Pasiunile și Retorica: De la Aristotel la muzica Barocului german

Retorica, ca artă a discursului, se impune în antichitatea greacă unde agora, discursurile publice şi cadrul general al democraţiei ateniene îi permite să cunoască o largă răspândire. Însă cu toată această înflorire a retoricii, tot atunci apar şi primele critici la adresa ei, iar aceste critici sunt formulate de Platon: deoarece discursul retoric face apel la emoţii şi pasiuni, retorica nu poate fi astfel considerată o artă ( în sensul de techné – meşteşug, ştiinţă aplicată). Pentru a accede la acest statut, ea ar trebui, potrivit viziunii platoniciene, să fie înzestrată cu reguli empirice, cauzale. „Techné este un tip de cunoaştere ce poate fi predată altora.”[1] Acest lucru este însă împiedicat de faptul că oratorul, pentru a convinge, acţionează asupra afectelor auditorilor, afecte pe care filosofia platonică le situează în partea iraţională a sufletului. Astfel vazută, retorica nu putea trezi interesul filosofilor.

Personajele mele preferate III - de Jan Manta, prof în mediul rural

Sau ,” Pana unde poate merge ascultarea in spatiul laic ?!”



….constituie “rezerva de stat “ a personajului 1.Când certitudinile aducătoare de siguranţă îi sunt anesteziate iar speranţele puternic subrezite, chiar şi numai gândul către cele două personaje dragi aduc necesarul de stabilitate sufletească şi dau noimă vieţii lui pământeşti.
Personajul 8 a existat. Interesant, se pare că a lăsat urme adanci în planul fizic şi metafizic al personajului 1, mai uşor de sesizat cu trecerea timpului. Prezenţa prin lipsă a personajului 8 şi descoperirea lui în absenţă, sunt doar răspunsuri subtile date cu înţelegătoare bună voinţă interogaţiilor de novice iremediabil ale personajului 1. În format de fişă medicală, jurnalul ultimei luni de viaţă rămâne taina unei relaţii căutate sporadic în timpul prezenţei comune în această lume.

Faceţi cunoştinţă: ea e literatura I - Ioana Manta Cosma

http://ralucaiov.blogspot.de/

Faceţi cunoştinţă: ea e literatura
Nu putea să scrie decât despre sine. Poate din cauza degetelor prea lungi ce îi acopereau întreaga pagină chiar în momentul în care vroia să se apuce de lucru. Lucru pentru el era scrisul. Restul de treabă se numea dispreţuitor corvoada vieţii inutile fără literatură. Ce nu avea legătură cu beletristica şi spaţiile ficţiunii era pus în sertarul cu deşeuri reciclabile. Viaţa lui era un adevărat gunoi, de multe ori îşi spunea aşa. De când şi-a dat seama că poate deveni scriitor – adică putea să scrie propoziţii adevărate, iar lumea să le ia drept false – şi-a luat gândul de la ingineria vieţii. Zilele lui s-au transformat în vals, în certuri interminabile şi împăcări carnale, în scoici neculese, în mii de pagini şi ediţii princeps. Cânta la pian în loc să scrie. Asta pentru că avea mâinile unui şoarece de bibliotecă, albicioase, scheletice, cuvintele lui se năşteau pe muzica lui Glenn Miller, în întunericul format de prea lungile lui degete.

Chuck Norris HELP - glasul Clujului mânios

La Cluj, miercuri seara, printre fulgi discreţi şi maşini, nemulţumirea şi revolta se strecurau încet înspre complexul statuar Matia Corvin din Piaţa Unirii. Provocat de către un prieten indignat, să iau pulsul străzii şi să scriu „la cald” despre, mă înfig şi eu, prudent, în mulţime. „E altfel decât la TV şi pe Facebook!” îmi spune, şi în mare parte avea dreptate, deşi multe aşteptări mi se confirmă. Protestul îşi păstra caracterul pestriţ şi neclar, chiar dacă mulţimea adunată la Cluj părea a fi mai bine structurată decât în alte zile. A fost uşor de sesizat diversitatea „curentelor” prezente precum şi a direcţiilor care germinau. Sloganurile variau de la previzibilele „Jos Băsescu”, „Jos Boc”, „PDL şi USL aceeaşi mizerie” până la formulări de o ironie sclipitoare precum „Chuck Norris HELP” sau revendicări concrete: „6% pentru Educaţie”şi „Vrem spitale nu catedrale”. Peste astea fluturau apelurile la „Unitate Naţională” şi scandări precum: „Nu vrem să fim o naţie de sclavi” specifice retoricii emoţionale, menite să injecteze un suflu trăirist pentru a da avânt mulţimii. Peisajul era completat de o pancartă mare pe care era scris: „Solidaritate” în cele trei limbi ale Clujului: română, maghiară şi germană, reliefând tendinţa multiculturală ce se dorea a fi imprimată de unii dintre indignaţi. Marşul pe bulevardul Eroilor, înspre Prefectură, a fost o adevărată demonstraţie polifonică, dinspre portavocile ce îmboldeau mulţimea răsărind scandări diverse, subliniind coabitarea variatelor orientări, unele în parte contradictorii, care erau preluate din zbor de protestatarii mai vocali.

Personajele mele preferate II - Cum e să treci strada pe portocaliu - de Jan Manta (profesor în mediul rural buzoian)

….punând în aplicare noţiuni proprii de teoria relativităţii culinare, selectate dintr-o vastă bibliografie orală, concepe un produs gastronomic original şi inedit prin indecizia stării lui de agregare. Şi, cum o invenţie este minunată atât timp cât nu trebuie experimentată pe semenii noştri, acest artefact comestibil şi-a pierdut valoarea când a fost degustat de personajul consort, 5. Pentru că personajul 5 este unul special, atipic lumii culturale din care provine majoritatea personajelor aciuite-n fundătură, va fi înmatriculat cu cifre romane, Aşadar, personajul V, inocent cu candoare, naiv cu precădere cum numai copiii sau marii înţelepţiţi pot fi, deschis şi, uneori, înflăcărat susţinător al adevărurilor relative, lucrează cu perseverenţă, ca la fundaţia “Catedralei Mântuirii Neamului” pentru închegarea unei legaturi strânse cu neînţelesul personaj 1.
Personajul 1 este un trăitor avid al dis-de- dimineţilor lucrătoare care îi întăresc certitudinea existenţei şi îi conferă o palidă siguranţă personală.

Recomandare jazzofilă: Jerry Hahn and his Quintet

Anul: 1967. La acea vreme Jerry Hahn lucra pentru un album cu saxofonistul John Handy. La insistențele producătorului, Hahn adună pe lângă el încă patru băieți cu care lansează un material muzical cu compoziții proprii (cu excepția track-ului 2, My Love). Componența: Jerry Hahn (chitară), Jack DeJohnette (tobe), Ron McClure (bas), Noel Jewkes (flaut, tenor sax) și Michael White (vioară). Și într-adevăr, la prima vedere, albumul lasă impresia unei pauze de la lucruri mai serioase. Ba chiar că e făcut ,,la mișto” (vezi de exemplu track-ul 3, Dippin Snuff), iar în acest sens, cel puțin Michael White își dă toată silința (la început ne putem chiar întreba dacă vrea intenționat să cânte așa, sau doar a pus prima dată instrumentul în mână săptămâna trecută). Totuși va trebui să recunoaștem ingeniozitatea și dinamismul compozițiilor lui Hahn. Dacă este un lucru care să-i evidențieze pe băieți și să-i propulseze în avangardă, acesta este umorul și ,,lipsa” lor de seriozitate, abandonarea politeții.

O faţă a protestelor: denunţarea conspiraţiei

Pornită ca o mişcare de solidarizare cu medicul Raed Arafat, revolta s-a dezvoltat treptat scoţând la iveală un amplu fond de tensiuni şi nemulţumiri ale populaţie, în cea mai mare parte legitime. Dacă tăierile de salarii şi sporuri, reducerile de personal şi alte măsuri luate de către actuala guvernare, n-au reuşit să genereze proteste serioase, atacul rudimentar la adresa unui profesionist charismatic precum medicul Arafat a aprins fitilul. Tensiunile mocneau. Dar nu despre aceste fapte şi aspecte vreau să vorbesc în acest text, ci despre o dimensiune a protestului, neglijată de către analiştii şi comentatorii evenimentelor.
Într-o manieră panicardă, apocaliptică, diversele televiziuni şi ziare online au forţat diverse interpretări şi analogii ale evenimentelor din Bucureşti (cu precădere) căutând fie să minimalizeze şi să bagatelizeze protestele, fie să le dea o dimensiune tragică, eroico-mistică prin asocierea cu evenimente-cheie în evoluţia României. Explicaţiile simpliste, fie că reduc protestele la o simplă golănie a unor suporteri, fie că le prezintă ca pe o mişcare coerentă de un înalt simţ civic şi patriotic; nu îşi au locul în cazul de faţă. Complexitatea evenimentelor, încercările de politizare, aspectele radicale şi derapajele, toate compun acelaşi tablou. În cele ce urmează voi încerca să scrutez o faţetă a acestor proteste, pornind de la textele mobilizatoare, revendicactive şi denunţatoare, postate pe Facebook. Ar fi interesant de văzut, poate într-un alt text, dimensiunea hagiografică a unor texte şi comentarii.