Lansarea de carte care a spart normele - Ioana Manta Cosma

Era o zi posomorâtă de iarnă cam prin 1971-2011, nu mai ţin minte exact. Clujul se perpelea într-o ceaţă londoneză adusă de nişte nori negri, moscoviţi. Trecătorii se zgribuleau stânjeniţi mai mult de apăsarea norilor decât de frig. Numeroase comploturi îmi treceau prin minte, datorită zvâcnirilor apocaliptice ale vremii de afară. Ceva apăsător, ameninţător, duşmănos, plutea în aerul rarefiat, atent selecţionat de divinitate pentru oraşul nostru. Am pus-o pe seama ceţii, specifice centrului napocaliptic. Ce să mai, era o dimineaţă deloc prietenoasă, ca să nu repet obsesivul cuvânt care îmi stă pe buze: duşmănoasă. Mergeam agale spre BCU, loc de pelerinaj al studenţilor conştiincioşi. Încercam să îmi scot din minte zvonurile complotiste pe care tot eu le lansam în mine.
Mi-am amintit că trebuie să scot volumul al II-lea al jurnalului Soranei Gurian, iar toată energia mi s-a canalizat asupra lecturilor mele vitale, uneori pătimaşe. Era subiectul care mă făcea să mă implic cel mai tare în studiu, deşi ştiam că nu e profesionist să fiu pătimaşă când pătrund într-o cercetare. Slăbiciunea mea se manifesta acolo unde întâlneam reconstituiri ale vieţii în comunism. Sorana Gurian, scritoare remarcată de Eugen Lovinescu, ţine un jurnal chiar în perioada instaurării comunismului. Toată seara m-am gândit cum să mă trezesc mai devreme şi să ajung la bibliotecă, să termin de citit volumele. V-am zis, era o slăbiciune, o patimă, o frunză moartă picată peste privirea mea mioapă. Ajunsesem la momentul în care diarista descria sărăcirea populaţiei, apariţia consignaţiilor, pentru că oamenii îşi vindeau de prin case pentru a avea ce mânca. Deveneam iar patetică, trebuia să îmi ţin în frâu sentimentele. Dar textul era bine dozat, pentru că, după un fragment plin de dramatism, urma o anecdotă a vremii. Ştiţi de ce nu se lipeau timbrele cu Ana Pauker? Pentru că oamenii scuipă pe faţă.

Sorana Gurian divorţase de soţul iubit şi se căsătorise cu un italian, ca să poată pleca din ţară. Urmau percheziţiile la domiciliu şi anchetele asupra cazului. Toate gândurile astea m-au purtat până la intrarea în clădirea bibliotecii, dotată cu un nou mobilier de pal, asezonat cu beculeţe şi beteală de brad. Mi-am oprit gândurile în loc şi m-am oprit şi eu, odată cu ele. Eram la intrarea în bibliotecă, recent cosmetizată şi adaptată vremurilor noastre trecătoare. Stăteam aşa, ca un student în contemplare, măcinat de profunzimile vieţii, trasându-mi în gând traiectoria pe care trebuia să o urmez: scos locul în sala I, completat fişa de cerere, luat o cafea de la tonomat, continuat de citit „Pata umană” până îmi vin volumele Soranei Gurian. Gândurile îmi sunt deraiate de pe drumul firesc din cauza a doi bătrânei, semn al înţelepciunii şi autorităţii supreme, semn de circulaţie care îmi spune „cedează trecere”. Mi-am dat repede seama că mă oprisem chiar în dreptul uşii de la intrare, de unde pâlcuri de octagenari îşi urmau calea sigură spre etajul I al bibliotecii. M-am dat într-o parte şi am examinat imaginea exodului. Indivizii ăştia încărunţiţi toţi în acelaşi creştet şi simţire semănau unul cu altul extrem de bine. Fiecare se proiecta în fiecare. Robuşti, cu rotunjimi diforme ale burţilor bine hrănite, cu o chelie mândră exact în zona nesimţitoare a fiinţei lor, roboţii cu staturi impozante mergeau setaţi la o lansare de carte. Niciunul nu ieşea din tiparul demodat, croit de regimul glorios. Păşeau cu toţii triumfători, ca pe un covor roşu, cunoscându-se între ei, rotind priviri familiare chiar şi în jurul lor. Am văzut şi câţiva indivizi la costum negru, cu o cască în urechea stângă, stând cât de discreţi putea ei printre mulţimea de studenţi şi profesori paşnici, sedaţi, deloc recalcitranţi, pacifişti convinşi Am zâmbit în faţa acestui tablou pe care credeam că îl mai întâlnesc doar în cărţi, acele cărţi care mă făceau pătimaşă şi revoltată. M-am refugiat înfrântă în sala I a bibliotecii, unde am continuat povestea Soranei Gurian. Ana Pauker, Vasile Luca şi Gheorghiu-Dej se plimbă cu vaporul care, la un moment dat, se scufundă. „Cine e salvat? Răspuns: România.”