“Hall of fame” sau fundătura cu 2 evrei, un maistru CTC şi ceva intelectuali - de Jan M.

     Niciodată nu m-am simţit mai bine, ca acum, pe fundătura dăruită  providenţial,  mie şi familiei mele,  în toamna anului 2001. Poate pentru că încep să descopăr  lucruri pe care doar într-o anumită stare sufletescă  le pot sesiza. Sunt mai atent la detaliile care dau, de fapt, consistenţă vieţii. Remarc situaţii, asociez fapte care altădată  m-ar fi lăsat  indiferent. Nimic nu mi se mai  pare întâmplător în desfăşurătorul  nostru cotidian, atent programat şi cu iubire dăruit  în speranţa înţelepţirii  şi desăvârşirii fiecăruia dintre noi.

  Aşa  a fost şi cu descălecarea noastră, într-un fel forţată, pe această străduţă  deschisă doar la unul din capete. Izul provincial  emanat  timid de aici contravine  pretenţiilor  cosmopolite ale renumitei  urbe natale. Discreta mea fundătură!. Ar trece chiar neobservată dacă  nu ţi-ar atrage atenţia, e adevărat  puţin cam inedit,  magazinul   de pompe funebre “La Ivan”, de pe colţ. Pe  gardul dinspre strada principală care leagă centrul oraşului de Bariera Brăilei,  te îmbie la cumpărături un capac de coşciug frumos lustruit şi bine fixat cu  sârmă de Buzău. Cinismul comercial al patronului  se dezlănţuie, însă, pe uşa de lemn de culoarea cerului  a depozitului de sicrie  de pe  fundătură. Printre busturile de îngeraşi zglobii  pictaţi cu migala  artistului naiv  este inscripţionat  mesajul  pragmatico-liric: « Sănătate şi voie bună! Servicii complete, sunaţi la sonerie non-stop ». Când nu are  clienţi, maşina mortuară, adaptată pentru situaţii speciale de trafic, îşi odihneşte bujiile în faţa instituţiei. Lugubra  poziţionare a acestor  indispensabile servicii previzionează o mult  căutată linişte  adulmecată încă de pe aici, de pe micuţa noastră fundătură.

Recomandare jazzofilă: Wayne Shorter Quartet - Beyond the Sound Barrier

Nu știu câți dintre voi sunt la curent cu activitatea recentă a lui Wayne Shorter. Eu unul trebuie să recunosc că, până nu demult, nu prea știam nimic. După productiva perioadă a anilor '60, în care este membru al celui de-al doilea quintet al lui Miles Davis, sau în care cariera solo are rezultate notabile precum Speak No Evil, sau cea a anilor '70 - '80, în care pune bazele formației Weather Report, Wayne Shorter dispare, cu unele excepții, din prim planul scenei de jazz. Însă, la începutul anilor 2000, reușește să strângă în jurul său un grup de muzicieni tineri cu care formează Wayne Shorter Quartet: pe Danilo Perez la pian, John Patitucci la bas și Brian Blade la tobe. În această, componență grupul activează și astăzi, iar Beyond the Sound Barrier este al treilea album al grupului, înregistrat în anul 2005.

Alt lucru pe care nu îl știam este că Wayne Shorter are deja o vârstă înaintată (79 de ani), la care nu cred că se mai așteaptă cineva să-l vadă înregistrând sau mergând în turnee. În orice caz, la vârsta asta, conform unei prejudecăți de-a mele, cel mai bun lucru pe care îl poate face e să susțină concerte cu repertoriul care l-a consacrat în anii '60-'80. Și nici măcar nu e condamnabil lucrul acesta. La 70 de ani trecuți, nimeni nu mai așteaptă de la tine aceeași energie și efervescență creatoare ca în tinerețe. Se pare însă că Wayne Shorter mai are încă resurse (și încă ce resurse!) pentru a a face lumină pe cărări prea puțin bătătorite. Apogeul anilor trecuți nu este muzeificat, ci sintetizat și pus la baza extinderii limbajului său muzical.

Breaking knews: O primă propunere a Senatului pentru jilţul ICR

Cu ajutorul pilelor şi al unor cunoştiinţe bine poziţionate în establishmentul politic am reuşit să descoperim o primă nominalizare a Comisiei pentru Cultură a Senatului pentru mult râvnitul jilţ de la ICR. La propunerea doamnei senator Olguţa Vasilescu, încă membră a comisiei, s-a optat pentru un „personaj literar important”. Cum Emil Cioran, deşi important, nu poate fi luat în calcul din cauza declaraţiilor defăimătoare făcute la adresa poporului român, s-au căutat alte personaje. În cele ce urmează redăm textul propunerii înaintate Comisiei pentru Cultură a Senatului, scris în grabă pe treptele Senatului:

 „România se află într-o gravă criză culturală şi identitară fără precedent. Cultura românească şi identitatea naţională sunt chinuite de demonul globalizării şi al cosmopolitismului riscând să ne pierdem locul fruntaş între popoarele lumii. Trebuie făcut ceva. Trebuie să aducem cultura românească la calea cea dreaptă, să fim uniţi în primul rând deci să cântăm toţi într-un cor, într-un taraf mare ca cele de la Tezaur folcloric.

Vreau să mor perfect sănătos - de Ion Tataioanei

            Vecinul meu de pat  din salonul  2 al secţiei de oncologie  se tot chinuie  de ieri  să-mi termine o întâmplare din copilăria sa petrecuta  pe malul Dunării, la Maliuc. Vocea stinsă îi trădează  slăbiciunea avansată iar  ochii întredeschişi  habotnicia  cu care ţine să-şi termine  povestirea. Pierdusem, oricum, firul  comentariului şi priveam  absent  curgerea picăturii chinezeşti din perfuzia  agăţată  stingher într-un cui bătut  în grabă  în rama tabloului de deasupra patului meu.

            Reţinusem doar că nu regreta  nimic, în afară de chinul provocat  Floricăi. Tare a mai chinuit-o! De Rica nu-i pare rău, că-i mânca peştii. În rest şi-a făcut doar datoria. A muncit toată viaţa la  cherhana. Cam 20 de ani. Şi, până să-i descopere boala asta nenorocită, a fost fidel doar femeilor, sticlei de votkă şi  peştilor. Dumnezeu, se pare, i-a fost alături tot timpul. Dar şi el a fost omenos. Mai puţin cu Florica. A chinuit-o cumplit când a  vrut să se razbune pe Rica. De aici, credea el, i se trage şi suferinţa. Dumnezeu nu l-a iertat pentru asta.

             Usa  salonului  se  deschide  zgomotos făcând posibil  rondul  de rutină al asistentei  de gardă. Urmeaza ironica întrebare şablon  “Totul este în regulă? “ şi  uşa  revine la stadiul anterior, închizând un mic univers concentraţionar în care se nasc adevăratele meditaţii existenţiale.

Interviuri bonţidene V - prof.univ. dr. Ioana Bot:"Pe axa dintre haos şi cosmos, criticul literar este pe-acolo pe unde se face ordine." - de Ioana Manta Cosma

Ioana Manta-Cosma: Să presupunem un muzeu imaginar care ar reconstitui istoria personală. Ce exponate, ce obiecte reprezentative am găsi în muzeul Ioana Bot?

Ioana Bot: Biblioteca personală, colecţia de pietre şi de scoici, primul meu computer Macintosh Classic II, discurile de vinil ruseşti, cu muzică simfonică, din colecţia părinţilor, biroul primit de la bunicul, crestele copacilor cimitirului clujean, văzute de la fereastra mea, jucăriile copilăriei mele. Dar eu aş construi nu un muzeu de obiecte, ci unul de spaţii, de locuri, de sunete şi de miresme ale acestora, prin care am trecut şi care mi-au rămas în memorie.

I. M-C:  O încăpere a muzeului prezintă în exclusivitate istoria criticului literar Ioana Bot, cu principalele etape ale formării profesionale. Ce cărţi şi ce autori aţi expune în acest sector?

Oare ce mai face doamna conf. univ. dr. Laura Stanciu? - de Valentin Trifescu

 

De câteva zile, nemaiputând de atâta bine după ce a intrat bursa POSDRU de acum 4 luni, mi-am pierdul vremea pe la terasele strasburgheze uitându-mă după franţuzoaicele astea urâte, care nici dragoste nu mai vor să facă. Abia acum l-am înţeles, în sfârşit, pe bunul meu prieten alsacian Raoul Weiss – devenit între timp un „aiatolah al transilvanismului radical şi managerul ceteraşilor de la Palatka Gypsy Band” –, care fugise acum câţiva ani din Franţa cu primul auto-stop, pentru că auzise el, pe la catedra de ungureşte de la École Normale Supérieure, că ţărancele noastre din Transilvania încă mai ştiu să facă ciorba bună. Tot în zilele acestea de lălăială burghezească mi-am amintit cu nostalgie de succesul din tinereţe – când încă mai eram valabil pe piaţă – de la celebra conferinţă naţională a studenţilor de la Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia. Cu acea ocazie am remarcat-o şi pe doamna conf. univ. dr. Laura Stanciu care, pe lângă acreala şi morga cu care s-a consacrat în lumea academică şi studenţească (oricum, atunci era pe cai mari, fiind ceva ştab pe la Universitate), a fost singura care nu a apreciat superba mea comunicare deschizătoare de nebănuite căi de cercetare în istoriografia mioritică. Deşi recunosc că nu ştiam pe atunci cine este, nici după vorbă, nici după port şi nici după operă, doamna conf. univ. dr. Laura Stanciu m-a întrebat cum mă raportez la Sorin Mitu? Evident că a fost o întrebare la persoana a II-a singular, pentru că vorba aia, studentul trebuie să mai crească pentru a fi vuvuit. Sincer să fiu, nici acum nu ştiu ce a vrut distinsa doamnă să demonstreze cu această întrebare. Oricum, interesant este că nici după câteva săptămâni, profesorul Ovidiu Ghitta, decan al Facultăţii de Istorie şi Filosofie din Cluj, a întrebat-o pe doamna conf. univ. dr. Laura Stanciu cum se raportează la scrierile unor autori ca: C. Ghişa, D. Marga, P. Teodor, N. Bocşan, K. Hitchins şi mulţi alţii[1].

György Ligeti – Lontano

Poate vă este cunoscut acest compozitor datorită colaborării sale cu Stanley Kubrik la filme precum 2001: A Space Odissey, The Shining sau Eyes Wide Shut. Cu sau fără de cunoștința lui Ligeti, cu siguranță muzica acestuia a rămas imprimată pe ,,retina” celui care a vizionat filmele regizorului american.

György Ligeti (1923-2006), compozitor  născut în Transilvania într-o familie de evrei maghiarizați, supraviețuiește unui lagăr de concentrare în Ungaria și ajunge în Germania postbelică unde va fi asimilat de valul avangardist al anilor ’60 în care se remarcă cu Apparitions pentru orchestră, lucrare ce îl va propulsa printre cei mai experimentaliști compozitori ai secolului XX.  Lontano pentru orchestră apare în 1967 în urma unui comision pentru festivalul de la  Donaueschigen și, contrar tendinței în care se scria muzica la acea vreme (Stokhausen, Boulez, L. Nono), Ligeti face o reîntoarcere la limbajul tonal însă nu unul convențional.

Gesturi mari, largi, de o semitransparență pe alocuri, se articulează în Lontano, tehnica „împletirii” prin intersectarea și suprapunerea sonorităților timbrale ale corzilor și suflătorilor (nefiind vorba de o melodicitate), creînd o iluzie a depărtării. Sub impresia statică pe care o degajă prin tentaculele sonore ce le întinde continuu, magia îi reușește permutând constant (și chiar rapid) combinațiile instrumentale într-o neîntreruptă curgere pe axa orizontală a timpului. Aspectul de țesătură îl configurează culorile timbrale care țâșnesc de pe o meticulos gândită înălțime, sclipesc cu o precisă dinamică indicată și se ascultă una pe cealaltă într-o mișcare aproape atemporală. Metrica reiese tocmai din aceste împletiri sonore, piesa neavând un puls regulat pe care să îl percepem ca tempo. Ascultând piesa ai senzația că muzica se întâmplă undeva în spatele cortinei diafane, iar tu nu vezi decât umbre, contururi șterse, amintiri ale unor gesturi voluptoase.

Însuși compozitorul își numește cele două elemente (corespondente coordonatelor de verticalitate și orizontalitate) integrante în derularea lucrării, ,,clocks and clouds”. Timp de 11 minute suntem purtați ca printr-o nebuloasă într-o iluzie a depărtării în care timpul este suspendat. 

Otilia C.