, 2003. - Ioana Manta Cosma
Recomandarea bonţideană pune degetul pe rana umană din „Pata umană”. Pentru adepţii stilului puternic psihologizat al lui Philip Roth, romanul propus satisface aceste gusturi.

Printr-o tehnică bine cunoscută la autor – protagonistul (şi alte personaje) se confesează unui scriitor, iar cel din urmă va scrie romanul – sunt aduse pe scenă diverse tipologii de personaje, fiecare cu povestea vieţii lui. Textul este scris într-un ritm mai lent, pentru a putea surprinde complexitatea trăitorilor, dând posibilitatea să vedem fiecare pată. Însă nu vă veţi plicitisi, întotdeanua se va întâmpla ceva care să vă surprindă. Se vor desfăta atât cititorii ce preferă lectura de adâncime: sondări ale eului, manifestări inexplicabile ale omului, traume care ţâşnesc în plin cotidian. Nu există personaj negativ sau pozitiv. Oamenii poartă în spate traume şi acţionează conduşi de propria pată. Sunt atraşi şi cititorii ce caută firul tensionant al acţiunilor. Ba vor fi satisfăcuţi şi cei care aruncă mereu ancora lecturii în stabilitatea pământului din lumea reală. Textul ficţional are numeroase conexiuni cu realitatea. Veţi da peste povestea lui Bill Clinton cu Monica Lewinsky. Ea merge paralel cu a profesorului şi a femeii de serviciu, Faunia – parabola judecării vieţii private a unui individ. Romanul poate stârni şi autoreflecţie, să ne determine să ne examinăm în oglindă propria pată, fărâma de umanitate controversată.

Lansarea de carte care a spart normele - Ioana Manta Cosma

Era o zi posomorâtă de iarnă cam prin 1971-2011, nu mai ţin minte exact. Clujul se perpelea într-o ceaţă londoneză adusă de nişte nori negri, moscoviţi. Trecătorii se zgribuleau stânjeniţi mai mult de apăsarea norilor decât de frig. Numeroase comploturi îmi treceau prin minte, datorită zvâcnirilor apocaliptice ale vremii de afară. Ceva apăsător, ameninţător, duşmănos, plutea în aerul rarefiat, atent selecţionat de divinitate pentru oraşul nostru. Am pus-o pe seama ceţii, specifice centrului napocaliptic. Ce să mai, era o dimineaţă deloc prietenoasă, ca să nu repet obsesivul cuvânt care îmi stă pe buze: duşmănoasă. Mergeam agale spre BCU, loc de pelerinaj al studenţilor conştiincioşi. Încercam să îmi scot din minte zvonurile complotiste pe care tot eu le lansam în mine.

Securiştii vor iertare

Un eveniment cum rar mai găsiţi în zilele noastre, s-a petrecut ieri în tihnita urbe de pe Someş. Preţ de câteva ore, circulaţia în oraş a fost blocată, numeroşi agenţi de poliţie străduindu-se să devieze şi să ordoneze traficul. Nici la derbyul local n-a fost aşa nebunie. Dinspre Mănăştur, pe la orele prânzului, s-a putut zări o amplă procesiune de autoflagelanţi care se biciuiau de zor, îşi strigau în gura mare vinovăţiile şi cereau iertare tuturor trecătorilor. Caldarâmul era plin de urme de sânge şi bucăţi de haine sfâşiate. În fruntea acestui vioi cortegiu, despuiat de straie şi grade, călărind cu spatele un măgar şi având legată de gât o pancardă imensă pe care îi erau scrise vinile şi faptele ruşinoase, nimeni altul decât generalul-colonel Iulian Vlad, care plângea cu o sinceritate zdrobitoare şi răcnea din toţi rărunchii: „Vreau să ispăşesc! Ajutaţi-mă să ispăşesc!”. Zeci de foşti şi actuali ofiţeri de securitate însoţiţi de turnători voluntari îl urmau blestemându-şi ziua în care au schingiuit primul om. Purtau deasupra capului fotografii cu victimele lor, îşi încrustau cu brişca numele acestora în carnea trupului acoperit de bătrâneţi şi răutăţi. La un moment dat, scoţând din desagă o portavoce, fostul şef de cabinet al dlui Iulian Vlad, generalul Aurel Rogojan, sloboade înspre mulţimea mistuită de căinţă, o amplă strigătură de prin părţile ungureşti (Bihor), zona sa de baştină:

Alexandru Vona, Ferestrele zidite - Ioana Manta Cosma

Alexandru Vona, Ferestrele zidite, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1993.

Înţelepciunea romanului stă în puterea de a induce incertitudini, de a descumpăni, de a contraria. Din acest punct de vedere, Ferestrele zidite este un roman înţelept, căci nimic nu este spus în întregime, nimic nu este devoalat. Cartea nu ne permite să dăm verdicte, să punem o singură etichetă; ea ne învaţă că nu trebuie să căutăm separaţii clare între bine şi rău, nici interpretări definitive. Milan Kundera susţine aceeaşi ipoteză atunci când afirmă faptul că omul îşi doreşte o lume în care binele şi răul să fie clar discernabile, căci există în el o dorinţă înnăscută şi de neînfrânat de a judeca înainte de a înţelege.[1]