Interviu cu dl. prof. univ. dr. LUCIAN BOIA, partea a II- "Istoricii se gândesc la multe, dar la istoria propriei lor discipline nu prea se gândesc"

Precizare: din dorinţa de a păstra cât mai mult din oralitatea interviului nu s-a intervenit pentru a corecta eventualele inconsecvenţe, păstrându-se discursul natural.

FV Cum era atmosfera în Facultatea de Istorie în 1962 când aţi ajuns, şi cum s-a schimbat ea pe parcursul celor cinci ani?

LB Era bănuiesc mai puţin mizerabilă decât fusese înainte, fiindcă 1962 înseamnă începutul perioadei...sigur, data cea mai des invocată e 1964 cu declaraţia din aprilie, dar deja începuseră unele schimbări, mărunte, dar totuşi în sensul unei liberalizări care trebuie pusă între ghilimele. Deci nu mai era...sigur, suntem tot în comunism, cu şedinţe, cu UTC, dar totuşi nu mai erau atât de înverşunate. Da, îmi amintesc la sfârşitul primului an în 1963 a fost singura dată când ne-a luat la muncă patriotică, am fost în comuna Toporu din judeţul Giurgiu, trei săptămâni am stat acolo şi am lucrat în agricultură, eram găzduiţi în hambare, pe paturi de paie...
Bine, noi ne-am distrat, acuma când discuţi despre treaba asta eşti pornit să o denunţi, cum se poate folosi o asemenea muncă care-i o muncă de sclavi până la urmă, dar nu au fost nişte zile chiar atât de neplăcute, dat fiind că ne-am mai şi amuzat. Bun, asta a fost în 1963 dar în anii următori nu a mai fost muncă patriotică şi vreau să spun că ăsta e un semn că se mai decontractaseră puţin lucrurile. Da, am mai avut un incident în 1964 – erau 20 de ani de la 23 august şi s-a făcut o mare sărbătorire, o mare manifestaţie – şi ne-a convocat şi pe noi, trebuia să mergem undeva pe malul mării să facem exerciţii cu sportivii. Asta a fost o mare minciună, îmi amintesc când eram în liceu ne scoteau, ne dădeau nişte straie din astea sportive, cum să spun, şi defilam ca sportivi pentru că se dorea să se arate că o bună parte dintre români sunt sportivi, ceea ce era bineînţeles o minciună. Bun, eu nu m-am dus la chestia asta că eram la Câmpulung cu familia şi n-am vrut să-mi ratez vara. Am avut puţine emoţii că nu ştiam ce mă aşteaptă, şi într-adevăr am fost puţin judecat după aceea la UTC în toamna lui 1964 s-a propus să ne dea o mustrare scrisă însă adunarea generală a studenţilor care trebuia să voteze a votat contra. Deci şi asta e interesant, un vot contra unei propuneri oficiale şi n-am mai primit sancţiunea în toamna lui 1964. Nu, a fost perioada zisă de liberalizare. Ce într-adevăr e mai important, a început să vină presa străină, mai ales cea franţuzească iniţial, asta s-a întâmplat în toamna lui 1964. Fusese declaraţia din aprilie, o orientare care începe să se simtă ca o oarecare detaşare de Uniunea Sovietică şi o privire cât de cât şi asupra ţărilor occidentale. A. ştiu că a fost atunci, imediat după declaraţia din aprilie ne-a adunat pe toţi studenţii de la Istorie într-un amfiteatru – cel mai mare amfiteatru al Universităţii era la Chimie – şi s-a vorbit despre faimoasa declaraţie şi de revenirea la tradiţie, că tradiţia noastră nu e doar cu Rusia şi cu Uniunea Sovietică sau doar cu limba şi cultura rusă, ci este şi cu limbile şi ţările occidentale. Şi am avut surpriza într-adevăr, spuneam că în toamna lui 1964 au început să vină ziare şi reviste franţuzeşti. Erau câteva difuzări ale presei în câteva locuri din Bucureşti, dar una era foarte aproape pe strada Doamnei aici la doi paşi lângă Universitate şi am început să cumpăr – la preţuri foarte accesibile, ceea ce înseamnă că le subvenţionau francezii. Nu costau deloc mult, era Le Monde, Le Figaro, era doi lei un exemplar, deci cu totul suportabil – bine, salariul mediu era de, să spunem, 1000 de lei, dar nu era mult; cu siguranţă că acuma sunt mai scumpe. Deci, Le Monde, Le Figaro, era ceva uluitor, cum să spun, de când mă ştiam nu văzusem aşa ceva şi le luam cu regularitate şi atunci m-am pus foarte bine la punct cu multe chestiuni de politică internaţională, dar mai ales cu viaţa politică franceză. Am avut atunci vreo doi-trei-patru ani o mare admiraţie pentru generalul De Gaulle care era atunci în culmea carierei lui şi aveam să-mi fac – asta pornind din presă în primul şi-n primul rând – dar de-aici m-am orientat lucrarea de licenţă despre De Gaulle şi relaţiile cu anglo-americanii în al doilea război mondial. Deci eram un gaullist dacă nu fanatic, cel puţin convins. Eram foarte tânăr şi sigur că a fost un model eroic şi tinerii au nevoie de modele şi probabil că înclină spre modelele eroice mai curând decât spre modelele mai echilibrate şi cumpănite, dar aşa...asta a însemnat ceva în viaţa mea că ani de zile am cumpărat ziarele şi revistele astea până când s-a închis robinetul şi aici pe la 1970, în 1971 cu siguranţă când s-a făcut mica revoluţie culturală şi s-a schimbat oarecum direcţia, au cam încetat să se găsească ziarele şi revistele astea. Unele exemplare nu veneau, fiindcă n-aveau cum să le cenzureze, nu puteau să le cenzureze – le cenzurau neaducându-le când era vreun articol neconvenabil – eu nu le-am văzut dar bănuiesc că de aceea anumite numere...dar destul de rar nu veneau. Ce reţin, şi e un episod caracteristic, m-a rugat o dată o rudă să-i iau şi lui un Le Monde să spunem, un exemplar, şi atunci luându-mi unul şi mie vânzătoarea mi-a spus conspirativ, aproape la ureche, „îţi dau două exemplare acuma dar să nu mai ceri niciodată aşa.” Deci înseamnă că avea instrucţiuni să nu dea sau să comunice unde trebuia cine cumpără mai multe exemplare; bine, bănuiesc că două nu erau o problemă, dar dacă cumpără mai multe exemplare fiindcă însemna că le dădea mai departe, făcea agitaţie, ce ştiu-eu...

FV Elementele acestea nu v-au determinat să trăiţi iluzia aceasta a libertăţii, vedeţi, presa occidentală, declaraţia din aprilie şi consecinţele ei, faptul că în 1965 a fost montată la Teatrul Naţional piesa lui Eugen Ionescu „Rinocerii”. Nu aţi avut impresia că lucrurile se schimbă, se vor îndrepta, se va reveni la o normalitate, eu ştiu?

LB Bine, ca să spunem drept, asta e o paranteză, n-are mare legătură cu ce vorbim. „Rinocerii” nu denunţă comunismul, denunţă fascismul. Sigur că prin extensie s-a putut spune atunci că e vorba de orice regim totalitar dar „Rinocerii” se leagă foarte precis de o anumită etapă din biografia lui Eugen Ionescu când apropiaţii, prietenii lui din generaţia lui Cioran, Eliade, treptat s-au – sau s-ar fi – rinocerizat în interpretarea lui Eugen Ionescu, care în treacăt fie zis, n-a spus nimic atunci, să ne înţelegem. Desigur că n-a cântat în corul celor de extremă dreaptă, dar nici n-a zis ceva împotriva extremei drepte. El a scris „Rinocerii” în 1960 în Franţa. Era mult mai interesant dacă ar fi scris-o în 1938 în România. Asta ca să fac un comentariu şi despre Eugen Ionescu. Nu, deci sigur că apoi s-a interpretat ca o, eu ştiu, alegorie privitoare la dezumanizarea omului în orice sistem totalitar dar, de fapt, chestia privea fascismul şi mai precis legionarismul. Da, bine, asta a fost aşa, spus în paranteză, că am simţit nevoia să spun o mică răutate despre Eugen Ionescu. Când despre cineva se spune prea mult într-un sens sau altul, eu simt nevoia să mai spun şi-n sensul celălalt, ca să mai echilibrăm puţin lucrurile. Da, dar care era întrebarea?

FV Dacă după 1964 nu vă aşteptaţi să se revină la normalitate?

LB Păi eram foarte departe de normalitate. Un regim comunist cât se poate normaliza? Bine, a fost tentativa scurtă din Cehoslovacia, de fapt nici cei cu primăvara de la Praga – mă refer la liderii partidului, Dubcek şi ceilalţi – nu s-au gândit niciun moment să renunţe la comunism. Cei care au fost comunişti cu adevărat, formaţi în spiritul ăsta, educaţi în spiritul ăsta, nici prin minte nu le-a trecut să renunţe la comunism, deci în mintea lor avuseseră o reformă a comunismului. Ei învăţaseră să...Vedeţi, sunt oameni de puţină cultură totuşi. Acuma iau şi eu nişte atitudini elitiste, dar sunt oameni de puţină cultură, oameni porniţi de jos în general, dar porniţi apoi strâmb, că poţi să porneşti de jos şi să recuperezi, ai un oarecare handicap iniţial, dar bineînţeles că dacă eşti inteligent şi faci o şcoală bună poţi să recuperezi. Bun, ei au făcut o şcoală de partid, deci mă gândesc la Dubcek, la Gorbaciov, deci Gorbaciov este văzut ca marele erou care a pus capăt Uniunii Sovietice şi comunismului, dar nu asta a vrut el, pentru numele lui Dumnezeu! El a vrut să consolideze comunismul, nu să-l distrugă

FV Nici Iliescu nu cred că a vrut asta

LB Nici Iliescu, bun, dar a fost cu totul depăşit de evenimente ca şi Gorbaciov. Şi Iliescu are acelaşi gen, care e un om destul de inteligent de altfel, care are şi el îngustimile lui, cum le avem cu toţii; le are în sensul educaţiei comuniste pe care a primit-o. Deci oamenii ăştia nu-şi închipuiau, învăţaseră asta şi le intrase în cap atât de bine că după comunism nu urmează nimic, că asta-i teleologia istoriei la Marx...

FV Finalitatea istoriei

LB Împlinirea istoriei, comunismul este împlinirea istoriei, după comunism nu mai are ce să urmeze şi chestia asta le intrase bine în cap şi mi-e teamă că ne-a băgat-o şi nouă într-o anumită măsură, fiindcă...nu ştiu, în anii ’60 nu ştiu dacă mă gândeam la treaba asta, atunci eram prea tânăr dar apoi anii au trecut şi vedeam că în loc să se meargă mai departe cu mica liberalizare care începuse, se merge îndărăt, şi nu, nu se vedea niciun semn că lucrurile s-ar schimba în bine, dimpotrivă. Aşa încât eu eram convins – mai toţi cred că erau convinşi – că n-o să ies vreodată din comunism, nu că n-o să se iasă niciodată în istorie dar nu între limitele unei vieţi omeneşti. Cine a zis după 1989 că a gândit nu ştiu ce altminteri, face pe deşteptul fiincă nu cred...şi nu numai oamenii care trăiau în comunism, ci nici occidentalii. A fost o surpriză până la urmă, sigur, cu câteva luni înainte se vedeau semnele; nu discut ce s-a întâmplat pe parcursul lui ’89 dar până în ’89 nimeni n-a prevăzut aşa ceva şi de astea încercam să mă afirm în alt fel pentru că cariera unviersitară...ajunsesem lector cu chiu cu vai şi eram convins că n-o să fiu niciodată mai mult decât lector, asta este, da...

FV Aţi terminat facultatea în 1967

LB În ’67, da, că se făcea cinci ani atunci, fără master sau alte treburi, ’62-’67

FV Aţi fost şef de promoţie?

LB Da, am fost, bine, asta o spun nu cu jenă, că ar fi prea mult, dar cu mare detaşare, ce mare brânză-i să fii şef de promoţie?

FV Bine, aţi făcut mai multe de atunci!
LB Ei, da, [râde] că n-o să mă laud acum că am fost şef de promoţie, dar, faptul ăsta a avut o importanţă pentru că fiind şef de promoţie şi fiind un loc la facultate, am rămas la facultate ca preparator. Altfel n-aş fi rămas, că posturile următoare au fost la Muzeul Satului ceea ce mi se părea ceva oribil, sigur că au fost pentru cei care au rămas acolo – printre care şi colegul meu Radu Vasile care a făcut o carieră mult mai strălucită decât a mea, ca prim-ministru al României. Deci cei care au fost pe locurile doi, trei, patru au rămas la Muzeul Satului. Auzisem de perspectiva asta şi mi se părea ceva îngrozitor fiindcă... nu am vreun interes, ştiu că e un subiect, o problematică foarte interesantă problematica lumii rurale, dar pe mine chiar nu mă interesează şi...nu, dar până la urmă a fost şansa asta că am rămas la facultate şi am început o carieră pe care eu o speram rapidă şi splendidă, rapidă în orice caz n-a fost, a fost foarte anevoioasă fiindcă erau toate blocajele epocii, şi blocaje făcute de oameni şi blocaje făcute mai ales de sistem

FV Dar de ce nu s-au mai făcut promovări?
LB Deci eu am rămas în 1967 preparator până în ’73. Trebuia să stau trei ani, am stat şase, alţii au stat şi mai mult fiindcă nu erau ore să ni se dea, şi nefiind ore nu ni se putea face normă. Nu erau ore, aşa se spunea, că nu sunt ore, eu cred că dacă vrei să faci ceva neapărat faci, dar nici nu s-a dorit neapărat să se facă. În ’73 eu îmi susţinusem deja doctoratul; bun, dacă e să vă spun toată povestea vieţii mele...Eu am primit o bursă – ăsta a fost unul dintre evenimentele cruciale din cariera mea – am primit o bursă la Praga în 1968 oferită de profesorul Josef Masurek, avea atunci aproape vreo 70 de ani, fusese între cele două războaie în România, vorbea foarte bine româneşte, se specializase în zona asta a Europei şi a venit... Avea el în minte o lucrare despre români, cehi şi slovaci la sfârşitul secolului XIX şi a venit aici în toamna lui ’67, eu abia rămăsesem la facultate, să caute, să lucreze la Biblioteca Academiei mai ales. Cum se întâmpla, fiind foarte tânăr atunci, trebuia desemnat cineva să-l însoţească – era un schimb oficial – şi eu am fost acela şi vreo trei săptămâni am stat pe lângă el, şi la Biblioteca Academiei, şi peste tot. S-a creat un fel de prietenie, să spunem, între noi, dar în scurt timp a fost primăvara de la Praga, el de la Brno a ajuns la Praga director al Institutului de Istorie al Europei Răsăritene şi în calitatea asta m-a invitat şi mi-a oferit o bursă, care s-a prelungit apoi, a fost o bursă de şase luni; ţin să spun, am mai spus-o cu diverse ocazii, nu că am ceva de reproşat cuiva, pot să spun că mă amuză, nu, n-am nevoie de burse în general...Ştiţi de ce-am eu nevoie? Să fiu lăsat în pace, asta mi-e nevoia – care mi-a fost respectată, nu pot să spun, în rest n-am cerut niciodată nimic, cu cât cer mai puţin cu atât e mai bine pentru că sunt lăsat în pace. Deci am spus asta pentru că a fost singura bursă pe care am primit-o în viaţa mea, statul român nu mi-a dat niciodată nicio bursă; singura bursă am primit-o de la cehi, şi nu de la cehi aşa în abstract, ci de la profesorul Masurek. Am ajuns la Praga, deja intraseră ruşii acolo în august, eu am ajus în decembrie, dar era încă o atmosferă efervescentă, cum să spun, am fost în perioada asta de zisă normalizare care a durat până la debarcarea lui Dubcek din mai 1969, cu multe episoade dramatice, cu Jan Palach care s-a imolat, cu tot felul de treburi, şi eu m-am integrat în mica echipă a lui Masurek de la institut, care pregătea subiectul la care m-am referit, relaţiile dintre români, cehi şi slovaci între 1848-1914. Am lucrat atunci în biblioteci, în arhive, am adunat foarte mult material după care totul s-a năruit, fiindcă s-a terminat cu primăvara de la Praga, s-a terminat şi cu Masurek, că a fost dat afară de la institut, s-a terminat şi cu proiectul, eu am rămas cu materialul şi atunci am scris eu singur cartea asta, pe care trebuia să o fac cu o echipă şi pe care am dat-o la editura Academiei, a fost primită cu destul interes şi a rămas nepublicată timp de şapte ani fiindcă la editura Academiei nu mai îndrăzneau după faimoasa scenă a balconului a lui Ceauşescu din 1968, după aceea a fost tăcere. I-a fost teamă că i-a provocat prea tare pe ruşi şi pur şi simplu nu mai pronunţai cuvântul Cehoslovacia sau lucruri de genul ăsta. Şi atunci cartea a stat şi a zăcut până în 1977 când au publicat-o într-o traducere în engleză la Biblioteca Romaniae Historica în limbi străine...Sigur, foarte bine c-a apărut, pentru mine plăcerea a fost mult mai mică, pentru că una e să-ţi apară o carte când o scrii şi când încă eşti pe fază cu ce-ai scris şi alta-i să-ţi apară după şapte ani când ai cu totul alte preocupări, dar oricum, asta a fost povestea cu Cehoslovacia şi pornind de aici m-am orientat spre Transilvania, cu care n-avusesem nimic special de-a face până atunci ca să spun aşa, însă raporturile astea dintre români, cehi şi slovaci s-au desfăşurat în special în monarhia Habsburgică, deci priveau Transilvania într-o bună măsură şi atunci, mă rog, un personaj cu care m-am întâlnit şi care m-a intrigat că nu reuşeam să aflu prea multe despre el, Eugen Brote. Eugen Brote a fost unul dintre...vicepreşedinte al Partidului Naţional Român din Transilvania, unul dintre animatorii mişcării memorandiste, s-a refugiat după aceea în România şi aşa mai departe. Şi am trecut la cercetări privitoare la istoria Transilvaniei. Ce pot să spun este că nu mi s-a întâmplat să mi se impună, cu puţine excepţii şi mai marginale, dar ce-am cercetat am cercetat fie că m-am întâlnit fortuit cu subiectul, cum a fost cazul cu cehii, fie că am ales eu să fac o anumită cercetare, şi până la urmă lucrurile au fost acceptate în felul ăsta, chiar în anii comunismului. Deci eu m-am apucat de mişcarea naţională românească din Transilvania, am parcurs Transilvania în lung şi-n lat pe banii mei – în ’69-’70 ţin minte că îmi luam bilete în circuit, nu ştiu dacă mai există astăzi, deci făceai un circuit, te opreai într-o anumită localitate pentru o perioadă nedefinită de zile şi costa totul mai puţin, am reuşit să fiu cazat prin cămine studenţeşti, uneori la hoteluri stăteam şi în felul ăsta am făcut mai multe drumuri prin Transilvania pentru mişcarea naţională din perioada dualismului austro-ungar şi pentru Eugen Brote în particular. Teza de doctorat am făcut-o despre Eugen Brote, am susţinut-o în 1972, eram tot preparator, adică asistent-stagiar se spunea atunci, cred că am fost singurul asistent-stagiar doctor, totuşi, şi teza am publicat-o apoi...Am încercat să o public la o editură normală, între timp am învăţat cum stau lucrurile cu editurile...Acum pot să dau la Humanitas orice prostioară, dar atunci puteam să dau o lucrare genială că nu mi-o publica nimeni, deci e o nedreptate aicea dar aşa merg lucrurile, ce poţi să zici. Aşa că am primit răspunsuri negative, ştiu şi editura Dacia din Cluj o scrisorică în care spuneau...bineînţeles că toţi spun minciuni, că trebuie să găsească...

FV Tot felul de pretexte

LB Da, deci pretextul la Dacia era că nu publică biografii. Aiurea... Aşa că până la urmă am publicat-o la editura Litera, asta era o editură pe care o înfiinţaseră comuniştii ca să fie, eu ştiu, un soi de supapă pentru cei care sunt nepublicaţi, să-şi publice cărţile pe banii lor şi cu recuperarea banilor pe parcurs, dacă tirajul se vindea

FV Deci din nou un proiect autofinanţat

LB Da, dar sigur, trecând prin cenzură în mod automat, nu erai liber de cenzură nici dacă publicai pe banii tăi. Deci eu până la urmă mi-am publicat, mă rog, m-am împrumutat, mi-am redus ceva lucrarea, am publicat-o la Litera în 1974 şi apoi mi-am recuperat banii în cea mai mare parte, însă ţin minte că cenzura a fost crâncenă. Mie îmi pare rău că nu am păstrat şi exemplarul anterior că nu mai pot să-mi dau seama decât din amintiri, că am avut o discuţie de vreo două ore – că nu te întâlneai direct cu cenzura – te întâlneai cu directorul, cu redactorul de carte, şi bun, au fost observaţii după observaţii, în general tăiam că nu-mi plăcea să fac din albă neagră, dar de cele mai multe ori scoteam fraze sau pasaje sau cuvinte... Da, asta-i o carte, am vorbit la Humanitas când oi avea timp că aş vrea s-o republic în variante pe care nici atunci n-am dat-o, adică în varianta integrală a tezei de doctorat, şi atunci am redus-o fiindcă mă costa fiecare pagină şi am mai redus-o ceva, plus că a mai intervenit cenzura, şi sper însă s-o public şi fără nicio modificare cum să spun, cu o postfaţă, ceva, în care să mă poziţionez pe mine în raport cu propria lucrare, dar nu voi face niciun fel de modificări în text ca să se vadă cam cum îmi arăta teza de doctorat în 1972. Bun, fiind asistent-stagiar doctor sigur că era o situaţie bizară. S-a întâmplat însă ceva, şi asta sigur că mi-a marcat iarăşi cariera, s-a eliberat postul de istoriografie, era istoriografia românească doar, era un domn Vasile Curticăpeanu care era redactor-şef la editura Academiei şi în relaţii strânse cu Miron Constantinescu care l-a numit consilier cultural la ambasada română din Bonn şi atunci a lăsat cursul, trebuia să-l ia cineva şi bineînţeles că nimeni nu era nebun să ia un curs de istoriografie pentru că e foarte complicat să faci istoriografia de la început până la capăt. Pentru mine a fost însă o şansă, l-am luat, m-am pus la punct; sigur că n-a fost uşor că nu ştiam nimica, nici nu făcusem, când eram eu student nu se făcuse, ce ştiam ştiam din cultura mea generală dar mai mult nu. Iar în anul următor s-a introdus şi istoriografia universală şi am început să le predau. La câteva luni de zile au fost nevoiţi să mă avanseze de la asistent-stagiar la asistent, am fost foarte încântat când am devenit asistent, funcţie importantă, nu, şi ţineam şi curs, aveam şi doctoratul, deci asta ar fi făcut măcar pentru un post de lector. Lector am devenit mai târziu, în 1977 când deja mai publicasem multişor, şi lector am rămas până în 1990. În ’90 am fost avansat cum s-a zis atunci cu un termen luat din zona militară, am fost avansat la excepţional, aşa se spune... Am sărit peste postul de conferenţiar adică am devenit profesor titular în 1990. Da, şi m-am apucat serios de istoriografie, cu cehii terminasem, terminasem şi cu Transilvania, nici nu se mai punea problema...Eu aveam proiecte cu monarhia Habsburgică, vroiam ca mişcarea naţională din Transilvania – învăţasem ceva cehă, luasem lecţii şi de ungureşte – şi vroiam să mă ocup de problematica naţională în monarhia Habsburgică. Bun, gata, s-au dus toate, am trecut începând din 1973 pe problematică de istoriografie şi într-un sens mai larg de teorie a istoriei, de...lucruri din astea teoretice privitoare la istorie, da, şi am mers destul de repede, am publicat „Evoluţia istoriografiei române” la tipografia Universităţii în 1976, am făcut şi un dicţionar de mari istorici ai lumii, cât am putut să fac cu mijloacele existente ca singur autor al unei cărţi care altminteri nu poate fi decât complicată şi atunci mi-a încolţit ideea înfiinţării unei comisii internaţionale de istoria istoriografiei. În mintea mea era, după dicţionarul acesta de mari istorici ai lumii – care era relativ decent dar nu era suficient – m-am gândit că singura soluţie era o colaborare internaţională pentru un dicţionar al istoricilor şi colaborarea asta internaţională m-am gândit că se poate face printr-o comisie internaţională – se apropia congresul internaţional de istorie de la Bucureşti din 1980. Eu am intrat în legătură cu Mihai Berza, care îmi fusese şi profesor şi pe care îl cunoşteam, şi care era membru în biroul comitetului intarnaţional de ştiinţe istorice şi am intrat în legătură, nu ştiu dacă prin Berza sau chiar direct, cu Michel Francois, Michel Francois era un francez, de multă vreme era, secretarul general al societăţii internaţionale de ştiinţe istorice, deci el conducea practic organizaţia asta mondială a istoricilor, care a fost încântat de propunerea mea pentru că nu se gândiseră istoricii la aşa ceva. Istoricii se gândesc la multe, dar la istoria propriei lor discipline nu prea se gândesc, şi nu exista, existau comisii şi comitete de tot felul, de istoria oraşelor, de istoria Universităţilor, de istoria revoluţiei franceze. de istoria nu-ştiu-cui, dar nu exista comisie de istoria istoriografiei şi a fost încântat. Mi-a dat tot sprijinul, sigur, colaboram aici direct cu Berza, dacă s-ar fi făcut cu Berza fiind în viaţă sigur că Berza ar fi preluat conducerea, numai că Berza a murit prin ’78 şi am rămas eu singur, iar la congresul mondial de istorie care s-a făcut în august 1980 chiar aici la facultatea de istorie, s-a constituit comisia şi am fost ales secretar general al comisiei, preşedinte am ales un francez, Charles Olivier Carbonell de la Universitatea din Montpellier fiindcă bun, era normal să fie cineva din occident care să aibă posibilitatea de mişcare şi posibilităţi pe care eu nu le aveam aici. După un timp am renunţat şi la secretariatul general, că şi asta era mult prea complicat, şi am fost unul dintre vicepreşedinţii acestei comisii internaţionale. Asta mi-a dat posibilitatea pentru prima dată să călătoresc în occident pentru că nu reuşisem până în 1980 să ies şi posibilitatea, care a însemnat şi multă oboseală şi ceva frustrare, până la urmă să-mi duc la îndeplinire proiectul cu dicţionarul universal al istoricilor. Am început nebuneşte, cum să spun, să fac treaba asta cu colaborare internaţională care s-a cifrat la două-trei sute de colaboratori din toate ţările, din toate ţările europene, dar şi din Statele Unite, sigur, şi din Australia, şi din Noua Zeelandă, din China, din Japonia, şi nu le mai înşir pe toate, şi a fost o nebunie că eu coordonam... Nu puteam să fac treaba asta de la Bucureşti, ar fi trebuit să am un institut, să am un secretariat, bineînţeles că nu aveam aşa ceva, nu mă aveam decât pe mine însumi, totul a fost pe munca mea, pe timpul meu, pe banii mei, şi sigur că nu am putut să iasă perfect, a ieşit ce-a ieşit. Sunt două volume ce-au apărut în ’89 şi în ’91, Great Historians le spune, în Statele Unite, sigur, şi cu destule imperfecţiuni, mai mult decât atât n-am putut să fac, am zis oricum, mai mult de atât oricum nu mai fac dicţionare toată viaţa mea. Nu, au fost câţiva ani într-adevăr...Bun, şi în rest am putut să încep să călătoresc în occident la reuniunile astea ale comisiei, în fiecare vară aveam reuniuni ale biroului şi din când în când colocvii în Franţa, în Germania, în Italia, în Marea Britanie, problema mea era... Deci călătoriile astea ştiţi cum erau, nu erau deloc uşoare chiar dacă aveam o funcţie, zice-se internaţională, mă rog, măruntă până la urmă... Noroc că întrunirile erau peste vară, că era o lege care spunea că profesorii, cadrele didactice nu pot să iasă din ţară decât în vacanţă, decât vara. Sigur că nu puteai în general nici vara, dar dacă n-ar fi fost vara nu mai stăteau nici de vorbă cu tine măcar. Problema mea era, fiindcă ieşeai cu o viză de ieşire, pe lângă vizele de intrare în ţările respective care erau date pe un număr de zile şi cu destinaţia precisă: te duceai la un colocviu în Germania, destinaţia era Germania, dura trei zile colocviul, îţi dădeau cinci zile că se presupunea că trebuie să te duci şi să te întorci. Pe mine mă interesa să ajung în primul rând în Franţa, sigur că mă interesa să particip şi la toate chestiile astea, dar mă interesa să ajung în Franţa că vroiam neapărat, şi am găsit multă înţelegere la Carbonell care de fiecare dată îmi trimitea invitaţii cu partea corectă a invitaţiei – reuniunea biroului sau colocviul aşa cum erau – şi apoi adăuga, că ce-l costa să adauge dar altul nu cred c-ar fi făcut-o, el fiind un tip mai meridional şi mai prietenos şi, eu ştiu, mai puţin ţinut de asemenea scrupule de legalitate, că urma nu-ştiu-ce în Franţa, dar nu urma de fapt nimic, şi pe chestia asta puteam să cer un număr de zile, eventual o săptămână în Franţa. Deci din 1980 până în ’89 am ieşit în fiecare an. A fost ceva bezmetic, fiindcă abia mă întorceam, lăsam să treacă o săptămână şi începeam formalităţile pentru anul următor... fiindcă toate durau aproximativ un an de zile: îţi trebuia aprobare de la facultate, care sigur, se dădea fără dificultăţi, apoi de la Universitate unde dificultăţile puteau deja să înceapă, după aceea la centrul universitar de partid, după aceea la municipiul de partid, deci organizaţia de partid a primăriei, după aceea la Ministerul Educaţiei şi Învăţământului, după aceea la Consiliul Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie, condus de Elena Ceauşescu, după care, şi bineînţeles că se împotmoleau, mi s-a întâmplat în câteva rânduri să se împotmolească; m-a ajutat atunci foarte mult Ştefan Ştefănescu care era decanul facultăţii, şi era şi membru al Comitetului Central al Partidului; n-avea multă putere în sensul ăsta, dar sigur că avea mai multă influenţă decât un om de rând... mai dădea telefoane, stăteam pe capul lui la el la decanat ore în şir până găsea la telefon pe cine trebuia, şi când găsea pe cine trebuia, o chestie care părea terminată era rezolvată în 30 de secunde. Bine, peste tot domnea arbitrariul, şi când se aproba şi când se respingea, şi bun, până la urmă am reuşit să ies în fiecare an până în ’89. Bine, asta ştiu acum că am ieşit în fiecare an, atunci credeam că fiecare an va fi ultimul, şi asta în orice caz, nu ştiu cu cât mi-a scurtat viaţa, n-am cum să ştiu cât aş fi trăit dacă n-ar fi fost chestia asta şi cât voi trăi în condiţiile care au fost, dar bănuiesc că ceva-ceva tot a fost; scurtarea vieţii s-a petrecut. Nu, a fost o chestiune...un an de zile, şi după aceea iar un an, şi iar un an, principala preocupare să fie...şi cu emoţii, cum să spun, şi ţinut aşa tot timpul în tensiune cu plecările astea în străinătate, nu, e prea mult, prea mult. Bun, aşa că asta a fost cu comisia internaţională de istoriografie. Problema este că ajungând în Franţa, pentru că, cultura mea este – nu exclusiv, bineînţeles, dar are o componentă franceză semnificativă – deci am putut să mă ocup şi de ceea ce a urmat, şi o să vă povestesc în continuare...

(va urma)