Dacă aş fi avut ocazia să-l întreb ceva pe Denez Prigent, l-aş fi întrebat cum este să-ţi asumi o limbă care are 300.000 de vorbitori şi a cărei familie linvistică abia atinge milionul de vorbitori (galeza fiind singura limbă celtică cu peste 500.000 de vorbitori). Eu pur şi simplu nu-mi pot imagina, pentru că cele trei limbi în care sunt acasă, nu se află în această situaţie. Da, maghiara şi româna nu sunt limbi de circulaţie internaţională, dar au peste 15.000.000 respectiv 23.000.000 de vorbitori şi nu sunt ameninţate de dispariţie. Germana este cea mai răspândită limbă maternă din UE, fiind vorbită în Europa de 120.000.000 de oameni ca limbă maternă în 8 ţări. Chiar dacă în Europa central-răsăriteană au dispărut comunităţile germane sau sunt pe cale de dispariţie, germana a păstrat un prestigiu social înalt care i-a permis supravieţuirea.
Pe mine m-ar cuprinde panica gândindu-mă la numărul mic de vorbitori. Situaţia germanei în Ardeal nu se compară cu cea a limbilor celtice. Chiar dacă în Ardeal şi Banat germanii nu reprezintă decât resturi triste ale unor comunităţi odinioară mari şi puternice, germana ca limbă n-a dispărut odată cu vorbitorii din afara nucleului germanofoniei. Identitatea bretonă în schimb este legată mai puţin de limbă, chiar dacă Denez Prigent îşi defineşte identitatea prin limbă. Poţi fi breton asumându-ţi o identitate din care limba este un element, însă nu fundamental. Nu ştiu câţi dintre tinerii care purtau pe umeri drapelul breton sau steagul breton în cozile rasta cunosc limba bretonă sau câţi dintre cei care îmbrăcaţi ca raperii dansează dansurile tradiţionale înţeleg măcar limba, dincolo de câteva cuvinte. Nu mai este o ruşine să fii breton, este chiar fiţos să ştii câteva cuvinte din fosta limbă a porcilor, însă bretona nu mai sperie pe nimeni (exceptându-i pe paranoizii de serviciu, fie că se numesc Mélenchon, fie că se numesc Marine le Pen).
Identitatea mea este legată de cele trei limbi în care sunt acasă (celelalte sunt limbi străine, simple unelte de comunicare) şi nu m-aş putea imagina altfel, deoarece n-am fost nici o clipă a vieţii mele monolingvă. Am avut noroc că am copilărit la Braşov, într-o curte unde se vorbeau trei limbi, că am urmat una dintre cele mai vechi şcoli din ţară, că din curtea casei noastre se vede Tâmpa, că în pauze ne jucam în curtea Bisericii Negre. În liceu aveam şi câte 7-8 ore în plus faţă de liceele româneşti, erau orele de germană. Şi totuşi, dacă ar fi trebuit să renunţ la ceva în timpul şcolii, nu aş fi renunţat la germană, cu toate că materia învăţată nu ne mai era de folos după bacalaureat (pentru admiterea la filologie trebuiau învăţate manualele limba germană ca limbă străină). Calculele utilitariste sunt însă rareori folositoare – ceea ce pe termen scurt pare folositor, pe termen lung poate fi catastrofal. Pe termen lung orele de literatură germană au fost cele mai folositoare, chiar dacă n-am devenit filolog. Cunoaşterea limbilor nu se poate calcula în termeni economici, aşa cum relaţiile interumane nu pot fi judecate după gradul de utilitate.
Acasă n-am nici stema Transilvaniei pe perete (pentru cei care n-o cunosc: este parte a stemei României, cea cu turnurile, vulturul, luna şi soarele), nici alte simboluri regionale. Nu răsună toată ziua cântecul Transilvaniei (da, există şi un imn al Transilvaniei, scris în 1846 în acest scop, dar care a ajuns un imn etnic, pentru că în secolul al XIX-lea ideea unei identităţi regionale în sine şi mai ales în forma ei transetnică – Transilvania este a acelora care locuiesc în ea şi nu aparţine unei anume etnii – era culmea reacţionarismului, hidra feudalismului faţă-n faţă cu claritatea de-a dreptul carteziană şi ideea de progres a naţionalismului). Am doar o fotografie reprezentând castelul de la Bonţida şi fotocopia unui document emis de magistratul Braşovului la începutul secolului al XX-lea în trei limbi. Deşi mi-ar plăcea, nu am nici stema Braşovului, oraşul în care am crescut, şi nici vechea stemă a Clujului, oraşul în care trăiesc. Cred că, până la urmă, o să mi le expun, chiar de-ar fi vorba de copii xerox. Am lipit pe laptopul meu autocolantul BZH, cumpărat de la standul şcolii Diwan[1]. (Nu, nu am gânduri anexioniste, sunt antimilitaristă din fire şi nu cred în grandoare prin cucerire militară).
Clujul este un mecanism fin care funcţionează prin dialectica dintre delimitare şi colaborare, închidere şi deschidere. Fără delimitare nu există Teatrul Maghiar, fără deschidere Teatrul Maghiar ar fi o instituţie vegetând în provincialism. Fără delimitare n-ar exista nici Bulgakov şi nici Insomnia, dar fără deschidere şi colaborare abia ar supravieţui. Cât timp va funcţiona acest mecanism, Clujul va trăi. Când se va strica, se va impune defintiv Cluj-Napoca, distopia lui Ceauşescu şi Funar.
În istoria modernă a Clujului au existat tentative de iacobinizare. 1848 a fost unul din episoade (unul dintre motivele pentru care nu suport sărbătorirea zilei de 15 martie). Masacrele toponimiei urbane – primul fiind cel din 1898 – au reprezentat alte tentative de iacobinism. Botezul politic al Clujului din 18 octombrie 1974, când numelui s-a adăugat şi Napoca, se află în tradiţia iacobină a schimbării toponimiei (practicată şi înaintea iacobinilor, de exemplu de englezi în Irlanda). Spre deosebire însă de Franţa, unde după căderea iacobinilor localităţile au revenit la vechiul lor nume (pentru a da câteva exemplu: Coul-Sansculot a redevenit Coulanges, Favières-Defanatisé a redevenit Favières-Saint-Sulpice, Commune Affranchi a redevenit Lyon, iar Ville Sans Nom Marsilia), în cazul României s-a păstrat toponimia, exceptând cazurile localitătilor denumite după personalităţi căzute în dizgraţie (Dr. Petru Groza, Gheorghe Gheorghiu-Dej). În 1990 Clujul s-ar fi putut întoarce la vechiul său nume, însă n-a fost cazul. Procesul permanentizării ceauşismului a fost desăvârşit sub Gheorghe Funar, acest Collot d’Herbois[2] al politichiei româneşti.
Însă Clujul creativ, cel viu, avantgardist, este Clujul anti-iacobin.
Iubesc Clujul mai ales pentru ceea ce ar putea deveni, pentru potenţialul său încă neexplorat.
Clujul are un trecut dificil şi memorii divergente. Ceea ce nu este neapărat rău. Poate nu există oraş în Europa cu un trecut mai greu digerabil decât Berlinul. Şi totuşi, Berlinul reuşeşte să fie un oraş tonic, nicidecum unul deprimant, pentru că îşi asumă trecutul în totalitatea sa. Berlinul nu vrea să pară altceva decât este, nu îşi ascunde urâţeniile şi poate că de aici provine sentimentul de libertate pe care simţi în acest oraş atât de compozit.
Şansa Clujului ar fi să înveţe să se împace cu trecutul său, să accepte că este un oraş complex şi complicat, să nu încerce să simplifice ceea ce nu poate simplificat. Să renunţe la orice formă de omogenitate, să nu se jeneze de eterogenitate. Nostalgia Clujului unguresc sau utopia Clujului românesc nu fac altceva decât să paralizeze un oraş viu şi care poate fi adeseori încântător. 
Clujul, ca şi celalte oraşe importante din Ardeal, are mai multă personalitate decât Lorient[3]. Însă poate învăţa de la oraşul breton că alteritatea poate fi benefică, inclusiv economic. În anii ’90 m-am obişnuit cu exhibiţionismul steagurilor la Cluj. Ca Pristanda am numărat steagurile la Lorient. În comparaţie cu Strasbourgul anului 1995 Lorient nu face paradă de steaguri. Există totuşi o preferinţă pentru simbolul regional gwen ha du (în campingul unde m-am cazat era expus doar steagul breton), inclusiv în variante parodistice. Inscripţiile bilingve ca şi păstrarea toponimelor bretone echilibrează lipsa de personalitate a toponimiei urbane (Lorient are o stradă Lenin; în rest sunt numele de străzi şi pieţe obişnuite în Franţa). Clubul de fotbal din localitate poartă în emblemă steagul breton. Însă pe stradă n-am auzit vorbindu-se decât franceză (nu cunosc limba bretonă, exceptând câteva cuvinte, însă cele două limbi sună foarte diferit, încât pot fi deosebite fără prea mare efort). Ori la Cluj, chiar dacă la nivel simbolic statul naţional unitar a monopolizat spaţiul, pe stradă auzi vorbindu-se curent două limbi. La Cluj întâlnirea dintre cele două culturi are substanţă, chiar dacă este adeseori conflictuală. Însă Clujul iacobin ar fi oraşul steril, al liniştii de mormânt. Mecanismul fin al Clujului s-ar opri pentru totdeauna.
Post-scriptum. Dacă regret ceva, atunci este locul de campare, pe care eu mi l-am ales şi din cauza căruia n-am reuşit să dorm. Dacă aş fi avut bani, m-aş fi dus pentru toate cele 10 zile ale festivalului sau, dacă aş fi rămas la cele 4 zile, măcar mi-aş fi făcut de cap în Coop Breizh (librărie specializată pe literatură şi muzică din şi despre Bretania şi lumea celtică). Aşa mi-am cumpărat „doar” Composition française de Mona Ozouf. Dincolo de aspectul comercial al unui asemenea festival – care pe mine nu mă deranjează deloc – rămâne experienţa unei Europei uitate, din care facem şi noi parte.
[1] Şcoală bilingvă, asociativă şi laică. Diwan înseamnă „germene” în bretonă.
[2] Actor şi impresar artistic, membru al Comitetului de Salvare Publică, s-a remarcat prin propuneri extremiste privind soarta populaţiei răsculate din Lyon.
[3] Lorient a fost fondat de Ludovic al XIV-lea ca port al Companiei Indiilor Orientale (de aici şi numele, cel breton fiind An Oriant). În timpul celui de-al doilea Război Mondial Lorient a servit drept baza pentru submarinele germane, drept care a fost distrus. Reconstrucţia s-a făcut pronind de la ideea de Cité radieuse a lui Le Corbusier. Problema cu arhitectura postbelică este că « îmbătrâneşte » foarte repede. Trebuie să remarc însă biserica Saint Laouis sau mai precis Notre-Dame de la Victorie, care mi-a dărâmat prejudecăţile privind bisericile de beton. Biserica realizată din beton nefinisat pare a pluti datorită luminozităţii deosebite pe care o permite doar acest tip de construcţie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu