Apropierea de un
astfel de subiect comportă în general o doză semnificativă de prejudecăţi
plasând o ruptură de netrecut între
lumea contemporană cu mentalitatea aferentă şi lumea medievală şi
renascentistă. În rândurile ce urmează încerc să fac o scurtă incursiune în
lumea magiei şi vrăjitoriei medievale căutând să creionez caracteristicile
acestor practici pentru a oferi o imagine cât mai coerentă şi cât mai apropiată
de realitatea istorică. O scurtă prezentare a civilizaţiei medievale şi
renascentiste este necesară pentru a putea pătrunde în universul imaginar al
epocii. Ideea de ruptură între Evul Mediu şi Renaştere e o prejudecată ce
trebuie din start depăşită pentru a putea aşeza subiectul abordat. Aceste două
perioade se întrepătrund şi se continuă, fapt vizibil în registrul artelor.
Evul Mediu n-a fost „postul” dinaintea Renaşterii, fiind lesne de observat că în acea epocă a încolţit noul indicând o
desăvârşire viitoare, astfel că sfârşitul unei epocii şi naşterea, începutul
celeilalte se suprapun. O lungă tradiţie antică şi medievală a furnizat cadrele
explicative inclusiv intervalului Renaşterii. [1]Aristotelismul
redescoperit prin intermediul gânditorilor arabi şi evrei, pătrunde în cultura
filosofică şi teologică occidentală în secolul al XIII-lea, impunând prin
intermediul lui Toma din Aquino o paradigmă în gândire-tomisnul-, fiind vorba
de punerea în acord a aristotelismului cu creştinismul.[2]
Unitatea vie a universului este o
constantă a civilizaţiei europene premoderne. Astrelor şi tuturor forţelor
cereşti li se atribuiau un comportament afectiv analog celui uman. Natura –physis- „entitate reexhumată a gândirii
antice”, este şi ea antropomorfizată. Lumea e concepută asemeni unei ţesături
de corespondenţe secrete, de simpatii şi aversiuni oculte. Omul era văzut ca un
microcosmos, corespondenţă a macrocosmosului, de unde rezultă legăturile între
părţile corpului şi semnele zodiacale.[3]În
acest context cunoaşterea mersului stelelor, desluşirea tainelor naturii, îi
permite omului să asculte limbajul lui Dumnezeu în sânul naturii şi să
acţioneze asupra ei. Astfel se poate înţelege elogiul omului magician rostit de
Marsilio Ficino şi Pico Della Mirandola. Însă dincolo de cunoaşterea tainelor
naturii şi instrumentarea lor în folos propriu, există şi o „magie demonică” ce
înrobeşte omul puterilor rele. Renaşterea a fost o perioadă în care s-a crezut
cu tărie în realitatea pactelor cu diavolul şi astfel în existenţa doctorilor
Faust.[4]
Pentru a putea desluşi mecanismele magiei, e necesară
prezentarea câtorva termeni şi concepte ce stau la baza acesteia. Pornind, pe
urmele istoricului Ioan Petru Culianu, de la ideea magiei ca „ştiinţă a imaginarului pe care-l exploreză cu mijloace care-i sunt
proprii şi pe care pretinde să-l manipuleze cam după voia ei. La gradul cel mai
înalt de dezvoltare, atins în opera lui Giordano Bruno, magia este o metodă de
control a individului şi a maselor bazată pe o cunoaştere profundă a
pulsiunilor erotice personale şi colective”[5]- se poste observa rolul
fundamental al pulsiunilor erotice în practicile magice. Din filosofia greacă
se desprinde ideea eros-ului ca:
operaţie implicând raportul mutual suflet-lume sensibilă, asemeni activităţii
senzoriale, ceea ce face ca el să fie sustras imperiului necondiţionat al
sufletului; însă, pe de altă parte şi ca o consecinţă, mecanismul erotic,
asemeni procesului cunoaşterii sensibile, trebuie analizat în raport cu natura
pneumatică şi cu fiziologia subtilă a aparatului ce slujeşte de intermediar
între suflet şi trup. Acest aparat, intermediar între suflet şi trup, este
alcătuit din aceeaşi substanţă- spiritul
(pneuma)- din care sunt făcute şi stelele, şi îndeplineşte
funcţia de prim instrument (proton
organon) al sufletului în relaţia sa cu trupul. Acesta oferă condiţiile
necesare pentru rezolvarea contradicţiei dintre corporal şi incorporal, fiind
într-atât de subtil, încât se apropie de natura imaterială a sufletului, dar
totuşi este un corp ce poate intra în contact cu lumea sensibilă. Acest proton organon este situat în inimă,
prin intermediul acestuia trupul deschizând sufletului o fereastră spre lume
prin cele cinci organe de simţ. Sub denumirea de phantasia sau simţ intern, spiritul-pneuma transformă mesajele celor cinci simţuri în fantasme perceptibile sufletului, fiind singura
metodă prin care sufletul poate înţelege. Se poate observa astfel prioritatea
absolută vizualului, a fantasmei
asupra cuvântului.[6]
În Evul Mediu, iubirea e percepută
adesea ca o maladie, ca o infecţie fantastică, fantasma feminină punând
stăpânire pe aparatul pneumatic al îndrăgostitului, producând perturbaţii
somatice. Înrudirea dintre eros şi magie este foarte strânsă, diferenţa dintre
ele fiind doar una de grad. Vederea joacă un rol important în formarea
fantasmei, în concepţia epocii în actul vederii „focul intern” se
exteriorizează prin ochi, amestecat cu aburul pneumatic şi cu sângele subtil
care a dat naştere spiritului. Acest fenomen stă la originea a două activităţi
spirituale înrudite: iubirea şi deochiul. Un alt aspect esenţial în înţelegerea
magiei îl reprezintă doctrina întrupării sufletului, prin aceasta
demonstrându-se atât continuitatea pneumei, cât şi caracterul cosmic al
oricărei activităţi spirituale. Pornind de la raportul dintre microcosom şi
macrocosm se ajunge la cosmizarea omului şi antropomorfizarea universului,
explicându-se legătura strânsă dintre om şi lume.[7]Această
doctrină perfecţionată de neoplatonicieni, propune prin „vehicolul sufletului”
explicarea legăturilor cu cosmosul. La coborârea în trup sufletul trece prin sferele planetare îmbrăcând un
înveliş care-i condiţionează existenţa pământească şi de care se eliberează
după moarte, la întoarcere.[8]Acest
„vehicol al sufletului” ajunge să se confunde cu aparatul pneumatic aristotelic
în magia perioadei renascentiste. Prin peceţile puse de astre se înţelege, în
viziunea lui Ficino, o matrice care condiţionează procesul fantastic în măsura
în care cere fantasmelor receptate să se conformeze arhetipului prenatal. Acest
raport condiţionează legăturile erotice şi implicit practicile magice fiind
imperios necesară cunoaşterea acestor detalii astrologice.
O altă operaţie fantastică – Arta
memoriei – formează o verigă intermediară între eros şi magie, fiind vorba de o
tehnică de manipulare a fantasmelor, care se fundamentează pe principiul
aristotelic al precedenţei absolute a fantasmei asupra cuvântului şi al esenţei
fantastice a intelectului.[9]
Din cele spuse până aici se poate observa
că întreaga forţă a magiei se fundamentează pe Eros, lucrarea magiei constând
în apropierea lucrurilor prin similitudine naturală. Reiese că magia este o
operaţie fantastică ce trage foloase din continuitatea dintre pneuma
individuală şi pneuma universală. Giorano Bruno exploatează conceptul de magie
până la ultimele-i consecinţe, considerând-o
un instrument infailibil pentru manipularea maselor, precum şi a
individului uman. În acest demers devine vitală cunoaşterea „legăturilor”
potrivite care-i vor permite să dispună după plac de natură şi de societatea
umană. Marele instrument de manipulare, în viziunea bruniană, îl reprezintă
Erosul-ceea ce iubim, de aici
rezultând necesitatea cunoaşterii temeinice a dorinţelor subiectului vizat.[10]
Magia, reprezentând o tradiţie cu
trăsături unitare de o venerabilă vechime, a cărei principii şi instrumente sau
perfecţionat în timp în raport cu singura „ştiinţă” exactă a timpului-
astrologia, a ajuns în Renaştere mai sofisticată, plină fiind de teozofia şi
antropozofia neoplatonice. Doi reprezentanţi de marcă ai Evului Mediu sunt
Roger Bacon şi Albert cel Mare au influenţat magia renascentistă, ei la rândul
lor fiind influenţaţi de magia arabă prin cel puţin două opere fundamentale: Picatrix de pseudo Madjritî şi Despre
raze de al-Kindî. De aici se desprind două teze importante: influenţa
radiaţiilor emise de către stele, şi importanţa credinţei prealabile a
operatorului care este o condiţie esenţială a reuşitei acţiunii magice.[11]
După ce am creionat trăsăturile generale
ale magiei şi categoriile cu care operează, se impune o clasificare a tipurilor
de magie pentru a putea pătrunde mai adânc tainele acestei ştiinţe premoderne.
Mă voi folosi de clasificarea operată de I. P. Culianu:
Magia
generală, fiind o operaţiune prin esenţă tranzitivă se împarte în:
1.Magie intersubiectivă, care presupune o identitate sau o analogie de
structură pneumatică între operator şi subiect. Când acţionează asupra unui
organism psihofizic dereglat, se numeşte medicină,
iar dacă vizează un subiect colectiv, propunându-i o orientare generală a
existenţei şi nişte reguli speciale de conduită, se confundă cu religia. Aceasta cunoaşte şi un caz
special – magia intrasubiectivă – în
care operatorul îşi este propriul pacient, reprezentând propedeutica tuturor activităţilor mai
avansate ale artei pneumatice. Pornind de la premisa că un magician se face, magia intrasubiectivă presupune
o operaţiune spirituală de purificare a pneumei.
2.Magie extrasubiectivă, a cărei acţiune vizează fiinţele inferioare, sau
care nu provine din interacţiunea pneumatică a doi subiecţi.
În general, magia reprezintă o tehnică de
manipulare a „naturii”, doar că în epoca premodernă conceptul de „natură”este
mult mai larg decât cel actual, cuprinzând fiinţe noncuantificabile – de la
zeii, eroii şi demonii neoplatonismului până la „fiinţele elementare”ale lui
Paracelsus, din calităţile cărora magia se lăuda că trage foloase. Determinismul natural nu admitea nici o
margine de hazard, totul purtând marca riguroasă şi implacabilă a destinului,
liberul arbitru fiind doar o invenţie a teologilor la care greu se putea
subscrie. Însă operatorul magic, expert al determinismului natural, ştia că
există breşe şi în acesta, putând introduce nişte schimbări în evenimentele
universului.[12]Medicina reprezintă şi ea
o ramură specială a magiei. Administrarea leacurilor şi a tratamentelor
necesita o bună cunoaştere a naturii, a perioadelor astrale favorabile, precum
şi rostirea a numeroase descântece – manipularea magică având loc prin sunete
şi gesturi.[13]
Magia
pneumatică se constituie pornind de la principiul simpatiei pneumei
universale şi are ca prim reprezentant în Renaştere pe Marsilio Ficino care
prin tratatul De vita coelius comparanda îi
enunţă principiile. La fel cum sufletul lumii, concentrat în Soare, iradiază în
toate părţile universului prin quinta
essentia – eterul sau pneuma – sufletul omului este concentrat în inimă şi
pătrunde trupul prin spirit. Quinta
essentia este spiritul cosmic care îndeplineşte funcţia de intermediar
între sufletul şi trupul lumii, ca şi cel uman[14]
Magia
intersubiectivă pornind
de la premisa că natura există pentru ca omul să dispună de ea, a fost definită
de Ficino într-un mod concis şi clar: „ operaţiunile magice au ca scop
obţinerea unor efecte îndepărtate prin cauze imediate, îndeosebi prin acţiunea
lucrurilor inferioare asupra celor superioare care le corespund, primele
servind ca momeli care îmbie în momentele prielnice”. Din această definiţie
reies trei componente ale activităţii de „seducţie”magică:
1.
Prezenţele superioare acestea fiind demonii sau darurile lumii
însufleţite şi ale stelelor vii. Darurile stelelor vii reprezintă proprietăţile
planetelor în funcţie de poziţiile lor respective, adică „momentele prielnice”.
Aici intervin necesarele cunoştinţe de astrologie, astromagia practicându-se în
anumite perioade, fie că vindecă sau face rău. Cele şapte planete care
guvernează existenţa pământeană au diferite calităţi şi momente în care
prezenţa lor e mai puternic simţită. Dintre acestea trei – „cele trei graţii”
după Ficino – sunt benigne: Soarele, Jupiter şi Venus; Marte şi Saturn sunt
malefice în timp ce Mercur oscilează. Influenţa planetelor asupra părţilor
trupului determină genul de leacuri astrologice necesare, după caz,
farmacologia fiind una din ramurile cele mai importante ale magiei.
2.
Momelile. Ţelul magiei pneumatice a lui Ficino este
îmbunătăţirea condiţiilor spirituale, fizice, psihice şi sociale ale
operatorului însuşi sau ale subiectului. În acest sens se folosesc : plantele,
pietrele, metalele şi diverse alte substanţe care în funcţie de poziţia
planetelor în zodiac exercită o influenţă asupra spiritului teurgului sau
asupra stării de sănătate a subiectului. După caz, talismanele, amuletele şi
imaginile pot avea efect profilactic sau curativ. [15]
Magia
demonică se foloseşte de
entităţile care populau universul, numite demoni. Se împart în demoni buni,
adică cei care locuiesc prin înălţimile spaţiului sublunar şi care pot aduce
beneficii în zona naturii şi a existenţei sociale; şi demoni răi, cei care
locuiesc aproape de pământ, din partea cărora e necesar să li se obţină cel
puţin indiferenţa. Rapiditatea şi eficacitatea acţiunilor lor descreşte
ierarhic.
Cunoscând calităţile şi puterile demonilor ce pot fi invocaţi prin
intermediul substanţelor naturale şi al incantaţiilor, magicienii îi pot
chestiona asupra claselor de divinităţi superioare, având astfel acces la o
cunoaştere superioară. Specialiştii în vrăjitorie, ai epocii premoderne,
consideră că demonii sunt transsexuali, funcţionând ca sucubi faţă de bărbaţi
şi ca incubi faţă de femei. De aici rezultă ravagiile pe care au puterea să le
cauzeze.[16]
Halucinogenele se dovedesc a fi unul din cele mai puternice mijloace
pentru suscitarea fantasmelor, pentru a da existenţă demonilor. Utilizarea unor
astfel de substanţe explică numeroasele călătorii întreprinse în timpul transei
de către practicanţi, precum şi experienţele sexuale pe care pretind că le au
cu demonii. A doua metodă, de data asta în totalitate artificială este a-i
imagina prin procedeele mnemotehnicii. A treia împrejurare în care se manifestă
demonii, de data asta fără a fi chemaţi, este maladia mentală. Astfel reiese că
sursa principală a demonilor este inconştientul, capabil în anumite împrejurări
să invadeze zona conştientă a subiectului. Aici se poate sesiza o diferenţă
majoră între magie şi vrăjitorie: Vrăjitoria foloseşte halucinogene pentru a
forţa experienţa unei realităţi diferite de cea obişnuită, pe când în magie se
utilizează tehnici cu totul conştiente ca să invoce şi să comande spiritele
sale auxiliare. În acest caz, inventarea unui demon este echivalentă cu
intrarea sa în existenţă.[17]
În
pofida încercărilor de clasificare a formelor de magie aplicţndu-se dihotomia
spiritual (natural)- demonic, sunt întâlnite numeroase forme de magie ce sunt
spirituale şi demonice în acelaşi timp, lipsind astfel de consistenţă
dihotomia. Între clasificările magiei din Renaştere, cea a lui Giordano Bruno
pare mai interesantă. El distinge nouă categorii:
- sapientia.
- magia naturalis (medicina, chymia).
- praestigiatoria.
- mathematica sau oculta philosophia.
- magia desperatorum care este demonomagia.
- theourgia.
- necromantia.
- maleficium.
- divinatio sau prophetia.
Primele
patru tipuri de magie se folosesc de mijloace naturale, doar mathematica – preferata lui Bruno, iar
următoarele se folosesc de mijloace supra
sau transnaturale. Deşi distincţia dintre
magia „demonică” şi cea „spirituală” nu se susţine, ea corespunde unei vechi
tradiţii. În perioada Renaşterii, distincţia se întemeia pe nevoia resimţită
atât de reprezentanţii oficialităţilor cât şi de potenţialele lor victime, de a
stabili o limită între ceea ce era licit şi ilicit în magie.[18]Numeroşi
practicanţi ai diferitelor forme de magie veneau din rândurile clericilor,
aceştia fiind cunoscători ai latinei şi ai puterilor demonice. Dintre aceştia
de multe ori s-au ridicat şi persoane care au combătut prin scrierile lor magia
sau astrologia, exemple emblematice fiind: Themistius, Pico Della Mirandola şi
Cornelius Agrippa, în fapt fiind vorba de o atitudine duplicitară datorată
împrejurărilor.[19]
Perioada Renaşterii găzduieşte „vânătoarea de vrăjitoare”, o amplă
campanie de combatere şi eradicare a vrăjitorie ce marchează debutul epocii
moderne. Nu voi insista asupra acestui proces multdiscutat şi analizat, însă
voi menţiona câteva aspecte pe care le consider esenţiale în încheierea acestei
scurte prezentări. Renaşterea a fost o perioadă de resurecţie a ştiinţelor
oculte, ţinute în frâu de raţionalismul Evului Mediu. Redescoperirea
Antichităţii a implicat şi aprofundarea ştiinţelor şi învăţăturilor acesteia,
în calea spre modernitate ai cărei germene rodea încet. Renaşterea găzduieşte
un ocean de contradicţii, reîntoarcerea nostalgică la mitologia antichităţii
fiind contemporană cu reconsiderarea creştinismului. [20]
Vânătoarea
de vrăjitoare reprezintă o expresie a profundei mutaţii a ansamblului cultural
occidental între Evul Mediu şi Epoca Modernă. Apariţia doctrinei „demonologiei”
la sfârşitul Evului Mediu a fost un punct cheie în procesul vânătorii de
vrăjitoare. Acest proces are legătură cu închegarea statului modern, fiind
parte a procesului de întărire a acestuia.[21]Moravurile,
adeseori suficient de liberale ale Evului Mediu, au cedat treptat în faţa unei
tendinţe moralizatoare în creştere.[22]
Evoluţia
vrăjitoriei e influenţată şi de ascensiunea treptată a importanţei lui Lucifer,
a cărui prezenţă fusese discretă până prin secolul XII. Importanţa acestuia
creşte în momentul în care Europa capătă mai multă coerenţă religioasă şi
inventează noi sisteme politice. Vrăjitoria diabolică, aşa cum a fost ea
reprimată în modul cel mai viguros cu putinţă, provine dintr-o nouă percepţie a
acţiunii diabolice în această lume, implicată într-o luptă îndârjită contra
ereziilor din secolul XIV.[23]Abordarea
sistematică a fenomenului vrăjitoriei, asemeni unei erezii a înăsprit măsurile
şi pedepsele împotriva practicilor de acest gen. Apare astfel ideea unei
conspiraţii universale a vrăjitoarelor, patronată de însuşi Satan, care
ameninţă societatea în ansamblul ei , fiind legată de activităţile ritualice
ale sabatului. Acest element-cheie al conceptului de vrăjitorie conspiratoare,
ritualul sabatului, s-a ivit din stereotipiile anterioare cu privire la
deviaţiile religioase. Noţiunea de adunare de eretici a fost transferată
vrăjitoarelor, ivindu-se astfel o sectă redutabilă, având aliat tocmai pe
împăratul acestei lumi-Satan. Astfel că toate acuzaţiile aduse odinioară
ereticilor au fost reactualizate şi aplicate vrăjitorilor.[24]
Vrăjitoria e feminizată în această perioadă, femeia transformându-se cu
uşurinţă într-un intermediar între om şi
diavol, punctul de plecare al acestei concepţii fiind păcatul strămoşesc, văzut
ca sexual şi datorat slăbiciunii Evei şi capacităţii sale de ademenire. Predicile
pline de zel ale călugărilor, mijloc eficace al evanghelizării începând din sec
XIII, a difuzat şi inculcat în mentalităţi frica de femeie. Tiparul a întărit
acest aspect, contribuind semnificativ la denigrarea şi apoi diabolizarea
femeii.[25]Epoca
modernă se naşte treptat din ciocnirea violentă a două lumi, a două universuri.
În cele din urmă puritanismul îngust, caracteristic Reformei religioase are
câştig de cauză dislocând încet mentalitatea premodernă şi instaurând domnia
unei viziuni noi, rezultat al cenzurării imaginarului, al laicizării crescânde
şi al pronunţării individualismului.
Universul creaţilor artistice permite observarea transformărilor
petrecute în sânul culturii occidentale pe parcursul Renaşterii. Resurecţia
canoanelor antichităţii şi a întreg cortegiului mitologic şi filosofic a găsit
în artă în material generos.
Reprezentările artistice ale perioadei insistă mult asupra femeii
ademenitoare, efect al răspândirii ideilor despre magia ademenitoare care face
ravagii. Renaşterea simte, mai mult decât prea misticul gotic, latura feminină
a societăţii şi lumii, de obicei regeneratoare şi apoi conservatoare. Aproape
toate vechile zeiţe, Venus, Diana, Cibele, sunt acum prezentate în cel mai
liric şi arcadic context natural, aesmeni unor promisiuni ale unui paradis
recucerit. Circe, vrăjitoarea cu cărţile în mână, arătând că reîntoarcerea se
desfăşoară sub semnul supremei înţelepciuni, domină natura şi fiinţele dimprejur
cu formulele şi schemele kabbalei. Aceasta însă reprezintă faza „clasică”a
vrăjitoriei, în cele din urmă impunându-se tendinţa opusă, creând şi sfirmând
în mod definitiv imaginea vrăjitoarei urâte şi obscene şi a babei care încalecă
pe mătură. Iconografia respingătoare, renascentistă, este aparent simplă,
aproape schematică, într-un sens abstractă; dar totuşi componentele simbolice
şi figurative sunt numeroase iar rezultatul complex. Vrăjitoarea care încalecă pe mătură
reprezintă tipul de de reprezentare cel mai vechi cunoscut în Occident,
putându-se desluşi amprenta şamanismului. Un prim aport iconografic al
creştinismului îl reprezintă vrăjitoarea ca simbol al luxuriei dezlănţuite, al
sufletului târât de patima cea mai infamă.
Un nou capitol al istoriei iconografice a vrăjitoarei începe la
jumătatea secolului al XV-lea, prin asocierea sa conştientă cu diavolul, astfel
că femeile zburătoare nu mai călăresc băţul sau mătura ci diavolul în carne şi
oase, fiind considerate concubinele lui. Diavolul scoate vrăjitoria populară
din registrul etnologic şi o introduce în miezul controverselor teologice,
vrăjitoarea configurându-se ca un antihrist minor. Prin această asociere,
soarta frumoasei vrăjitoare renascentiste
e pecetluită, putându-se observa progresiva deformare şi schimonosire a
trupurilor, dezvoltarea dramatică a reprezentării obscene şi a celei mai
dezgustătoare vulgarităţi. Procesul de deformare ajunge într-un ritm alert până
la caricatural.[26]
Modernitatea a adus o nouă abordare a lumii, o nouă mentalitate şi
treptat o nouă sensibilitate, astfel că magia a devenit o practică
discreditată, a cărei soluţii şi explicaţii nu mai au acoperire într-un univers
infinit şi despiritualizat. Totuşi, multe din mecanismele magiei au găsit
împlinire în societăţile moderne, teoriile bruniene asupra manipulării
colectivităţii fiind uzate din plin, fapt ce denotă de multe ori
superficialitatea unei societăţi care nu mai reuşeşte să-şi domine fantasmele.
[1] Johan
Huizinga, Amurgul Evului Mediu, Ed. Univers, Bucureşti, 1970, p.3 ; Jean
Delumeau, Civilizaţia Renaşterii,
vol. II, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1995, p. 218.
[2] Étienne Gilson, Filozofia în Evul Mediu. De la începuturile
patristice până la sfârşitul secolului al XIV-lea, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 1995, p.313-315.
[3] Jean Delumeau, op. cit., p. 221 ; Hermes Trimesgistos, Corpus hermeticum, Ed. Herald, Bucureşti, 2007, p. 9.
[4] Ibidem, p. 222.
[5] Ioan Petru Culianu, Eros şi Magie în
Renaştere. 1484, Ed. Nemira, Bucureşti, 1994, p. 16; Jacques Le Goff,
Jean-Claude Schmitt, Dicţionar tematic al
Evului Mediu occidental, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, p. 843.
[6] Ibidem, p. 25-26.
[7] Ibidem, p. 44-59.
[8] Ioan Petru Culianu, Psihanodia, Ed. Nemira, Bucureşti, 1997,
p. 101; Idem, Călătorii în lumea de
dincolo, Ed. Nemira, Bucureşti, 1994, p. 202.
[9] Idem, Eros şi magie.., p. 61; Jean Delumeau, op. cit.,p. 220.
[10] Ibidem, p. 133-136.
[11] Ibidem, p. 170-176; Jacques Le Goff,
Jean-Claude Schmitt, op. cit., p. 843.
[12] Ibidem, p. 162-163; 186;
[13] Richard Kieckhefer, Magia şi vrăjitoria în Europa medievală, în vol. „Magia şi
vrăjitoria în Europa din Evul Mediu până azi”, coord. Robert Muchembled, Ed.
Humanitas, Bucureşti, 1997, p.20.
[14] Ioan Petru Culianu, Eros şi magie..., p. 184.
[15] Ibidem, p. 196-202; Richard Kieckhefer, op. cit., p. 27; Hermes Trismegistos, op. cit., p.207-210.
[16] Ioan Petru Culianu, Eros şi
magie.., p. 203-209; Richard Kieckhefer, op. cit., p. 18.
[17] Ioan Petru Culianu, Eros şi
magie.., p. 216-219.
[19] Richard Kieckhefer, op. cit., p.28; Ioan Petru Culianu, Eros şi magie.., p. 270.
[21] Robert Muchembled, Magia şi vrăjitoria în Europa din Evul Mediu
până azi, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 7-9.
[22] Robert Muchembled, O istorie a diavolului. Civilizaţia
occidentală în secolele XII-XX, Ed. Cartier, 2002, Bucureşti p. 82; Jean
Delumeau, op.cit.,vol. II, p. 154.
[24] Richard Kieckhefer, op. cit., p.
36; Jean Delumeau, Frica în occident.
Secolele XIV-XVII. O cetate asediată, vol. II, Ed. Meridiane, Bucureşti,
1986, p. 266.
[25] Jean Delumeau, Civilizaţia Ren...,vol. II, p. 213; Idem,Frica în..., p. 204; 214;
[26] Eugenio Battisti, Antirenaşterea, vol.I, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1982, p.192-199;
202-206.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu