Otto e mezzo - de Bogdan Vătavu

   

      Otto e mezzo este cel mai bun film pe care Fellini nu a dorit să-l facă niciodată. Întrebat cu privire la soarta acestui proiect, la 20 de ani după realizare, cineastul îşi aminteşte că într-adevăr avea puţine speranţe că-l va termina vreodată. Asta pentru că filmul pe care-l putem urmări astăzi nu este nicidecum filmul la care s-a gândit iniţial Fellini. “Pur şi simplu, nu-mi mai aminteam cum era filmul pe care vroiam să-l fac”, avea să se confeseze el, rememorând clipele de disperare în care rătăcea printre decorurile deja ridicate, printre producători, actori şi scenarişti, toţi aşteptând ca dottore să strige într-un final: Motor!

            Bobina camerei de filmat se va pune în mişcare abia când Fellini se va împăca cu ideea neputinţei sale şi va decide să-şi documenteze propria depresie. Trucul folosit, pe lângă faptul că-l scoate la liman pe cineastul italian, cu unul din cele mai apreciate filme din cariera sa, se va dovedi în acelaşi timp şi deosebit de influent, marcând începutul unui lung şir de producţii similare, La Nuit Americaine şi Adaptation fiind doar două dintre extraordinarele progenituri pe care Otto e mezzo le-a năşit.

            Şi cu toate că aplează la un truc, la sfârşitul celor două ore de vizionare parcă nu ne simţim traşi pe sfoară. Asta pentru că Frederico Fellini îşi tratează depresia cu o doză serioasă de sinceritate. La fel ca Andrei Tarkovski în Oglinda, Fellini se pune pe sine cu totul în acest film. Guido Anselmi, interpretat de cine altcineva decât Marcello Mastroianni, devine fără prea multă cosmetizare alter-ego-ul cineastului italian. Astfel suntem martori, nu doar la incapacitatea de a realiza un film, (ironicul catalizator care-l produce de fapt), ci, datorită introspecţiei şi visului, şi la detaliile cele mai intime ale biografiei autorului. Auto-portretul este atât imediat cât şi retrospectiv.

            În primul rând Anslmi/Fellini se consideră un mincinos, o trăsătură de caracter pe care ţine să o evidenţieze plastic în timpul mesei cu echipa de producţie, confecţionându-şi din pâine un nas lung ca al lui Pinocchio, pe care cei prezenţi par să-l ignore. Minciuna ascunde şi lipsa de inspiraţie, dar şi infidelitatea faţă de soţia sa, pentru că în aceeaşi scenă vârful nasului alungit ţinteşte se pare şi la masa învecinată unde amanta regizorului ia prânzul neînsoţită. Femeile frumoase, ca în toate filmele lui Fellini, sunt un subiect în sine, iar în acesta mai mult decât în toate celelalte, muzele sale par a fi toate prezente, atât în calitatea apariţiei cât şi în cantitatea distribuţiei (Claudia Cardinale şi Anouk Aimee cântăresc destul, cred). Viaţa în mijlocul acestor amazoane nu e nicidecum uşoară, în niciun caz asemănătoare reveriei sale a unui harem în care este alintat atât de nevasta înţelegătoare şi supusă cât şi de amantele sale dezinvolte, pe care la cea mai mică opoziţie le pune la respect cu o pişcătoare pocnitură de bici. Detaliile vieţii împărtăşite de Fellini şi Anselmi, merg şi mai departe. Într-o scenă, cineastul Anselmi este nevoit, asemenea regizorului Fellini cu câţiva ani mai înainte când lucra la Le notti di Cabiria, să discute cu un cardinal cu privire la modul în care se înfăţişează Biserica Catolică în filmul său. Dialogul cu cardinalul moţăind dar şi zărirea unei femei corpolente coborând un deal din apropiere, devine un bun prilej pentru rememorarea cenzurii pe care a trebuit să o suporte din partea bisericii, nu doar în vremea maturităţii profesionale, ci încă din copilărie când descoperirea sexualităţii în prezenţa unei femei marginalizate (considerată drept diavolul de preoţii de la seminarul pe care îl urma) devine motivul “ostracizării” publice în sala de clasă, a viitorului cineast. Până şi reproşurile care i se aruncă în obraz lui  Guido Anselmi sunt aceleaşi celor primite de Frederico Fellini: “Ce pregăteşti?” îl întrebă cineva “încă un film fără speranţă?” sau “Domnule regizor, când veţi face un film de dragoste frumos?”

            Răspunsul pe care-l dă într-un sfârşit Anselmi, nu doar acestor întrebări ci şi presiunilor la care este supus este exact ceea ce ne-am aştepta să iasă din gura lui Frederico Fellini: “Am crezut că ideile mele sunt limpezi. Am vrut să fac un film sincer. Fără niciun fel de minciuni. Am crezut că am avut ceva simplu de spus (...) De fapt nu am nimic de spus, dar mă străduiesc tot timpul să spun.” Aici reuşeşte Fellini cu adevărat. Surclasat adesea drept pretenţios de unii, mai ales datorită presupusei sale răzvrătiri împotriva neo-realismului (poate cel mai sincer dintre curentele cinematografice), Fellini ar părea că se revelează distorsionat în filmele lui. De fapt, expresia sincerităţii sale este poate la fel de puternică ca cea a antemergătorilor săi, Rossellini şi De Sica, şi reuşeşte să o transpună făra a apela la austeritatea şi simplitatea formei (asemenea sus numitului Tarkovski). Dovadă a aceleiaşi sincerităţi este însăşi abordarea pe care o alege pentu filmul său. Otto e mezzo, deşi face tabloul caricatural al lumii filmului, nu este o critică acidă, nu e nici Sunset Boulevard, nici Le Mepris şi nici The Player, nu atacă sistemul de studio, nu livrează dramele unor indivizi pe care casele de producţie i-au învins şi nici venalitatea producătorilor de film. Anselmi e învins de dramele personale mai degrabă decât de cele profesionale, dezordinea este în viaţa sa privată mai degrabă decât pe platoul de filmare unde indivizi slugarnici gravitează în jurul său, decorurile sunt toate la locul lor iar actorii aşteaptă cu nerăbdare să primească un rol. Fellini, nu se ia la trântă cu profesia sa, nu vrea să demonstreze nimic, dovadă fiind chiar Otto e mezzo, un film pe care pare să-l fi făcut cu plăcere, deşi în mod paradoxal nici n-a vrut să-l facă.  

Svastica şi copiii din parc

România anului 1939

Era o zi ca oricare alta a anului 1936, luna aprilie, cu o seară plăcută la ora 20.00, un decor simetric cu cer şi stele pe care, dacă l-am descrie pe hârtie, am deveni cât se poate de lirici, ba chiar puţin patetici. Mihail Sebastian se bucura de o plimbare în parc. Îi venise chiar o idee despre un posibil studiu legat de Jules Renard al cărui jurnal îl citea în acea perioadă. Caietul personal al scriitorului îl inspirase. E adevărat, jurnalul oferă o perspectivă complexă asupra autorului său şi epocii în care este scris. Mergea încet de-a lungul unei alei, în paşi fermi, soldăţeşti. I-au mai venit idei asupra primului volum din „Romanul românesc” pe care şi-l structurase deja în minte în şase capitole: Rebreanu, Sadoveanu, H.P. Bengescu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Ionel Teodoreanu. Nu ştia sigur dacă îl va adăuga pe Felix Aderca, poate va aştepta la viitorul volum. Oricum, prioritar era să explice lipsa literaturii înainte de război. Apoi îşi aduse aminte de piesa pe care trebuia să o scrie. Uitase să asta era, de fapt, prioritatea lui. Gândurile mergeau în ritmurile paşilor săi. Din noapte se făcu dimineaţă, aceeaşi notaţie în jurnal, acelaşi fragment, acelaşi mers de pribeag hotărât. Era timpul să mai privească şi în jur, nu numai înăuntrul său. Doi copii de 11-12 ani, aflaţi cam în primele clase de liceu, trec pe lângă Mihail Sebastian. Unul din ei era îmbrăcat militar, iar celălalt era un blond echipat în stil franţuzesc, cu şosete, pantaloni scurţi, haină şi cravată. Militarul îl întreabă pe partenerul său dacă poartă svastică la şcoală, dar inocentul nu ştie despre ce e vorba, nu auzise de svastică până atunci; militarul îi explică răbdător ce e svastica, mergând mai departe în drumul lor promiţător.

Roger Waters, "The Wall" şi Casa Poporului

               Au început să apară primele probleme pentru Roger Waters legate de show-ul "The Wall" programat pentru vara viitoare la Bucureşti în faţa Casei Poporului. Se zvoneşte că cei care s-au aciuiat sub acoperişul celui mai mare edificiu al neamului ar fi nemulţumiţi de locul ales pentru acest concert tendenţios şi plin de aluzii. "Sunt temeri că zidurile Casei Poporului ar ceda, s-ar fisura din cauza presiunii concentrate în acest show. Dumneavoastră aveţi habar ce costuri ar presupune cârpirea viitoarelor crăpături care cu siguranţă vor apărea în urma acestui spectacol?" a comentat Ion Golănescu, locatar al stabilimentului menţionat.

                Alte obiecţii şi comentarii au venit dinspre unii funcţionari şi locatari ai zidurilor ce se înalţă ferm în curtea Casei Poporului. Cităm din spusele unui formator de opinie care reprezintă instituţia care formează cele mai multe şi cele mai răspândite opinii în rândul poporului român." Nu putem trece cu vederea faptul că acest spectacol cuprinde o aluzie clară la pasajul biblic referitor la dărâmarea templului Ierusalimului. Prin analogie deducem că este un atac la adresa construcţiei pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu sprijinul poporului român donator şi dreptcredincios, ne străduim să o ridicăm. Practic, nu e vorba de un simplu precedent cu valoare simbolică şi arhetipală, e o pledoarie pentru dărâmarea acestor ziduri pe care încercăm să le ridicăm."

               Pe de altă parte, acestui cor atonal de critici şi vociferări s-au alăturat şi membrii ONG-ului "Floarea de Colţ Alb" care militează pentru păstrarea nealterată a tradiţiilor şi mitologiei strămoşeşti. Aceştia îl acuză pe Roger Waters şi colegii săi din trupa Pink Floyd de, cităm: "jaf neobrăzat! asemeni multor muzicieni şi muzicologi străini au furat folclor românesc şi miturile noastre. E mai rău ca Bartók! A răpit poporului român hălci întregi din mitul "Meşterului Manole", ne referim la partea cu prăbuşirea zidurilor. Acceptăm să vină cu spectacolul la noi cu condiţia să recunoască faptul că s-a inspirat din mitologia noastră şi cu condiţia să nu deformeze povestea adevărată. Adică să îngroape pe cineva în zid."

              Aşadar, suntem nerăbdători să vedem cum va descâlci Roger Waters şi organizatorii show-ului toată această încrengătură de nemulţumiri şi obiecţii. Până atunci să mai aruncăm o privire asupra showului.

                 

A fi sau a nu fi antisemit

Într-una din discuţiile pe care le aveau, Jean Gad îl acuză pe Camil Petrescu că e antisemit. Scriitorul povesteşte scena în jurnalul său şi ţine să explice: „Nu sunt antisemit... Antisemit e să fii duşmanul rasei evreieşti ca atare, iar eu am cele mai numeroase prietenii printre evrei... Sunt numai un sentimental naţionalist, şi-i stimez, chiar când sunt evrei... Cei mai mulţi evrei sunt însă rasişti... Cum eu detest rasismul, cum cred folositoare evoluţia tocmai prin principiul amestecului raselor, fireşte că mă găsesc în tabăra opusă rasiştilor evrei ori naţional-socialişti. De aceea, fac uneori impresia că sunt antisemit...” (p. 72) Explicaţiile întortocheate nu puteau aparţine decât unui intelectual – şi mai precis, ale unui scriitor – care poate jongla cu limbajul şi ideile. Diaristul începe fraza cu afirmaţia că nu e antisemit, apoi că e „sentimental naţionalist”. Epitetul „sentimental” vine să înmoaie încrâncenarea şi eventuala conotaţie negativă a cuvântului „naţionalist”: el  nu este naţionalist într-un sens rău, ci într-unul afectiv. E ca şi cum ar spune că nu trebuie să îl luăm în serios, el este un sensibil şi inocent naţionalist. Problema e la evrei: cei mai mulţi (generalizare neacoperită, neargumentată) sunt rasişti, iar cum el este o persoană care acceptă diversitatea ca fundament al progresului, atunci este împotriva evreilor (ceea ce se cheamă antisemit, însă scriitorul nu spune astfel lucrurile). Citatul se încheie cu „fac impresia că sunt antisemit”, evitând discret formala „sunt antisemit”. Jurnalul lui Camil Petrescu este un instrument prin care încearcă să disculpe orice vină posibilă. Cum a fost acuzat de antisemitism, aşa ar putea fi acuzat şi de filosemitism. Diaristul îşi clădeşte edificii de apărare cu explicaţii elaborate, sapă tranşee în adâncul presupoziţiilor, îşi pregăteşte strategiile de defensivă şi devine un precaut soldat într-un posibil război de acuzaţii. Orice strategie ar aborda inamicul, scriitorul este bine înarmat cu explicaţii. „Mi s-ar putea reproşa prietenia reală pentru Mihail Sebastian. Dar el nu e în spirit ovrei, şi, în orice caz, mi-e omul cel mai aproape literar.” (p. 94-95)  Cu o uşoară îngăduinţă, am putea spune că prietenul lui, Mihail Sebastian, nu este chiar evreu. În plus, ceea ce îi uneşte este apropierea literară, afinitate care nu ţine cont de legile noastre politice. Refugiul în sentimentalism şi literatură par să rezolve orice acuzaţie în legătură cu problema evreiască.

           

Niall Ferguson, Civilizația. Vestul și Restul - de Norbert Coman

Niall Ferguson, Civilizația. Vestul și Restul, Editura Polirom, Iaşi, 2011

Niall Ferguson (n. 18 aprilie 1964) este un istoric britanic specializat în domeniul istoriei economice, cariera lui având un parcurs ascendent, pe parcursul acesteia fiind profesor de istorie la Harward University și Harward Business School, Senior Research Fellow la Jesus College (Oxford University), Senior Fellow la Hoover Institution (Stanford University) și profesr de istorie și relații internaționale la London School of Economics. Dintre lucrările care l-au făcut celebru dorim să precizăm câteva titluri: Paper and Iron: Hamburg Business and German Politics in the Era of Inflation 1897-1927 (1993), Virtual History: Alternatives and Counterfactuals (1997), The Pity of War: Explaining World War One (1998), The Cash Nexus: Money and Power in the Modern World, 1700-2000 (2001), Empire: How Britain Made the Modern World (2003), Colossus: The Rise And Fall Of The American Empire (2004), și The Ascent of Money: A Financial History of the World (2008). 

Studiul de față se apleacă asupra penultimei1 apariții editoriale a lui Niall Ferguson, Civilization: The West and the Rest, apărută în original la The Penguin Press HC în 2011; noi aplecându-ne asupra volumului publicat în același an la editura Polirom, Iași, traducerea lucrării fiind realizată de Doris Mironescu și Andreea Mironescu.2

          Lucrarea este una de istorie comparată a civilizațiilor, iar din această perspectivă se alătură altor lucrări, mai mult sau mai puțin celebre, precum ar fi cele scrise de către: Oswald Spengler (Declinul Occidentului), Arnold Toynbee (Studiu asupa istoriei), Philip Bagby (Cultură și Istorie) Neagu Djuvara (Civilizații și tipare istorice), Samuel Huntington (Ciocnirea civilizațiilor) sau Thierry Camous (Orienturi/Occidenturi, 25 de secole de războaie).3

Autorul își propune în această carte să răspundă întrebării: “Cum s-a întâmplat că, începând cu anul 1500, o serie de state mici de la capătul vestic al continentului eurasiatic au ajuns să domine restul lumii, inclusiv țările cu o populație mult mai mare și, în anumite privințe, mult mai sofisticate din Eurasia Estică?”4 O altă întrebare la care istoricul dorește să răspundă este: “Trăim cu adevărat sfârșitul lumii occidentale și începutul unei epoci noi, orientale?”5

Oare lucrarea vine cu viziunea geografică a civilizațiilor, așa cum o spune și titlul: Vestul și Restul? Oare Occidentul este pentru autor doar un spațiu geografic, sau mai degrabă și un mod de gândire, un mod de producție, un mod de a face artă, iar pornind de la acești factori, un mod de a interpreta lumea? Ne întrebăm, oare cum șarjează autorul pe acest “clash”6 (ciocnire) al civilizațiilor? Oare ultima întrebare alătură această lucrare “necrologului” semnat de Oswald Spengler: Declinul Occidentului?7 Acestea sunt întrebările care ne asaltează la început, mai ales că introducerea lucrării ne face sceptici în legătură cu rezultatul ei.

Dacă luăm lucrurile simplu, Est vs. Vest, ajungem la supremația unui spațiu geografic și nu a unui model de civilizație, cu toate că poziționarea geografică poate să constituie unul dintre factorii decisivi care propulsează o civilizație (totuși nu singurul, deoarece există zone asemănătoare în care societățile au evoluat diferit). Astfel suntem în paradigma unui unui determinism al punctelor cardinale, iar dacă rămânem ancorați în această ipostază, să punem o întrebare: oare societatea arabă din Peninsula Iberică (711-1492) aparține Vestului sau Restului? Din foarte multe perspective ea fiind Vest, amintim aici doar științele (matematica, astronomia), filosofia, cât și poziționarea geografică. În schimb istoriografia aruncă această societate în “Rest”. Autorul ne indică totuși delimitarea geografică a “Orientului real” în conceptul său: “din Orientul Mijlociu până în Extremul Orient”8. Dar putem oare astăzi să mai vorbim despre Occident și Orient, ca despre două lumi separate de o falie impenetrabilă? Sau au existat vreodată falii impenetrabile? China și țările asiatice în general, oare nu sunt definite de modul de producție occidental (capitalist)? Nu sunt supuse aceluiași “consumism” și nu fac parte din aceeași “societate a spectacolului”?9 Niall Ferguson a observat moda ca fiind unul din factorii determinanți care au contribuit la ascensiunea Occidentului10, istoricul britanic, după cum se va și observa din lectura cărții sale, nu se lasă convins de teza lui Samuel Huntington. Iar dacă “gusturile” Estului s-au occidentalizat (cu toate că specificități locale supraviețuiesc “globalizării”), dacă mijloacele de producție sunt cele ale Occidentului, atunci mai avem Est, altfel decât unul strict geografic? Chiar și comunismul este un “produs” occidental, autorul realizează că cele două spații aflate în conflict pe durata Războiului Rece sunt defapt două Vesturi11, chiar dacă Vestul estic (spațiul comunist) era speriat de societatea de consum.12 Atunci asistăm la un conflict între civilizații, sau la o luptă a regatelor combatante din cadrul uneia și aceleiași civilizații, concept adus spre discuție de Arnold Toynbee și Neagu Djuvara?13 Din această perspectivă, a doua întrebare a autorului ni se pare puțin forțată14, mai ales când însuși Ferguson realizează că începând cu a doua jumătate a secolului XX, “civilizația vestică a devenit un șablon după care tot restul lumii aspira să se organizeze”.15 Să vedem cum răspunde autorul la aceste întrebări, atât la cele pe care și le-a, și ni le-a adresat, dar și privitor la neliniștile noastre.

Lucrarea este structurată în șase capitole, după cum urmează: Competiția, Știința, Proprietatea, Medicina, Consumul și Munca. Aceste părți sunt încadrate de o introducere (Întrebarea lui Rasselas) și o concluzie (Rivalii).

În introducere - Întrebarea lui Rasselas16 - autorul ne prezintă viziunea sa asupra Vestului. Contrar ideilor despre Occident ale lui Kennet Clark17, care vedea Occidentul începând “cu înălțarea catedralei din Chartes” și începând să obosească “odată cu zgârie-norii contemporani din Manhattan”18, Niall Ferguson, fără a desconsidera celelalte civilizații așa cum a făcut Kennet Clark (cu toate că și el face o apologie Occidentului: “nici o altă civilizație... nu a atins vreodată o asemenea putere de dominație”19), vede devenirea Vestului, transformarea acestuia în civilizație de prim rang, începând cu sfârșitul secolului al XV-lea20 (chiar dacă Occidentul are o primă încarnare în Imperiul Roman, după spusele autorului21). Tot aici, autorul încearcă să dea o definiție a civilizației: “O civilizație, așa cum sugerează etimologia cuvântului, gravitează în jurul orașelor sale (…). Cu toate acestea, un oraș nu înseamnă civilizație. O civilizație este cea mai mare formă de organizare umană, mai înaltă, dar mai amorfă decât un imperiu.”22 Ferguson trece prin multe aspecte în încercarea de a da o definiție pentru termenul de civilizație, fără să fim total lămuriți cu rezultatul acestui demers. În această privință preferăm definițiile date de Neagu Djuvara și Fernand Braudel, fiind mult mai clare: primul înțelege civilizațiile ca fiind: “mari ansambluri de societăți a căror viziune asupra lumii, ale căror tehnici, arte și instituții conferă popoarelor care le împărtășesc o coloratură, un stil aparte și a căror dezvoltare în timp urmează o curbă care, de la un caz la altul, prezintă uimitoare similitudini”23; iar al doilea definește civilizația ca fiind o arie culturală, o societate, o economie, mentalități colective, continuități, toate acestea purtând în esența lor caracteristici distinctive și, în același timp, dominante24. În continuare, Niall Ferguson combate în această primă parte a lucrării ideea conform căreia doar imperialismul să fi fost factorul hotărâtor al ascensiunii Occidentului. Dar care să fi fost factorii hotărâtori? Poziționarea geografică? Instituțiile? Competiția militară și economică dintre statele europene? Pornind de la aceste interogații, istoricul britanic propune șase factori decisivi care au dus la desprinderea Vestului de Rest, factori care și denumesc capitolele cărții; capitole pe care le străbatem în cele ce urmează, fără să insistăm prea mult asupra conținutului lor și să răpim astfel posibililor cititori plăcerea de a descoperi ei înșiși vraja acestei lecturi.

În primul capitol al lucrării - Competiția - autorul face o frumoasă demonstrație a superiorității tehnologice a Restului vis-a-vis de Vest în secolul XV d.Hr. China împăratului Yongle (1402-1424) avea toate avantajele față de Europa lui Henric al V-lea, regele Angliei care înfrânge la Agincourt armata francezilor. Întrebarea la care trebuie dat un răspuns este: “De ce a regresat China, în timp ce Europa a mers înainte?”25 De ce China amiralului Zheng He a pierdut în fața Europei lui Vasco da Gama?

Următorul capitol - Știința - vine cu o apologie a cunoștințelor lumii arabe la sfârșitul mileniului I, început de mileniu II. Nu doar fervoarea religioasă a ridicat această civilizație, ci și cunoașterea științifică. Casa Înțelepciunii, întemeiată în Bagdadul lui Harun al-Rashid, deschide societatea arabă cunoașterii filosofice și progresului științific. Filosofia, medicina, algebra, metoda experimentală în științe și chiar prima unitate de învățământ care poate fi numită Universitate, toate acestea, chiar dacă își trag obârșia din antichitatea greacă, sunt produsul acestei civilizații a islamului. Întrebarea firească este: “(...) cum de a rămas lumea musulmană în urma Occidentului pe tărâmul științei?”26

Capitolul III al cărții - Proprietatea - discută dihotomia existentă în Lumea Nouă. Americile aparțin Vestului, dar totuși avem un Nord prosper și un Sud periferic. “Cum și de ce s-a întâmplat asta?”27 În 1692, México avea 100.000 de locuitori, Boston-ul doar 6.000. În Sud erau 25 de universități, iar Universitatea Santo Domingo precede Harvardul cu aproximativ un secol.28 Și totuși viitorul va aduce dominația Nordului.

În capitolul IV al lucrării - Medicina - Niall Ferguson specifică faptul că secolul XIX și prima jumătate a secolului XX este epoca imperiilor și a imperialismului. În 1913, imperiile Vestului dominau lumea. Patru cincimi din producția economică globală și 57% din populația lumii erau sub stăpânirea lor.29 Iar această dominație a fost posibilă și datorită unui killer application a Vestului: medicina modernă.30 Colonizarea Africii va fi marele teren de încercare a acestei a patra “arme” din arsenalul european.

Penultimul capitol - Consumul - vine cu perspectiva importului și exportului de civilizație. “Ce anume face hainele noastre irezistibile pentru alte popoare? Oare se îmbracă ei ca noi pentru că vor să și fie ca noi?”31 Revoluția industrială a creat societatea de consum, iar muncitorul a devenit și el cumpărător.32 Toată lumea și-a dorit să “downloadeze” acest killer application.33

Capitolul VI și totodadă ultimul - Munca - vine cu perspectiva conform căreia sistemul de legi occidental și concomitent, modelele politice derivate din aceste legi, cum este de exemplu democrația, au dizlocat și înfrânt modelele concurente ne-occidentale. Un val democratic a traversat mapamondul după 1989. Însă după o scurtă periodă de hegemonie americană, astăzi asistăm la ascensiunea Chinei, devenită a doua putere economică a lumii. Întrebarea autorului se mulează pe această realitate: “Suntem oare martori ai declinului Occidentului?”34

În concluzie - Rivalii - autorul consideră că dă un răspuns mai bun decât filosoful Imlac la întrebarea lui Rasselas. Astfel, Vestul a ajuns să domine Restul datorită a șase factori (killer applications): concurența – Europa fiind fragmentată politic, statele și multitudinea corporațiilor au creat spațiul unui teren de luptă prielnic progresului; revoluția științifică – Europa de Vest fiind actorul principal pe șcena inovațiilor; domnia legii și guvernarea reprezentativă – tendința spre liberalizare a economiei și dreptul la proprietate privată, concomitent cu reprezentarea proprietarilor în corpuri legislative alese; medicina modernă – face posibilă colonizarea regiunilor bântuite în prealabil de mari epidemii; societatea de consum – revoluția industrială a apărut acolo unde existau concomitent, atât tehnologiile cât și cererea pentru bunuri multe, bune și ieftine; și etica muncii – extensivă și intensivă, care a permis acumularea de capital.35 Cum este de observat, toată lucrarea poartă amprenta gândirii liberale și este fără îndoială un elogiu adus liberalismului.

Este clar că autorul realizează efectele “globalizării”. Astfel, el enunță că nu crede în ciocnirea civilizațiilor după scenariul lui Huntington (Occident, lumea islamică, Rusia și China). Marea primejdie pentru Occident vine din interior, conform istoricului britanic. Chinei (chiar dacă a făcut progrese remarcabile; de exemplu China în 2007 a depășit Germania ca număr de cereri de noi brevete de invenție36) îi lipsesc o serie din cei șase factori determinanți care au adus supremația Vestului (ca și exemplu dat de autor: în China lipsesc concurența politică și libertatea presei). Oricum, Ferguson a observat că de astă dată concurentul estic are șanse reale de a accede la hegemonie și că nu ne mai aflăm în fața unui ucenic. Dar consideră că este încă prea devreme ca China să se delare stăpânul lumii.37 Mai mult, economia Statelor Unite și a Chinei este în interdependență, autorul are și o denumire pentru acest fenomen: Chinmerica. Însă sunt deja disensiuni între “un cheltuitor și o strângătoare”38 și este greu de prezis ce va urma.

Concluzia autorului este următoarea: “Poate că adevărata amenințare pentru noi nu este ascensiunea Chinei, a islamului sau creșterea emisiilor de dioxid de carbon, ci lipsa noastră de încredere în civilizația pe care am moștenit-o de la strămoșii noștri.”39 40 Practic concluzia îl apropie parțial pe autor de enunțurile predecesorilor, ne referim aici la Spengler, Toynbee și Djuvara, care vorbesc despre lipsa de vigoare a civilizatului. Despre faptul că civilizația și-a consumat vitalitatea creatoare, sau poate este pe cale să o consume. Însă, în carte nu există corul corbilor care să vestească sfârșitul spenglerian, lucrarea nu este nicidecum un necrolog al Occidentului.

În încheiere, considerăm această carte ca fiind una interesantă și ambițioasă, având plusurile și minusurile ei. Faptul că este de apariție recentă, face din ea o lucrare de actualitate, foarte multe date și teorii îmbogățindu-ne percepția asupra realității istorice, economice și politice a momentului, cât și asupra climatului geopolitic prezent. Oricum, autorul a reușit să alunge majoritatea temerilor formulate de noi la începutul lecturii, iar cele șase capitole ale cărții sunt foarte captivante, concluziile autorului fiind demne de crezare. Totuși rămân mari neclarități (provenite din introducerea și concluziile lucrării) pe care, parțial, dorim să le aducem spre dezbatere în cele ce urmează:

a. autorul, contrar enunțurilor acceptate astăzi de mulți istorici, consideră că civilizațiile au un sfârșit brusc41, subcomă rapid. Fac infarct și mor. Totuși, cazul Imperiului Britanic, prezentat de către autor, pare mai degrabă un preinfarct. Doar Marea Britanie este încă un actor important pe scena geopoliticii. Dar majoritatea studiilor de caz prelevate de autor (Imperiul Britanic, Imperiul Otoman) nu se referă la civilizații propriu-zise, ci doar la regate combatante în cadrul unor civilizații mult mai ample, cel puțin aceasta este percepția noastră. Nici Imperiul Roman nu moare subit, fără a da semne mari de slăbiciune, după cum vrea să ne facă să credem Ferguson. Să aducem în discuție teoria nonevenimentului. Istoricii Lucian Boia și Vlad Nistor acuză falsificarea istoriei, prin crearea, în întregime artificială, a unui eveniment acolo unde nu a avut loc nici unul, întreprinsă în vederea scopului de a explica și a simplifica accesul la istorie. Astfel, autorii mai sus menționați, evidențiază că în realitatea momentului 476, nimeni nu a văzut în Roma acelui an căderea imperiului, respectiv ieșirea din Antichitate și pătrunderea în Evul Mediu (în partea occidentală a Europei). Mai mult, pentru contemporanii care asistau la evenimentele din 4 septembrie, trimiterea însemnelor împeriale la Constantinopol, de către Odovacar, care l-a detronat pe Romulus Augustulus, a însemnat mai degrabă o reunificare a împeriului sub un singur împărat în persoana lui Flavius Tarasicodissa Zenon (474-475; 476-491).42 Vlad Nistor pornind de la această analiză enunță: “Simplificarea didactică deformează însă, realitatea științifică”.43 Lucian Boia nu este atât de drastic, el consideră valabile ambele teorii: “Este, sau nu semnificativ anul 476? Este un eveniment crucial, sau un noneveniment? Să recunoaștem că nu trebuie decât o minimă doză de abilitate profesională pentru a argumenta la fel de bine prăbușirea Imperiului Roman la sfârșitul secolului al V-lea sau, dimpotrivă, supraviețuirea sa (ori, la alegere, diverse soluții de compromis între cele două variante)”.44 Și noi menționăm că suntem puși în fața a două încercări de a explica trecutul, ambele voci fiind la fel de importante. Pe de o parte, în anul 476 dispare pentru totdeauna funcția de caesar și imperator la Roma (nu punem în discuție “restaurarea iustiniană”, sau alte încercări de a readuce fosta capitală imperială în sânul imperiului supraviețuitor – Imperiul de Răsărit), și astfel Roma caesarilor se transformă încet în Roma papilor (ambii istorici bucureșteni au dreptate în ceea ce privește inexistența unor falii bruște care să separe o epocă de alta – cu toate că pot exista și momente hotărâtoare, momente de cotitură bruscă care să schimbe radical și irevocabil cursul evenimentelor – aceste procese nu au avut loc de pe o zi pe alta, căderea Romei a început anterior fatidicului an 47645, iar noua lume întârzie să apară imediat, dar acest an este un reper bine ales datorită dispariției unei instituții fundamentale a mărețului oraș, instituție care a ridicat faima lui, împăratul), iar în locul imperiului apar statele succesorale care anunță o altă epocă, alte aspirații; de cealaltă parte, viața la Roma a continuat, consulii s-au perindat în continuare, senatul nu și-a închis porțile, viața a mers mai departe fără să fi zguduit fundamental (sau mai bine spus perceptibil din perspectiva acelui timp) societatea momentului;

b. dacă Vestul este “mai mult decât o expresie geografică”46, de ce Imperiul Roman de Răsărit nu este componentă a “Occidentului 1.0”, civilizație care, conform enunțurilor autorului, se naște în semiluna fertilă, Valea Nilului și la confluența Eufratului cu Tigrul, și subcomă rapid la 47647. Dacă Vestul înseamnă și instituții (Ferguson chiar ne atrage atenția asupra faptului că o diferență esențială dintre Vest și Rest este cea instituțională48), oare dreptul roman (Corpus Iuris Civilis), moștenit de la Iustinian, nu constituie baza instituției dreptului în Europa Occidentală? Dealtfel, includerea semilunii fertile, a Egiptului Antic și a imperiilor mesopotamiene în noțiunea de civilizații ale Vestului, este mai mult decât forțată, sună ca și cum revoluția neolitică a fost un produs occidental;

c. unde este dihotomia Vest vs. Rest, dacă restul împrumută și aspiră la modelul vestului? Este posibil să asistăm la o ciocnire între civilizații, sau mai degrabă la o epocă a regatelor combatante din cadrul aceleiași civilizații (fără să fie totuși o uniformizare totală)? Noi preferăm ultima variantă. Poate chiar ambiguitatea sau lipsa unei definiții clare a termenului de civilizație ne lasă cumva dezorientați. De exemplu, dacă China (cum dealtfel toate țările de pe mapamond, atât India cât și lumea islamică) este angajată pe drumul occidental al progresului (atât comunismul, cât și capitalismul fiind aspecte ale Vestului), cum se face că ea este totuși componentă a Restului? Dacă toată lumea vrea să fie occidentală49, unde este clash-ul dintre civilizații? Sau care civilizații, când tendința generală este de uniformizare (globalizare)? Subliniem “tendința de uniformizare”, pentru că suntem totuși departe de a crede într-un sfârșit al istoriei, așa cum o face Francis Fukuyama când vede ascensiunea Occidentului și transformarea acestuia într-o civilizație monolitică și globală, ajungându-se la finalul evoluţiei ideologice a umanităţii şi la universalizarea democraţiei liberale ca formă finală de guvernare (cu toate că fericirea nu va fi atinsă, chiar dacă problemele materiale nu vor mai constitui un neajuns, deoarece vom fi nemultumiți de noi înșine, lucru ce va duce la o reluare a istoriei conflictuale în percepția sociologului american).50 Însă toți dorim bani, mașini, telefoane, internet. La fel cum toți vorbim despre drepturile omului, libertatea cuvântului, presei și a internetului.

Care este, în aceste condiții, “supralupta”51 zilei de mâine? Este a lui Marx (lupta de clasă52), Huntington (ciocnirea civilizațiilor) sau a lui Toffler (conflictul dintre cel de-al Doilea și respectiv al Treilea Val53)? În continuare, credem că aceste întrebări rămân deschise.

Note:

1Ultima care publicată de către autor fiind: Henry Kissinger: A Life (2012).

2Aceste date au fost preluate de pe pagina tehnică a cărții aflate sub lupă, cât și de pe site-ul personal al autorului: http://www.niallferguson.com/site/FERG/Templates/General2.aspx?pageid=5&cc=GB (accesat pe 27.01.2012).

3Nu am considerat important să dăm titlul complet al lucrărilor în cauză. Am încercat să enumerăm autorii într-o expunere cronologică privind data apariției lucrărilor citate, de la Spengler la Camous.

4Niall Ferguson, Civilizația. Vestul și Restul, Editura POLIROM, Iași, 2011, p. 11.

5Ibidem.

6Preluăm termenul din celebra lucrare a lui Samuel P. Huntington: The Clash of Civilizations and the Remaking of World Order.

7Oswald Spengler, Declinul Occidentului, vol. I-II, Editura Belodi, Craiova, 1996.

8Niall Ferguson, op. cit., p. 209.

9Aici facem referire la cartea lui Guy Debord: Societatea Spectacolului. Lucrare criticată dealtfel de Niall Ferguson (noi considerăm bună această lucrare, deci nu ne alăturăm acestei poziții critice). Ibidem, p. 211.

10A se vedea subcapitolul “Spiritul jeanșilor” din capitolul V al lucrării: “Consumul”. Ibidem, pp. 207-215.

11Ibidem, p. 209.

12Ibidem, p. 213.

13A se vedea Arnold J. Toynbee, Studiu asupra istoriei, vol. I-II, sinteză de D. C. Somervell, Editura Humanitas, București, 1997; și Neagu Djuvara, Civilizații și tipare istorice: un studiu comparat al civilizațiilor, Ed. Humanitas, București, 2008.

14Ne referim la întrebarea: “Trăim cu adevărat sfârșitul lumii occidentale și începutul unei epoci noi, orientale?”

15Niall Ferguson, op. cit., p. 26.

16Rasselas este personajul principal al cărții lui Samuel Johnson: The History of Rasselas: Prince of Abbisinia. Întrebarea în cauză, pusă într-un dialog dintre Rasselas și filosoful Imlac, este: “Din ce motive (…) sunt europenii atât de puternici?” Răspunsul filosofului este: “Sunt mai puternici decât noi, Sire, pentru că sunt mai înțelepți; știința va câștiga în fața ignoranței, așa cum omul guvernează peste animale.” Ibidem. p. 29.

17Acesta a realizat un serial pentru BBC intitulat: Civilizația.

18Niall Ferguson, op. cit., p. 23.

19Ibidem, p. 25.

20Comparativ Neagu Djuvara, în lucrarea sa Civilizații și tipare istorice, consideră apariția Occidentului drept ca urmare a unei simbioze dintre lumea germanică și modelul civilizator greco-roman (Neagu Djuvara, op. cit., p. 37.), iar Toynbee înțelege societatea occidentală drept produsul întâlnirii Bisericii creștine și a barbarilor de dincolo de limesul Imperiului roman (Arnold J. Toynbee, Studiu asupra istoriei, sinteză a volumelor I-VI de D. C. Somervell, Editura Humanitas, București, 1997, p. 27.).

21Niall Ferguson, op. cit., p. 260.

22Ibidem, p. 24.

23Neagu Djuvara, op. cit., p. 21.

24Fernand Braudel, Gramatica civilizațiilor, vol. I, Ed. Meridiane, București, 1994, pp. 41-58 .

25Niall Ferguson, op. cit., p. 38.

26Ibidem, p. 60.

27Ibidem, p. 91.

28Ibidem, p. 103.

29Ibidem, pp. 131-132.

30Ibidem, p. 135.

31Ibidem, p. 178.

32Asta cu condiția ca remunerația primită pentru munca sa să îi permită acest lucru. Surprindem aici un ideal liberal, însă se poate observa cum în majoritatea țărilor care au importat modelul occidental, bănăstarea mult promisă nu a fost atinsă, iar acest fapt creează astăzi disensiuni sociale.

33Niall Ferguson, op. cit., p. 178.

34Ibidem, p. 220.

35Ibidem, p. 262.

36Ibidem, p. 270.

37Ibidem, p. 274.

38Ibidem, p. 269.

39Ibidem, p. 275.

40Ceea ce nu aduce în discuție Ferguson, constă în faptul că lipsa de încredere este dată și de eșecurile repetate ale politicilor liberale elogiate de autor. Indignații se revoltă și datorită destrămării unui miraj liberal, acela de a crea bunăstare și locuri de muncă. Capitalul urmărește profitul, astfel producția este mutată spre zonele în care “resursa” umană este mai ieftină, crescând astfel rata șomajului în țările Vestului.

41Ibidem, pp. 258-261.

42Lucian Boia, Jocul cu trecutul. Istoria între mit și realitate, Editura Humanitas, București, 2008, pp. 8-12; Vlad Nistor, “476 anul în care, spre deosebire de ce spun manualele, nu s-a întâmplat nimic”, în Historia, an X, nr. 104, București, 2010, pp. 56- 58.

43Vlad Nistor, op. cit., p. 58.

44Lucian Boia, op. cit., p. 11.

45A se vedea o pertinentă susținere a ideii de proces care duce la căderea unei civilizații: Neagu Djuvara, op. cit., pp. 86-89.

46Niall Ferguson, op. cit., p. 33.

47Ibidem. p. 34.

48Ibidem. p. 32.

49A se vedea și “primăvara arabă”.

50Francis Fukuyama, Sfârșitul istoriei și ultimul om, Editura Paideia, București, 1997.

51Folosim aici un termen din cartea lui Alvin Toffler, Al Treilea Val, Editura Politică, București, 1983.

52Problema “indignaților” fiind aceea a acumulării de capital în păturile celor bogați, și concomitent, a sărăcirii clasei de jos. A se vedea poziția economistului Nouriel Roubini în această privință: http://www.gandul.info/news/nouriel-roubini-omul-care-a-prevestit-criza-din-2008-karl-marx-avea-dreptate-capitalismul-se-poate-autodistruge-8610912 (accesat pe 28.01.2011).

53Modelul social și politic bazat pe rezultatele Revoluției Industriale (familia nucleară, sistemul învățământului de masă, corporația gigant, sindicatul de masă, statul național centralizat, guvernământul pseudoreprezentativ), în conflict cu lumea Revoluției Serviciilor (descentralizarea, regionalismul, demasificarea învățământului, preocupările ecologice, democrația minorităților). Alvin Toffler, op. cit., pp. 589-594.

Acest material a fost preluat de pe blogul http://istoriafantomatica.blogspot.ro/ la recomandarea autorului.