Politică și anticomunism

”Together” by Pawel Kuczynski

La multe dintre proteste se strigă „Jos Comunismul” chiar și la trei decenii după căderea regimului comunist și trecerea la economia de piață. Iar narativa anticomunistă din postcomunism are câteva coordonate de căpătâi, printre care:

(1) exterminarea/persecutarea elitei interbelice (boierimea, elita intelectuală etc.). Regimul comunist e descris ca o ruptură, o deviere de pe făgașul normal și o răsturnare a valorilor, un triumf al celor needucați și săraci, o sufocare a spiritului nobil și aristocrat de către simțul gregar al maselor agresive și inculte.

(2) ororile din închisori și atmosfera de teroare. O societate guvernată de frică și cultura delațiunii, prin care cineva putea să parvină, să se răzbune sau să-și elimine competitorii

(3) cenzura (absența libertății de exprimare).

(4) existența unor categorii de cetățeni privilegiați (securiști, nomenclaturiști etc.), care huzureau în timp ce poporul suporta privațiuni severe și care aveau un traseu profesional ușurat de influența familiei, având posturi calde pregătite și fiind înscriși din start într-un fel de lanț al transferului de putere și poziție din tată în fiu.

       Prin acestea (și altele) se evidențiază existența unui aparat represiv puternic, care a pătruns în toate straturile societății și cotloanele vieții publice și private, aparat fără care Partidul și Ideologia sa nu puteau controla și guverna o societate.

       Condamnarea torționarului Vișinescu a dat multă satisfacție și a fost aclamată ca un fel de reparație târzie față de victimele acestuia. Aparatul ăla represiv are în centru Securitatea, despre care se spune că a influențat și traseul nostru postcomunist. Securiștii sunt văzuți ca cei prin care s-au putut da tunuri, fiind conectați la tot ce a însemnat mare afacere. Unii s-au îmbogățit direct și au devenit influenți (Ioan Nicolae, Dan Voiculescu) și-au făcut televiziuni, fundații etc., nu doar că și-au aranjat progeniturile, dar au căutat și să influențeze viața politică, au vrut mai mult decât bani, au vrut să fie iubiți, populari. Și și-au atras, pe bună dreptate, ura și antipatia unei bune părți din societate. Alții au operat mai discret. Și-au întins afacerile și influența, dar au evitat să iasă în față. Și-au văzut de biznisuri și de familie.

       Ce au în comun securiștii de rit vechi și nou, deveniți afaceriști, consilieri, avocați sau diplomați, cu mulți din oamenii politici (unii foști politicieni activi în PCR sau rude ale acestora)?

       Și-au educat odraslele la școli de elită, în țară, dar mai ales afară, la universități de prestigiu din Europa sau SUA, pentru a le facilita o carieră cât mai promițătoare. Până și Marean Vanghelie și-a trimis copilul la studii peste ocean, alături de multe alte progenituri de politicieni, diplomați, securiști (vechi și noi) și oameni de afaceri. Nostalgia unei lumi pre-comuniste, cu elite manierate și școlite în instituții de top, facilitează un tip de restaurație în care ștaiful neo-boieresc altoiește casta securistă și restul de caste, în care banul gros făcut din tunuri și devalizări e spălat prin investiții pe termen lung în educația și carierele noii generații de boiernași-hipsteri, unii dintre ei cu ambiții de salvatori.

       Cum zicea Florin Poenaru, Dacian Cioloş are mare dreptate când condamnă obsesia cu Securitatea și omniprezența acesteia, însă discuția provocată de acuzele aduse lui și partidului său ar trebui să fie despre reproducerea de clasă, despre ambițiile copiilor învingătorilor tranziției (conform narativei standard anticomuniste, majoritatea celor care au făcut averi mari în postcomunism provin sau au legătură cu fosta Securitate și cu Partidul) de a face politică, de a asana moral societatea, de a acumula și putere simbolică, pentru că cea economică nu le mai este de ajuns.

       Da, discuția nu trebuie să fie despre cum cineva este vinovat pentru faptele/activitatea părinților, ci despre cum se produc și reproduc castele, despre acces la resurse și educație, despre posibilitățile de ascensiune socială și despre ipocrizie și standarde duble, mai ales în cazul celor angrenați în cruciade moralizatoare și de asanare morală a societății. Nu e nimeni vinovat din start pentru că tatăl sau mama au comis fapte reprobabile, au fost privilegiații unui regim sau au acumulat avere prin devalizări, corupție sau furt din fondurile publice. Nici măcar vinovat pentru că averea părinților acumulată prin mijloace ilegale și/sau imorale sau pentru influența datorată poziției sociale și profesionale a părinților. Dar e ridicolă și cât se poate de criticabilă asumarea unei posturi de salvator și indignat moral. Când astfel de personaje ies în față, chinuite parcă de un misecuvinism cronic, și explică cum stă treaba și că vor să scoată țara din marasmul moral (corupție, hoție, lene etc.) și consecințele acestuia, fără să asume faptul că traiul și postura lor este și o consecință tocmai a acestui marasm cu care luptă, nu doar a meritelor personale, poți repede dibui gradul de impostură și nesimțire din dosul unui PR bun.

       Cum bine zicea un amic de pe Facebook,

Nimeni nu e vinovat pentru faptele parintilor sai, dar parca este putin caraghios sa-i auzi pe mostenitori tinand lectii de morala si de profesionalism, accentuand asupra mentalitatilor din Romania, asupra inapoierii celor lipsiti de sansa lui "Mami si Tati"