Folclorul şi regionalizarea

Cuvântul regionalizare s-a aflat probabil pe buzele fiecărui bun român în ultimele două săptămâni. Dacă ar fi să descriem pe scurt evoluţia ideii în dezbaterea publică românească, am putea apela la vorbele poetului: a-nceput de ieri...acum a stat. Îl vom scuti pe cititorul nostru de un nou dat cu părerea în privinţa utilităţii politice a regionalizării. Vom încerca doar să arătăm, cu modestele noastre mijloace, de ce muzica tărănească nu este avantajată de un stat unitar, excesiv centralizat.

Una dintre justificările găsite de statul modern pentru a-şi motiva existenţa este o pretinsă omogenitate etno-culturală a unei populaţii dintr-un spaţiu bine delimitat. Acest stat avea nevoie de un cetăţean model, a cărui identitate trebuia formată cu ajutorul unei limbi literare, o supra-limbă ce se instaura deasupra variantelor şi a dialectelor regionale şi a unor instituţii oficiale, menite să le înlocuiască pe cele tradiţionale, ale "vechiului regim". Pe lângă aceşti factori, absolut indispensabili în funcţionarea statului modern, entuziaştii şi susţinătorii fervenţi ai proiectului naţional au mai adus în sprijinul acestei construcţii şi o sumă de idei inutile din punct de vedere politic, dar foarte fertile ideologic, cum ar fi o presupusă misiune sfântă a poporului român sau, pe un alt registru, unitatea folclorului autohton ş.a. Ideea unităţii este esenţială, ea transpare din toate palierele societăţii: politic, economic, social sau cultural.


Prin neobosita activitate a centrului (centru care, într-o anumită perioadă, în ţări ca Franţa sau România, tot din raţiunile unităţii, tinde să se erijeze în singurul actor al vieţii publice din aceste societăţi), valorile folclorice sunt triate şi selectate în măsura în care reuşesc să reliefeze generalul (adică naţionalul) şi nu să evidenţieze particularul (adică regionalul, localul sau chiar individualul). Astfel, în epoca în care chansonetele interpretate de Edith Piaf erau promovate ca fiind chintesenţa muzicii franceze, Maria Tănase făcea cunoscut lumii întregi "folclorul" românesc. În acest mod, Parisul şi Bucureştiul stabilesc un etalon pentru ceea ce trebuie să însemne exprimarea muzicală specifică unei întregi naţiuni. Acest etalon a însemnat însă renunţarea la varietate şi diversitate în favoarea uniformităţii şi a superficialităţii. Dar, vor contraataca poate unii cititori, Maria Tănase nu a fost singura cântăreaţă de muzică populară promovată, numeroşi artişti din diverse zone ale ţării dobândind notorietate prin promovarea "valorilor nationale". Da, dar să vedem cum...

Etnomuzicologia românească a preluat sintagma "unitate în diversitate" şi a aplicat-o cu consecvenţă în studiile dedicate acestui fenomen muzical. În acest fel se încerca împăcarea unei evidente diversităţi cu unele caracteristici comune muzicii tradiţionale de pe tot întinsul ţării, dar şi cu cerinţa unităţii, ce s-a acutizat începând cu deceniul al şaptelea al secolului trecut. Totuşi, în cadrul acestei sintagme, "unitate în diversitate", accentul a căzut cu precădere pe caracteristica unităţii decât pe cea a diversităţii. Continuând pe această direcţie, o seamă de etnomuzicologi, de altfel specialişti cu reputaţie în domeniu, au ajuns să susţină ideei absurde precum "concepţia estetică unică" a folclorului muzical sau "stilul naţional" specific muzicii româneşti. În ceea ce priveşte promovarea unei astfel de muzici, statul naţional centralizat a confecţionat pentru cetăţenii săi un surogat al muzicii tărăneşti tradiţionale, cunoscut sub numele de muzică populară (într-un sens mai degrabă de pop-music), ce respecta în linii mari unele cadre ale muzicii săteşti, însă cu "îmbunătăţiri" menite să satisfacă exigenţele omului nou. Festivalurile mamut, gen Cântarea României, au reuşit să altereze considerabil atât calitatea muzicii interpretate cât şi gustul şi cerinţele publicului. Astfel, s-a ajuns ca ansamblurile de muzică populară să fie supra dimensionate (după modelul sovietic), aceeaşi formaţie instrumentală standard fiind folosită pentru a cânta atât folclorul Teleormnului cât şi al Bistriţei. Derapajele nu se opresc aici: doina a fost transformată în gen etalon al folclorului românesc, chiar şi în zonele unde prezenţa ei nu a fost atestată de către specialişti (şi chiar şi acolo unde ea există, denumirea de doină nu este folosită de cele mai multe ori de către ţărani); răspândirea uniformă pe teritoriul ţării a muzicii vocale de joc, când în marea majoritate a zonelor, acest tip de muzică este exclusiv instrumentală, beneficiind doar de aportul strigăturilor.

Un alt efect nefast al întrebuinţării acestei muzici populare după cerinţele ideologiei naţionaliste a fost crearea şi impunerea, tot de către centru, a unor melodii cu o evidentă încărcătură ideologică. Cum deţinerea unei puteri a fost întotdeauna justificată şi de prezenţa unor duşmani, reali sau imaginari, care atentau la integritatea statului, melodii precum "Noi suntem români" şi multe altele de aceeaşi teapă au cunoscut o largă răspândire şi sunt şi astăzi puncte de reper - destul de fixe - în ideile despre naţiune ale multor români. Cu ajutorul unor astfel de "creaţii artistice" au fost întreţinute sentimente belicoase, vindicative, de ură şi intoleranţă faţă de minorităţile etnice sau religioase (şi în general faţă de alteritate), toate puse sub semnul originalităţii muzicii tradiţionale româneşti. Muzica a ajuns astfel să servească propagandei ce urmărea să glorifice trecutul şi eroii săi şi în acelaşi timp sancţioneze pe cei care au lucrat împotriva intereselor patriei.

Singurul care a lipsit de la acest circ naţionalist a fost ţăranul. Muzica lui nu a fost însă niciodată în centrul atenţiei marelui public, ci doar în cel al specialiştilor. Totuşi, în numele lui a fost proliferat un imens repertoriu de producţii sub-culturale. Debusolat de lenta dar sigura răsturnare a ierarhiilor, tăranul, cel care mai stia să cânte, îşi pune problema utilităţii sau a valorii muzicii sale. După înlăturarea regimului comunist, muzica "populară" îşi continuă nestingherită ascensiunea. Iniţiativele izolate de repunere în discuţie a muzicii tărăneşti se lovesc de o crudă realitate: interpreţii unei astfel de muzici sunt din ce în ce mai puţini şi în cea mai mare parte aflaţi la o vârstă înaintată. Se pune astfel inevitabil problema conservării şi, în măsura în care este posibil, a promovării acestui tip de cultură. Ce poate face statul centralizat în această problemă? Cu siguranţă nu prea multe. Eventual doar să renunţe la retorica goală a unităţii folclorului, acceptând ca punct de pornire interesul acodat particularului, diferenţei neuniformului. Mai departe, iniţiativa trebuie să vină de la nivel regional, sau chiar mai bine, de la nivel local. Am putut observa cu toţii alunecarea în derizoriu, superficial şi grotesc a politicii de promovare a tradiţiilor propusă de un centru atoateştiutor. Divizarea punctelor de decizie la nivelul provinciilor istorice poate fi o ocazie de a contura pe hartă un ansamblu cultural divers, în care valoarea să rezulte din particular şi nu din uniformizare. Din păcate însă, proiectul regionalizării nu garantează abandonarea obiceiurilor păguboase moştenite de la corifeii naţionalismului etnic. Diferenţa va fi făcută până la urmă de nivelul de cultură cu care vor fi înzestraţi cei care se vor ocupa de astfel de probleme, fie la nivel central sau regional.