Vasile din deal

 

În casa copilăriei (2017) @Ana-Maria Murg

Pe Vasile din deal l-am văzut întîia oară cînd eram în școala generală. Cobora pe vale, tîrîndu-și opincile prin colbul drumului, urmat de o ceată de cîini mărioci, cîteva găteje pe care le trăgea după el și un damf puternic de jeg, oaie, balegă și brînză. Avea o barbă mare, murdară, straie îmbîcsite și unsuroase și parcă prea multe pentru miezul verii. Nu dădea bună ziua, nu zicea nimc, doar cobora pe vale trăgîndu-și gătejele și urmat alene de cîinii săi, de asemenea tăcuți. Eram călare pe poarta de la drum, cu arcul cu săgeți în spate, un clop de pădurar uzat pe cap și cu niște bascheți rablagiți în picioare, pîndind la trecători și adulmecînd ceva potențial de aventură. Pe cînd făcea Vasile din deal cale întoarsă din sat, deja ne aciuiasem un grupuleț de puștani obraznici și gălăgioși în fața porții. Ne-am ținut după el debitînd fel de fel de prostii și obrăznicii, în același timp minunîndu-ne de așa arătare și de totala sa impasibilitate. Parcă nici nu eram acolo și nici cîinii ce formau cortegiul său nu schițau mare lucru în materie de mîrîială, deși vreo cîțiva erau ditamai dihăniile. Vasile a urcat liniștit la deal și s-a pierdut în pădure, pe Costișăta, în timp ce noi, plozii de pe vale setoși de aventuri și trăznăi, ne-am întors la treburile noastre, parcă încă derutați de întîlnirea cu așa făptură.

           La ceva vreme după, nu mai țin minte exact cînd, petrecînd cîteva săptămîni din vacanța de vară la tînu' Lazăr „în cîmp”, adică în partea de sus a Văii lui Stan, unde nu se putea ajunge cu mașina și unde electricitatea a ajuns doar prin 1996, am avut ocazia să-l reîntîlnesc pe Vasile din deal. La o vacă îi venise de taur și trebuia dusă la montă, iar pe vale, prin vecini, nu mai ținea nimeni taur. Era mare bătaie de cap cu asta. Dacă locuiai jos în sat, te mai descurcai cu veterinarul, că venea și o monta artificial, dar sus, la deal, dura mai mult și pentru vacă nu mai era bine. Toată ziulica le călărea pe suratele ei, de erau îngrozite de așa apetit și apucături. Plus că, atunci cînd mergeai după ele să le aduci la halău pentru adăpare și la mulsoare, dacă nu erai pe fază, te puteai pomeni cu ditamai animalul pornit să se urce pe tine ca să-și satisfacă pornirile... animalice. Și tînu' Lazăr știa că Vasile din deal avea, acolo în Obcină, către rebrișoreni, taur bun și că, mai nou, multă lume mergea la el ca să le fie gonite vacile. În dimineața aia, după papa cu cîrnaț și coleșă pe care ne-a pus-o pe masă la dejun, mama Sîie s-a pus pe frămîntat aluat pentru pită de casă și plăcinte. A făcut o covată întreagă de plăcinte cu brînză și mărar dintre care vreo cîteva le-o pus într-o traistă și lîngă ele a mai pus una, alta, ba un pic de slănină, niște ceapă verde și o sticlă de jinars. Cum tînu' mi-o zis de cu seară că trebuie să ducem vaca la taur, la Vasile din deal, mă gîndeam că ne pregătește merinde, că ne așteaptă drum lung. Pentru mine traseul era total nou. Stînd pe treptele de piatră ale casei, cu o seară înainte, în timp ce eu ciopleam niște săgeți dintr-o săgeată, iar tînu' sorbea un pahar de jinars îndoit cu apă, mi-a arătat cam unde ar fi de mers în ziua următoare. În afară de o pădure deasă ce acoperea dealul ce ne despărțea de rebrișoreni, urcînd către vîrful Măgurii, nu am văzut mare lucru, dar bănuiam că există potențial de aventură.

Lentile cinematografice și lentile istorice: Dunkirk și The Darkest Hour

Atenție, spoilere!

    Dunkirk (r. Christopher Nolan) și The Darkest Hour (r. Joe Wright) tratează ambele aceleași evenimente dramatice din mai-iunie 1940 - anume aproape miraculoasa evacuare a militarilor britanici și francezi de la Dunkirk - și ambele au ieșit anul trecut pe marele ecran. Însă în ciuda asemănărilor, paralelelor și sincronizărilor tematice și cronologice, cele două filme sunt două specii complet diferite. Și nu mă refer doar la diferențele formale: unul privește evacuarea propriu-zisă, celălalt receptarea ei acasă; unul este o dramă colectivă, celălalt o dramă individuală, un studiu de personaj; unul este cinematic, celălalt este teatral, etc. Ci mă refer la felul cum aleg creatorii lor să se raporteze la istorie. Iar aici, iarăși, nu vorbesc despre redarea fidelă a evenimentelor istorice, căci ambele filme au pretenții dramatice pe care le realizează din plin, deci își asumă anumite libertăți cu privire la situațiile și personajele lor, care nu se potrivesc pe de-a-ntregul cu cursul evenimentelor așa cum au fost ele înregistrate de istorici și documente (pentru curioși, ambele sunt confruntate cu ‘adevărul istoric’ aici și aici). Mai degrabă, ceea ce le plasează în opoziție unul față de celălalt este angajamentul celor două filme față de una sau cealaltă dintre perspectivele istoriografice dominante:  istoria văzută de jos sau istoria prin cei mici, cum i-ar fi plăcut lui Iorga să spună, și istoria văzută de sus sau, dacă vreți, istoria prin cei mari.

Punk Was Not Dead: Aventuri de Coteț

Prin anii nouăzeci, cînd copilăream pe la Telciu și-mi plimbam cizmele prin slotăraia de pe Valea lui Stan și Zugău, nu prea aveam habar că sunt/urmează să devin un om recent, cu atît mai mult în momentele extrem de enervante cînd mă trezeau ai mei înainte de 8, ca să duc vacile pe imașul de deasupra gării. Mai grav, habar n-aveam că o să devin punk înainte de a avea buletin și că voi realiza contribuția pe care am adus-o eu muzicii, culturii și idealului punk, doar în anii facultății, cînd eram deja plecat de multă vreme dintre dealuri și balegi. Îmi plimbam prin colb și slotăraie nu doar cizmele sau bascheții, în funcție de sezon, ci și ignoranța și entuziasmul hrănit, în primul rînd de TV-ul nostru Olt, alb negru, de pe măsuța cu mileu. Și asta se întîmpla vara, cînd la ora aia abia începeau să se încingă corturile prin Vama Veche și prelatele teraselor de pe litoralul de unde ne transmiteau seara emisiuni despre cum se distrează lumea și cum se trăiește viața din plin. Uneori mă holbam, dospind de invidie și frustrare, la astfel de transmisiuni, cu multă spumă, jocuri de lumini, țîțe și șolduri aproape dezgolite și cîte alte cele din repertoriul entartainmentului văratic, înainte să adorm cu gîndul la brazdele, coasa sau pologul din ziua următoare. În sat, pînă în anii liceului, singura distracție seara era adunatul la barieră, pe o porțiune de verdeață dintre calea ferată, valea lui Stan și stîncile din spate, de unde începea dealul lui Hondrari. Oricît de rupt aș fi fost după diferitele munci ale zilei, seara, băgam cu saț un episod din Sunset Beach și-apoi mergeam la barieră, să facem foc, să prăjim mălai în lapte și să combinăm gagicile venite la lelea Lucreță a lui Hondrari. Am fost îndrăgostit, pe rînd și simultan, de toate cele 4 bistrițence care veneau vara la bunici, la țară, pe vale la noi. Pe trei dintre ele am reușit să le și pup și să le țin de mînă. Pe una chiar am pupat-o cu limba mai tîrziu, în liceu. Apoi, cum era firesc, s-au îndrăgostit de alții, tot de pe vale sau de pe alte ulicioare, ceea ce am făcut și eu, expandîndu-mi în primă fază orizontul emoțional pînă la cealaltă barieră și cabină CFR (vreo 3-400 de metri), de pe ulița gării. Iar apoi, purtat de patima iubirii și a datului din gură, am luat cu asalt ulicioara bisericii, Telcișorul, pînă am ieșit din sat. Dar asta-i altă poveste.

        Aveam trei tovarăși principali cu care îmi făceam veacul pe vale și pe coclauri: Vasi Ganea, Gigi de la Cluj și Popovski, ultimul mai rar, că stătea tot mai mult pe la ai lui, la Ploiești. Pînă să vină anii tulburi ai liceului, cu toate chinurile, frămîntările și căutările adolescenței, îmbibate în golănii și disperarea de a fi băgat în seamă, o ardeam mai mult cu Vasi, care locuia cîteva case mai în jos și care era mai tînăr cu doi ani decît mine. Eu eram, de regulă, ăla cu ideile și inițiativele, iar Vasi mă ajuta să le concretizez. Am avut multe inițiative, majoritate avînd de-a face cu domeniul construcțiilor de colibe, în copac și nu numai, pe atunci fiind foarte la modă pe valea noastră. Nu mai țin minte cîte colibe am ridicat și cîte cuiburi de crengi suspendate pe crăci de arini sau carpen. Dar nu prea impresionai gagicile orășence cu astfel de inițiative, așa că, prin clasa a 7-a am ridicat ștacheta. Mi-am propus, împreună cu Vasi, să facem o mașină de lemn, avînd la bază mecanismul unei biciclete, la care să putem pedala amîndoi, simultan sau pe rînd, ca să putem să le scoatem la plimbare pe fete, la vară, cînd urmau să vină. Am desenat vreo cîteva schițe, am discutat ore întregi, chiar am făcut un fel de contract, visînd că o să facem și ceva biștari dintr-un fel de taximetrie bizară pe vale în sus și în jos, iar în acel contract, fiind mai mare și avînd încă de pe atunci porniri manageriale și antreprenoriale ieșite din comun, am specificat clar că eu am 51% din acțiuni/drepturi de proprietate asupra viitorului atelaj și a banilor rezultați din taximetrie și cărăușie. Plus că urma să fie construită la mine, în magazia de lîngă șură. Cadrul de bicicletă, din cîte îmi amintesc, urma să-l pună la dispoziție Vasi, că era un pic mai avut. Iar eu urma să procur ceva scîndură de pe lîngă casă. În afară de cîteva ore de discuții, schițe, proiecții fantasmagorice și negocieri, n-a ieșit nimic din toată treaba. Nici măcar nu ne-am mînjit pe mâini și brațe cu ceva ulei și vaselină, ca să dea bine la anturaj. Abilitățile inginerești erau atu-ul fratelui meu, eu fiind cel cu apucături de artist, după cum aveam să constat, în repetate rînduri, pînă prin facultate, cînd mi-a trecut.

Eroi ai timpurilor noastre: Ion Florin Moț și contele Andreas von Bardeau

@Agrointel

    Să știți că acolo unde este sărăcie și disperare, în pofida aparențelor, este loc de biznisuri mari. Dar nu pentru cei care experimentează sărăcia pe osul propriu, ci pentru investitorii vizionari și, într-o măsură mai mică, colaboratorii lor indigeni (primari, funcționari, judecători, interlopi etc.). Sunt multe domenii în care se verifică această poveste, unul dintre ele fiind agricultura sau, mai exact, terenurile agricole.
    În toamna anului 2015, o anchetă a Centrului Român pentru Jurnalism de Investigație (CRJI) și a publicației De Correspondent din Olanda, a scos la iveală faptul că „fonduri de pensii americane și olandeze profită de pe urma țăranilor români care-și vând terenurile agricole uneia dintre cele mai mari bănci din lume, fără să știe sau fără voia lor. Unele vânzări s-au făcut fie forțat, fie prin intermediari cunoscuți ca infractori, fie cu directa contribuție a unor primari”. Rețeta succesului garantat și rapid: investitorul viziononar (omul cu banul sau omul omului/oamenilor cu bani + judecători corupți + primar corupt + interlopi care constrîng oamenii să-și vîndă terenurile). Ancheta se pare că ar fi dus la deschiderea unor dosare pentru investigarea unor cazuri de fals și uz de fals și corupție. Ba mai mult, textul spune că o judecătoare și un primar au fost judecați și condamnați pentru falsificarea unor acte de proprietate sau pentru acordarea unor sentințe în favoarea investitorilor. Apoi liniște. Setea de justiție și revolta anti-corupție a continuat marșul zgomotos în direcțiile deja bine-cunoscute, arestări spectaculoase de politicieni și funcționari, zornăit de cătușe, condamnări simbolice și rezultate absolut jenante în recuperarea prejudiciilor.
    Recentul scandal generat de publicarea de către CanCan a unor fotografii și înregistrări video cu ambasadoarea Olandei (plus familia) petrecînd revelionul cu 2 condamnați penali indigeni (un afacerist într-ale asfaltului și fondurilor europene + un ofițer condamnat pentru trafic de droguri) a stîrnit o serie de reacții de disculpare a acesteia din partea multor suporteri/apostoli ai anticorupției și anti-hoției, unii emițînd explicații de genul:

„Ca ambasador mănânci şi tu în locuri mai cu ştaif. Evident că în România ele vor colcăi de interlopi. Probabil că ambasadoarea a fost briefuită despre câțiva interlopi mari dar nu putem avea pretenția să îi recunoască pe toate miile de interlopi medii. Asta e țara, când mergi într-o cleptocrație dai de hoți la fiecare pas. (...) Dacă pe tine te încălzeşte să crezi că toate popoarele sunt la fel de hoațe ca românii nu pot decât să îți recomand Olanda de Sadoveanu, jurnal de călătorie din anii 20. ” (Adrian Țîrca, comentarii pe facebook la o postare a subsemnatului)

Ceea ce mi-a amintit degrabă de povestea cu Rabobank și ale sale afaceri cu interlopi + judecători și primari corupți, așa că m-am apucat să caut pe google informații noi despre acea situație. Nimic nou despre afacere și procesele anunțate, în schimb, surfingul pe net m-a ajutat să găsesc alte detalii interesante despre această categorie de biznisuri și eroii implicați. Precum și despre modul în care operează justiția autohtonă.
        Despre Ion Florin Moț am aflat din ancheta CRJI, că „un lucru este sigur: fostul primar Ion Moț este cumva implicat. Acum doi ani Moț a fost trimis în judecată de DNA și condamnat pentru implicarea sa într-o afacere cu terenuri în care s-au folosit documente false și au fost furate sute de hectare de teren. Conform DNA, el a fost prins în timp ce cerea 40.000 de euro mită pentru a elibera anumite documente unor așa-ziși oameni de afaceri, documente folosite ulterior pentru a falsifica precontracte astfel încât anumite terenuri să ajungă în mâinile lor. În septembrie 2015, Ion Moț și-a dat demisia din funcție, după doi ani de la o condamnare definitivă.” Așa că m-am pus să văd care mai e treaba cu primarul în cauză și cum o mai duce. Și am aflat următoarele.

    Ion Florin Moț
este nimeni altul decît primarul care l-a înfundat pe bossul OTV, Dan Diaconescu, pentru șantaj. Dan Diaconescu a fost condamnat în martie 2015.  Ați ghicit. Șantajul era legat de rolul primarului în manevrele cu terenurile agricole, rol care i-a adus în final condamnarea și lui, în 2016. Și apoi, în februarie 2017, în urma sentinței dată de Curtea de Apel Timișoara, obligația ca acesta „să efectueze 120 de zile de muncă în folosul comunităţii la Primăria Zărand sau la Inspectoratul Şcolar Judeţean Arad.” Omul avea mai multe procese, cu mai multe firme. Într-un caz, cel care implică ca părți vătămate  SC TAR Farming SRL şi Florica Jivan, „a fost reclamat la organele de cercetare și urmărire penală după ce o societate comercială a depus plângere împotriva sa. Potrivit reprezentanţilor firmei prejudiciate, Moţ ar fi promis reprezentantului societăţii că îi va vinde sute de hectare de teren în zona Zărandului… dar doar a încasat șpaga și a eliberat nişte adeverinţe inutile. Investitorul a luat țeapă, așadar, după care s-a plâns organelor.” Însă, mai avea un proces, cu firma contelui austriac Andreas de Bardeau, S.C. Bardeau Holding România S.R.L, pe care a reușit să-l rezolve prin mediere. Despre dosarul Bardeau, conform comunicatului de presă, „Procurorii din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad, prin rechizitoriul din data 15.04.2015, au dispus trimiterea în judecată a inculpatului Moţ Ion Florin pentru infracţiunile de înşelăciune, uz de fals şi abuz în serviciu. (...)
    „Din probatoriul administrat în cauză a rezultat că inculpatul Moţ Ion Florin, în perioada martie-mai 2009, a indus în eroare reprezentaţii unei societăţi comerciale din jud.Arad cu prilejul încheierii unor antecontracte de vânzare-cumpărare de terenuri, afirmând în mod nereal că aceste terenuri nu au mai făcut obiectul unor antecontracte de acelaşi gen anterioare. În realitate, terenurile fuseseră anterior înstrăinate în acelaşi mod şi unei alte societăţi comerciale de pe raza jud. Arad. Procedând astfel, inculpatul a cauzat un prejudiciu total în valoare de 197.020 lei persoanei juridice care a achiziţionat a doua oară imobilele.
    Totodată, inculpatul, în calitate de primar al com. Zărand, jud. Arad, în luna septembrie 2012, pentru a justifica neeliberarea unui titlu de proprietate persoanei care a solicitat aceasta, a prezentat serviciului juridic al prefecturii jud. Arad copia unui antecontract prin care ar fi achiziţionat terenul ce făcea obiectul titlului de mai sus, antecontract despre care ştia la acel moment că este fals. Procedând astfel, inculpatul, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, a refuzat în mod nejustificat să soluţioneze cererea de eliberare a titlului de proprietate formulată.”
    Altfel spus, escrocul indigen s-a apucat de șmecherii cu barosani de anvergură internațională, jinduind să-i țepuiască prin vînzarea acelorași terenuri de mai multe ori. Și-a găsit nașul/nașii, cum se spune în popor. Despre alte peripeții ale acestui erou contemporan, reprezentativ pentru o anumită categorie de intermediari, puteți citi aici (prins cu mită în flagrant, în 2013) și despre șirul lung de procese și condamnări (2 ani, 3 ani, 5 ani etc.), comasate într-un final în 120 de zile de muncă în folosul comunității, găsiți aici. Rețineți, însă, că procesele sale erau anterioare publicării anchetei CRJI, anchetă din care am mai aflat și despre „metoda lui Boșca” (Elena Boșca) de a deveni proprietară pe terenurile altora.
    „În 2010, Boșca i-a dat în judecată pe Necrilescu și pe alți 12 săteni la Judecătoria Ineu pretinzând că ei și-au retras promisiunea de a-i vinde ei terenurile. Ea a prezentat în fața judecătorilor antecontracte în care se arăta că aceștia fuseseră de acord să-i vândă aproape 30 de hectare în total. Procesul a durat puțin. Nici Necrilescu, nici ceilalți pârâți nu au venit la proces și nici nu au făcut ceva înn apărarea lor, primul spunând că habar nu avea că acest proces a avut loc. Judecătorul Florița Boloș, care a fost condamnată anul trecut la patru ani de închisoare pentru fals și luare de mită, a decis în favoarea Elenei Boșca, făcând-o pe aceasta proprietar peste terenuri și permițându-i astfel să le vândă mai departe către Rabo Farm.
     Procurorii de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Chișineu Criș verifică documentele din dosar, inclusiv actele care de proprietate ale lui Boșca, în cadrul unei anchete legate de fals în înscrisuri sub semnătură privată, fals în înscrisuri oficiale și abuz în serviciu. Exact aceeași procedură a fost folosită de un alt intermediar al Rabo Farm, o companie austriacă Bardeau Holding Romania care a vândut fondului de investiții peste sute de hectare de teren arabil în vestul țării. Prin judecătorul Boloș, Bardeau Holding a achiziționat teren de la 148 de săteni din Zărand, cel puțin șapte din acestea ajungând la Rabo Farm. Și afacerile dintre Bardeau și Boloș sunt investigate acum de DNA.”

@evz.ro

Despre domnul conte  Andreas de Bardeau,
cu origini în familia de Habsburg, fostă stăpînă a Transilvaniei și a Europei Centrale, precum și despre afacerile sale în sectorul agricol, găsiți cîte ceva aici.
Căutînd pe google comunicate de presă, sentințe sau informații despre situația procesului intentat, am dat peste alte procese legate de achiziționarea unor proprietăți agricole sau forestiere în care este implicată compania domnului conte. Mai precis, am dat peste un articol din februarie 2012, despre judecătorul Sorin Gheorghisan, de la Curtea de Apel Timișoara, în privința căruia a fost depusă către ANI (Agenția Națională de Integritate) o solicitare de verificare a averii. Sesizarea ridică o serie de acuzații la adresa acestui judecător, legate de perioada în care acesta activa la Judecătoria Oravița.
     „De fiecare data, data fiind incompatibilitatea in care se afla magistratul, care nu putea solutiona cauzele in care avea un interes patrimonial, a formulat cereri de abtinere, iar dosarele au fost solutionate de unul dintre colegii sai.
Cum era de asteptat, de fiecare data a obtinut castig de cauza. Este vorba despre dosarul 1086/273/2007, avand ca obiect o prestatie tabulara, unde a intervenit alaturi de SC „Bardeau Holding Romania” SRL, impotriva paratului Dora Ciocarlan, dosarul 1710/273/2007, avand ca obiect o actiune in constatare, unde a intervenit de partea aceleiasi companii cu actionariat austriac, SC „Bardeau Holding Romania” SRL, impotriva paratei Florica Virginia Balteanu, dar si dosarul 1730/273/2007, care a avut ca obiect o actiune in constatare, unde a „combatut” alaturi de interesele aceluiasi „Bardeau Holding Romania”, impotriva paratului Pau Traian Mozoru. in toate cele trei dosare, magistratul care a solutionat cererile, Mircea Tec, a admis cererile de interventie ale colegului sau de instanta.”
      Tot din același articol mai aflăm că firma domnului conte era o prezență constantă în sălile de judecată, datorită proceselor implicate de achiziția de proprietăți agricole și forestiere:
     „contele Andreas von Bardeau si-a parasit castelul de langa Viena si a venit in Romania dupa anul 2000, incepand sa achizitioneze mii de hectare de teren arabil si teren forestier. Doar de la 1000 de hectare in sus.
      Doar pe rolul instantei din Oravita, contele austriac, prin „Bardeau Holding Romania”, este parte in peste 500 de dosare, avand ca obiect prestatii tabulare sau actiuni in constatare. SC „Bardeau Holding Romania” SRL, cu sediul social in Timisoara, a inceput sa cumpere suprafete mari de teren agricol imediat dupa anul 2000, oferind proprietarilor preturi derizorii.
      Daca luam ca reper tot anul 2007, pentru ca nu exista informatii actualizate, Bardeau Holding avea la acel moment in patrimoniu 27.000 de hectare de teren arabil in Timis, Arad si Caras Severin, precum si 10.000 de hectare luate in administrare. Afacerile sale se intind si in judetul Arges, unde prin intermediul SC „Esterhazy Bardeau Silvicultura” SRL, unde este asociat cu familia Esterhazy din Ungaria, a achizitionat aproape 5.000 de hectare de padure.”
    Despre această sesizare a avocatei Carmen Obârșanu s-a scris și aici. Despre reacțiile la  sesizarea dumneaei în legătură cu cele 5 apartamente din Timișoara pe care domnul judecător a uitat să le treacă în declarația de avere, puteți citi aici. Cît despre domnul judecător, prin presa județeană am mai aflat doar că în 2013 fostul soț al iubitei sale i-a incendiat ușa apartamentului și i-a provocat ceva necazuri de sănătate, fapt ce l-a determinat să se pensioneze mai repede. Altceva nimic. Dacă cineva află, i-aș fi foarte recunoscător dacă m-ar înștiința.
    Revenind la domnul conte și ale sale afaceri, în afară de dificultățile stîrnite de partenerul de afaceri de la primăria Zarandului și, mai apoi, de prejudiciul de imagine stîrnit de ancheta menționată, nu am găsit pe net informații despre alte necazuri. Dacă o fi avînd, înseamnă că nu interesează presa, pentru că din presă (de la Digi 24) am mai aflat doar (prin 2016) că Bardeau Holding are 21. 000 de hectare de teren agricol iar site-ul Agrointel îl plasa în 2013 pe locul 5 în top 50 fermieri pe la noi. Acuma stau și mă întreb și eu, ca un fraier care pînă acu cîțiva ani se extazia cînd vedea politruci și funcționari săltați de DNA, DIICOOT etc. și plimbați ritualic prin fața camerelor, cum de tunurile acestea (și ale Rabobank, alea cu interlopi care presau oameni să-și vîndă terenurile) nu au atras interesul presei mainstream, atît de receptivă la probleme legate de justiție, corupție, hoție, abuzuri etc.? Cum de DNA și alte parchete nu ne țin la curent cu anchetele? Care-i faza? Nu există interes public? Nu contează nenorocirile provocate oamenilor țepuiți de aceste branduri internaționale și partenerii lor locali, din administrație, justiție și lumea interlopă? Or fi fost pedepsiți (simbolic) cei care au abuzat de pozițiile lor (judecători, primari etc.) pentru ca biznisul să prospere și oamenii să fie jecmăniți, dar beneficiarul, fie el și denunțător, nu trebuie tras la răspundere? Prejudiciul nu trebuie recuperat de către cetățeni sau stat? Nu am putut afla din presă cum stă treaba, așa că, în baza Legii 544/2001 (accesului la informații) am depus către DNA o solicitare pentru a afla cum stă treaba în cazul proceselor intentate judecătoarei Boloș și Bardeau Holding, menționate în ancheta care deschide acest text. Cum primesc vești, promit să vă înștiințez.

P.S. Recent aflam că în 2012, în contextul exploziei de procese pierdute de către bănci în fața clienților care reclamau comisioane ilegale în creditele contractate, cartelul băncilor (Asociația Română a Băncilor) a solicitat protecție la FMI și BNR, în fața tribunalelor românești, pentru a nu fi nevoite să restituie sumele colectate ilegal („impactul financiar este estimat de bancheri la peste 600 de milioane de euro anual”). Și protecția le-a fost asigurată, o vreme, cel puțin. Așa că, nu am cum să nu mă întreb ce protecție or fi solicitat diferitelor instituții ale statului, investitorii de calibru din diferite domenii. Pentru că în mai toate tunurile cu prejudicii de milioane de euro nerecuperate, atunci cînd sunt anchetate de DNA, se limitează la capturarea și pedepsirea simbolică (2-3 ani cu suspendare/executare) a borfașilor corupți sau a celor care și-au folosit influența pentru a determina decizii în defavoarea interesului public, iar beneficiarii, corupătorii, scapă lejer, chiar fără restituirea  prejudiciului. Cînd primesc răspunsul la solicitarea înaintată, vă informez.

Decrescendo despre nimiciri și salvări

           

Hegesias Cirenaicul a ales să sfârșească din această viață alegând calea nehrănirii. Nu înainte de a scrie o carte cu titlul Moartea prin înfometare, care se pare că l-ar fi reunit dincolo cu o parte dintre cititorii săi; iar Ptolemeu al II-lea, Filadelful, rege atunci peste țara Egiptului, pentru a stăvili exodul întru nimicire, nu a mai îngăduit răspândirea plăgii scrise. De atunci, conținutul cărții s-a pierdut acoperit și ascuns de tot ceea ce amenința. Acea carte era, totuși, despre neatingerea fericirii și în ea s-au conturat firav ultimele ecouri ale acelor spuse în vechiul înțeles, în logos, în poveste, în relatare, în relație, în proporție, în calcul, în explicație, în justificare, în argument, în regulă, în ceartă a sufletului cu el însuși, în narațiune, în spusă, în lege, în destinație. Și trebuie să ne imaginăm că regele Egiptului a făcut un bine, iar fiecare ar tinde să facă la fel cu orice asemenea gând sau scriere. Și nu mulți vor putea face asta până nu vor fi trecut de hotarul alegerii: nimicire din naștere.

           

            

Sursă: https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Ancientlibraryalex.jpg

Eroii vechii Elade se visau în van nemuritori prin propriile fapte, pentru că umbrele lor tot au ajuns să viermuiască în hades, doar din când în când amintirea și sângele oamenilor oferindu-le câte un licăr de existență. Pe acea cale au rătăcit și cohortele de autori care și-au imaginat opera în vecie. În această lumină, sinuciderea creatorului prin distrugerea creației se găsește poate printre cele mai apăsătoare forme de auto-anihilare. Dificultatea acestui act, neimaginabil în condiții de liniște spirituală, vine din faptul că, atunci când este realizat, se ajunge la strivirea singurul lucru din noi care ar putea trăi dincolo de mărginirea noastră fizică. Să-l privim pe Gogol, după ce un preot l-ar fi împins să-și ucidă nemurirea, cum își pierdea căutătura în vâlvătaia sufletelor moarte...

Sursă: https://cdni.rbth.com/rbthmedia/images/web/en-rbth/images/2014-06/big/gogol_468.jpg

Prin trădare a fost salvată călăuza infernală a lui Dante. Vergiliu, înainte de a se înfățișa înaintea lui Pluton pentru cântărire, a vrut să distrugă Eneida, să se sinucidă la fel cum o va fi făcut-o Gogol mai târziu, dar, spre deosebire de acesta din urmă, a fost salvat de apropiați, de Lucius Varius Rufus și Plotius Tucca sub ordinul lui Augustus. Aceștia n-au dat sulurile focului: nu l-au mai dat înapoi pe Vergiliu pe care-l cunoaștem noi lui Vergiliu care asculta deja șoaptele neantului.

           

Sursă: https://www.wikiart.org/en/gustave-dore/pluto-and-virgil

     

În așa-zisul veac al luminilor, autorii încă își salvau copiii abandonându-i la porțile anonimatului și pseudonimiei. Și astfel ascunderea, înstrăinarea și uitarea deveneau în pași greu de auzit unelte soteriologice.

            Sursă: https://commons.wikimedia.org/wiki/File:William_Fettes_Douglas_-_The_Bibliophilist%27s_Haunt_or_Creech%27s_Bookshop.jpg

           

Cîteva modeste propuneri

S-o spunem pe șleau, o bună parte din multiplele probleme pe care le întîmpină societatea autohtonă sunt cauzate direct sau indirect de cei vîrstnici despre care știm cu toții că „au trăit o mare parte din viață în comunism.” Dintre aceștia, cei mai dăunători sunt bătrînii ne-intelectuali și cei dependenți de pensie sau ajutoare sociale, pe care știm cu toții cine le măresc sau promit că le măresc ca să-i mituiască și să-i țină captivi. Aceștia sunt armata de fanatici a știți voi cui, din spatele televizoarelor ce merg NON-STOP pe Antena 3 sau România TV. Aceștia sunt armata de fanatici ce merg conștincios la vot și pun ștampila pe știți voi cine, distrugînd viitorul tinerilor, adică al celor care muncesc și-i duc în spate, plătindu-le pensiile și asistența medicală + diferitele gratuități cu care-i mituiește statul încă prea comunist. Unii dintre ei, după cum bine știți, sunt foști torționari, foști angajați, în diferite funcții, ai regimului comunist. Oricum, majoritatea sunt foști comuniști cu acte în regulă și, deși uneori nu o recunosc, încă au convingeri profund comuniste și nu le place democrația, libertatea și economia de piață. Sau nu o înțeleg. Pe cei mai mulți dintre ei îi vezi stînd la cozi la mici, bere, fasole cu ciolan și alte pomeni care se dau de ziua națională, în campaniile electorale sau cu alte ocazii în care se manifestă impulsurile populiste ale statului și ale știți voi cui. Mulți dintre ei nu au pic de demnitate și se vînd la preț de nimic. Și mulți o fac cu tupeu, conștientizînd deplin consecințele gestului lor, după cum reiese din formula „știm că fură, dar măcar ăștia ne mai dau și nouă cîte ceva”, trîntită ca răspuns oricui încearcă să-i lămurească că e greșit și iresponsabil ce fac, că sunt lucruri și valori mai importante decît cîteva sute de lei în plus la pensie. Sunt cei obișnuiți să li se dea, să aibă un tătucă care să le poarte de grijă și incapabili să priceapă că fără trecerea la meritocrație și la asumarea răspunderii individuale, societatea nu poate progresa. Sunt cei cărora indicii de performanță nu le spun nimic iar despre leadership au o înțelegere total greșită, confundîndu-l cu dictatura și comunismul.

       Știu, sunt bunicii multora dintre noi, trebuie să încercăm să-i înțelegem și să-i acceptăm așa cum sunt, dar ei fac asta cu noi? Nu prea. Pe ei nu îi interesează că prin deciziile și acțiunile lor ne influențează nouă viitorul, că oricum ei nu mai au de muncit, de dus greul, de construit o carieră, de luptat pentru un viitor mai bun și mai corect. Ei pot ridica din umeri, că mai au puțin, fără să le pese că ne distrug nouă viitorul. Nu am nicio problemă cu bătrînii, unii îmi sunt chiar simpatici și unii, mai ales cei cu o educație mai solidă și mai deschiși, pricep cum stă treaba și fie ni se alătură, fie își văd de treaba lor. Îmi place, de exemplu, foarte mult de domnul Șora, care ar trebui să fie un model pentru toată lumea. Și el a trăit aceleași vremuri, aceleași experiențe, dar este o personalitate puternică, deschisă și tînără în spirit, capabil să se adapteze vremurilor, dovadă că a trecut prin atîtea. A fost și el comunist și ministru în primul guvern FSN, dar a trecut peste. Și-a dat seama că e greșit. Desigur, l-a ajutat mult educația, dar e o dovadă că se poate, ceea ce face și mai greu de înțeles încăpățînarea altor vîrstnici.

      Chiar și așa, putem să-i mai suportăm o vreme, dar unii dintre ei au devenit agresivi, isterici. Și nu mă refer doar la cei care merg la mitingurile anti-DNA, anti Johannis organizate de știți voi cine, unde urlă fel de fel de slogane și conspiraționisme auzite la RTV și antene. Sunt plătiți, desigur, își mai completează și ei veniturile cu un mic ciubuc, cu un ceai cald servit în stradă, nu la Green Hours sau Rendez-Vous. Mă refer în principal la cei care au ajuns să hăituiască protestarii, să-i jignească și chiar să-i violenteze, ducînd, din păcate, la regretabile incidente, care, totuși, sunt de înțeles în așa surmenaj. Știți la ce mă refer, așa că nu mai reiau povestea cu bătrînul agresiv agresat de un protestatar în Piața Victoriei. Tensiunile escaladează și provocările se intensifică, așa că nu ar fi de mirare să vedem curînd grupări de pensionari, foști securiști sau nu, plătiți să provoace și să agreseze tinerii, ca să-i determine să cedeze nervos, să reacționeze. Sunt tactici de guerrilă bine cunoscute comuniștilor și sunt puse în practică de fanatici iar scopul este atît compromiterea mișcării #rezist, cît și radicalizarea celorlalți pensionari fanatizați seară de seară în fața televizorului. În fața unor astfel de agresori sau contingente de agresori nu putem rămîne indiferenți, cu atît mai mult dacă avem în vedere că, astfel de indivizi sunt „din acel film care ne bântuie de mai mult de 70 de ani,” după cum bine remarca pe facebook istoricul Bogdan Jitea, care a reușit să observe cu finețe paralela dintre reacția bătrînului agresiv de ieri și torționarul Vișninescu, atunci cînd li se pun întrebări în fața camerei de filmat. Redau aici scurta sa analiză:

„Văd că până acum n-a făcut nimeni vreo paralelă între individul nervos din Piață și Alexandru Vișinescu. În ambele cazuri avem de-a face cu același tipar comportamental, cu aceași formă de violență de limbaj și fizică, cu același dispreț de a-i privi pe cei care ies din normă. Unul dă cu rucsacul, celălalt direct cu pumnul. Unul e mai tânăr și-și atinge ținta, celălalt o ratează, că nu mai e la fel de agil ca-n tinerețea lui, când zdrobea oase de „huligani” și de „derbedei”. Doi bătrâni acriți și resentimentari, pentru care ura față de ceilalți e impregnată atât de adânc, încât o vor lua cu ei în mormânt.

p.s. - în primul moment în care am văzut înregistrarea din PV, aș fi putut să jur că-l recunosc pe bătrân dintr-o filmare de pe Recorder de la înmormântarea lui Iulian Vlad. Poate că m-am înșelat, însă individul e de acolo, din acel film care ne bântuie de mai mult de 70 de ani.”

După cum observa și autorul menționat mai sus, aceștia nu mai sunt la fel de agili ca-n tinerețe, cînd zdrobeau oase de „huligani” și de „derbedei” sau cînd susțineau activ și/sau pasiv un regim care făcea așa ceva. Ceea ce e un avantaj remarcabil însă cu un incredibil potențial de capcană. Nu vă lăsați păcăliți de imaginea lor de oropsiți neputincioși și neajutorați. E o slăbiciune pe care nu vor ezita să o folosească împotriva voastră cînd este vorba de un conflict direct. Ca să fiu mai specific. Cîți bătrîni ați văzut plimbîndu-se prin piețe, pe străzi sau cu autobuzul (gratuit!!!) fără să aibă o plasă sau un rucsac la ei? Vă zic eu. Foarte, foarte puțini. Nu v-ați întrebat vreodată de ce multe dintre persoanele vîrste, „neajutorate”, care cară plase după ele prin scările de bloc sau autobuze, reacționează nervos (chiar agresiv, uneori), cînd un tînăr dorește să le ajute, să pună mîna? Sandi Matei, protestatarul agresat ieri, dar care a reușit să reacționeze în timp util, făcîndu-l knock out pe agresor, spune clar în interviul acordat lui Tolontan: „Îmi spărgea capul dacă mă nimerea. Vreau să vă mai spun ceva. Avea ceva tare în rucsac.” Așa că mare atenție la rucsaci și plase.     

     În acest context, fără a o lungi, ce-i de făcut?

     Desigur, ideal ar fi ca votul să fie limitat doar la categoriile de vîrstă active, cele care duc în spate prin taxele și contribuțiile lor societatea și care au o educație adecvată care să le permită să înțeleagă democrația și viața politică. Dar în contextul de față este naiv și contraproductiv să visăm la așa reforme, prin urmare, trebuie acționat strict în prezent. Pe scurt, cîteva propuneri modeste în vederea organizării rezistenței în contextul escaladării provocărilor și agresiunilor.

Partea ușoară, gestionarea relației cu vîrstnicii familiari, deci, previzibili într-o oarecare măsură.

1. Cei care aveți bunici sau părinți cu convingeri comuniste sau pesediste (știu, e același lucrur, dar pentru mai multă claritate formulez așa), închideți-i în casă pe durata protestelor, dați-le somnifere sau puneți-le Cantarida în ceai.

2. Pentru dez-radicalizarea lor, dacă nu mai merge cu explicații logice și argumente (știm din proprie esperiență că nu prea merge), amenințați-i că plecați din țară din cauza lor, că nu o să vă mai vadă și că nu o să-și vadă nepoții. Nu o să vă imaginați cum poate funcționa acest mod de lucru, cu nițică persuasiune și rezistență la șantajul lacrimogen din partea lor. Ziceți-le că vă distrug viitorul, că din cauza lor și a deciziilor lor sunteți praf și aveți un job prost plătit. Nu o să le scoată comunismul din cap, dar pe mulți îi va ține acasă în ziua votului.

3. Pentru a combate spălarea pe creier prin antene și România TV, dacă programul vă permite, petreceți cît mai mult timp cu ei și schimbați canalul. Nu puneți pe DIGI sau pe alte canale care informează corect și combat fake news-urile și propaganda antenist-rtevistă, că provocați tensiuni inutile. Procedați cu tact, mutînd pe canale neutre, gen Etno TV, Favorit TV sau canale de filme. Apoi, luați-i prin învăluite, povestind despre relația bună pe care nu știu ce coleg/ă al tău o are cu părinții și bunicii săi, cum se înțeleg ei bine, cum merg la proteste împreună, cum condamnă seară de seară, la gura sobei/lîngă calorifer comunismul și pe urmașii săi. Zi-le că dintotdeauna ai visat și tu la așa părinți și așa relație. Zi-le că ai vrea să-i vezi mai des, dar ți-e greu în așa context tensionat și că te doare sufletul să vezi în ce-i transformă fanatismul.

4. Încearcă să tragi cu urechea la ce discută cu vecinii sau alți colegi de generație. Încearcă să-i tragi de limbă, să vezi dacă nu cumva li s-au făcut diferite propuneri, dacă nu au fost deja recrutați de statul capturat sau de geva grupări radicale de pensioari. În multe cazuri, îi poți opri înainte să fie prea tîrziu și să ducă lucrurile prea departe, trezindu-se prinși într-o spirală a violenței din care cu greu mai pot fi extrași. Mare atenție la celule revoluționare de cîte 3 (pentru detalii, vezi Demonii lui Dostoievski), care sunt coagulate și fanatizate prin înfăptuirea unei violențe în comun. Numără persoanele care intră la povești în bucătărie sau care se adună pe băncile din fața blocului. Le zîmbești amabil și, dacă te întreabă, te prefaci dezinteresat de proteste. Zici că ai mult de lucru, că nu ai vreme cu prostii din astea.

Partea mai grea, gestionarea relației și a tensiunilor cu vîrstnicii necunoscuți, așadar imprevizibili:

1. Evită să umbli singur/ă în zonele în care știi că se aciuiază astfel de persoane, mai ales cele mai ferite, gen parcuri, scări de blocuri, alei. Dacă, totuși, se întîmplă să treci prin astfel de locuri, ia cu tine un cîine. În general, vîrstnicilor le e frică de cîini și-i enervează gălăgia pe care aceștia o pot face. Și neapărat spray cu piper sau bîtă de baseball la îndemînă.

2. La piață, mare atenție cînd cumpărați produse de la vîrstnici. Poate suna exagerat, dar în contextul ăsta te poți aștepta la orice. Mai ales din partea celor care vin cu produse agricole din anumite județe ale țării, adevărate bastioane ale corupției și corupților.

3. Ocoloește grupurile de vîrstnici care vociferează și nu-ți face drum prin preajma farmaciilor cînd se dau compensate. Nu te duce singur/ă în locurile în care se mai dă cîte ceva de pomană pentru că acolo poți da peste cele mai radicalizate elemente.

4. Dacă, din diferite motive, circulați cu autobuzul sau alte mijloace de transport în comun, caută să stai în preajma celor de vîrstă apropiată, stai în picioare și nu te ciondăni pe locuri. Deși poate să-ți pară relativ sigur autobuzul, nu știi niciodată ce te poate aștepta în stație, la coborîre.

Desigur, lista e deschisă și oricine are idei de îmbunătățire a ei, poate adăuga alte soluții. Important este să rămînem uniți și să răzbim și prin această încercare, mai ales că acu 3 zile a fost ziua națională, cînd am celebrat Marea Unire și eforturile+sacrificiile făcute de înaintașii noștri.

Țuhaus sau despre drepturile și viața celor de după gratii

Țuhaus, cu și de : Vlad Bălteanu, Mișa Dumitriu, Alexandra Horghidan, Andrada Lăutaru, Lorand Maxim, Alexandru Potocean, Andrei Șerban, Alexandra Voivozeazu
producători: Reciproca, Asociația ADO, MACAZ Teatru Bar Coop

Articolul 22 din Constituția României specifică următoarele:

1. Dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanei sunt garantate.

2. Nimeni nu poate fi supus torturii și nici unui fel de pedeapsă sau tratament inuman ori degradant.

3. Pedeapsa cu moartea este interzisă.

Există, totuși, în România mii de cetățeni în cazul cărora aceste drepturi nu sunt respectate: bolnavi psihic, bătrîni, persoane fără adăpost, copii din centrele de plasament, angajați full time ce trăiesc sub pragul sărăciei etc. Pe lîngă aceștia, există o mare categorie în privința cărora o bună parte din societatea activă, zgomotoasă și preocupată de respectarea legilor, a drepturilor și a principiilor statului de drept, consideră că nu merită/nu e necesar să le fie respectate drepturile constituționale. Aceștia sunt pușcăriașii, categorie tot mai consistentă de cetățeni români, a căror cerințe vizînd condiții decente de detenție și protestele recente (2016) inițiate în acest sens, au stîrnit disprețul și furia punitivă a unui număr mare de cetățeni activi. A pretinde condiții decente de detenție stîrnește nu doar reacții whataboutiste de genul „la noi se moare în spitale, iar tu nu mai poți de grija unor pușcăriași,” ci și predici nesfîrșite despre cum aceștia nu merită nici condițiile actuale, trebuind schingiuți sau măcar ținuți în mizerie și foamete, pentru „a se învăța minte.” Nu că nu ar fi deja așa în multe penitenciare.

        În România se încalcă sistematic drepturile acestor cetățeni, o spun numeroase rapoarte și o dovedește lungul șir de procese pierdute la CEDO în fața deținuților „reclamangii”. O spune și faptul că la sfîrșitul lunii aprilie, CEDO a suspendat judecarea dosarelor care denunță condițiile inumane din închisori pentru o perioadă de șase luni, pentru că acestea sunt repetitive, derivînd dintr-o problemă sistemică, și ar duce la plăți de milioane de euro daune de către statul român. Însă, în această perioadă statul trebuie să prezinte un plan clar și coerent de măsuri pentru rezolvarea acestor probleme. În acest sens, dacă proiectul de grațiere a unor categorii de deținuți a eșuat în debutul acestui an, datorită protestelor de stradă, în Octombrie a intrat în vigoare Legea 169/2017, a recursului compensatoriu, în baza căreia se scad cîte 6 zile de închisoare pentru fiecare 30 de zile de detenție în condiții improprii, ceea ce a dus la eliberarea deținuților fără niciun fel de selecție în funcție de condamnări, cei cu pedepsele cele mai grele fiind principalii beneficiari. Prin aceasta, statul a admis oficial că deținuții sunt închiși în condiții necorespunzătoare și în afara normelor minime de tratament carceratoriu uman. În fapt, această situație a fost recunoscută de mai multă vreme, de la proiectele de grațiere ale ministrului Robert Cazanciuc și, mai apoi, cel al ministrei tehnocrate, Raluca Prună. Dar cum de un astfel de proiect ar fi beneficiat și o parte din politicienii condamnați pentru diferite infracțiuni, propunerile de grațiere, cu ajutorul presei, au stîrnit largi proteste în rândul societății civile. Iar reacțiile la astfel de idei, mai ales cînd erau vehiculate de politicieni pesediști, au scos la iveală nu numai o nestăvilită poftă de nerespectare a mult clamatelor drepturi ale omului și drepturi constituționale în cazul deținuților, ci și la o veritabilă isterie față de pericolul reprezentat de cei încarcerați.

       În acest context a picat, la începutul acestei luni, spectacolul de debut al tînărului regizor Claudiu Lorand Maxim, Țuhaus, parte a proiectului mai amplu, purtînd același nume și descris de autori ca fiind un „proiect de teatru documentar și jurnalism care adresează problema condițiilor de detenție din România și felul în care aceștia le contextă.” Pe scurt, un proiect despre revoltele din penitenciare și formele de protest (rezistență?) ale deținuților încarcerați în condiții mai apropiate de imaginea lagărelor de concentrare a unor regimuri de tristă amintire, decît a unor penitenciare aparținînd unor societăți democratice pe care ne străduim să le imităm/ajungem din urmă. Bazat pe o muncă de documentare complexă, dusă pe mai multe direcții – interviuri cu șefi/foști șefi de penitenciare, inteviuri cu Robert Cazanciuc, fost ministru al Justiției, cercetarea presei din perioada tranziției și a modului în care au fost reflectate protestele din ultimii 27 de ani, studierea legislației referitoare la condamnări și condiții de detenție, intervriuri cu foști deținuți etc. - în principal de către regizor și jurnalista Andrada Lăutaru, spectacolul aduce în fața publicului povestea lui Vlad Bălteanu, fost deținut „reclamangiu” care a cîștigat deja cîteva procese împotriva statului român și care își joacă propria poveste alături de doi „grei” ai scenei independente din România, Alexandru Potocean și Andrei Șerban. Îndrăzneala de a invita un fost deținut să-și spună și joace povestea pe scenă a fost inspirată, „actorul” Vlad Bălteanu fiind cît se poate de convingător, lejer și versat în arta de a improviza, după cum am putut observa din reprezentația de la Cluj din cadrul festivalului Temps d'Images. Interacțiunile cu cei doi actori profesioniști, care-i susțin povestea și prestația, nu lasă prea multe indicii în privința lipsei pregătirii într-ale actoriei.

        Spectacolul, așa cum este construit, reflectă patru fațete importante ale problemei abordate. În primul rînd, prin chiar personajul și actorul principal, povestea nefericită a multora dintre tinerii antreprenori ambițioși ai postcomunismului și ușurința cu care cineva, mânat de fantasma prosperității rapide, se poate trezi nu doar sărăcit/falimentat, ci și închis, cu puțin exces de zel și cu puțină neglijență din partea puterii judecătorești. La douăzeci și ceva de ani, într-o societate îndopată euforic cu poveștile de succes ale capitalismului, în care se combină o mînă de bani, o idee inspirată și curajul de a risca, dacă n-are tăticu/mămica banu' gros să pornești/preiei un biznis de succes, ai varianta să stai fraierește pe tușă, slugărind altora pentru mărunțișul presupus de salariul lunar sau varianta pornirii unei afaceri proprii, în perspectiva deloc ferită de riscuri, a depășirii rapide a condiției. Vorba lui Tatae de la BUG Mafia, „e așa cum a fost și cum va fi întotdeauna pentru totdeauna pe stradă contează suma (…) nu mai vrea nimeni să muncească acum pe 50 de parai (…) nivelul de trai trebuie să ți-l furi.” Povestea lui Bălteanu se petrece în Bucureștiul anilor 2000, cînd manelele încep să acompanieze hip-hop-ul în cântarea/ilustrarea modelului de reușită rapidă și riscantă în condițiile tranziției. Una din multele povești de stradă ale Bucureștiului.

       O altă fațetă pe care o reflectă povestea, e viața de penitenciar mizerabil și supra-aglomerat, la pachet cu o prezentare succintă a formelor de protest individuale și colective la care recurg deținuții. De la incendieri de paturi și refuzul hranei, pînă la auto-mutilări și expedieri continue de scrisori către diferitele autorități ale statului. Vă las să le descoperiți pe parcursul spectacolului.

        În al treilea rînd, spectacolul reflectă situația foștilor deținuți după eliberare, mai precis, dificultatea de a-și găsi un loc de muncă și de a-și reface viața. Stigmatul penitenciarului condamnă un fost deținut la ani de oprobriu public și, în unele cazuri, la munci mult sub pregătirea și experiența sa. Pușcăria te face un mostru pentru cei din jur, o anomalie a umanității, imprevizibil și gata de noi infracțiuni. 

        Nu în ultimul rînd, spectacolul prezintă și perspectiva celor cocoțați periodic în funcții cu putere de decizie asupra vieții și calității vieții semenilor, adică a celor de la vîrful sistemului de justiție, prin punerea în scenă a unui interviu luat fostului ministru al justiției, Robert Cazanciuc, cîndva avocat al necesității unei legi a grațierii pentru a scădea numărul deținuților prin eliberarea celor cu condamnări mărunte și care nu reprezintă pericol social. Jucat magistral de Andrei Șerban, fostul ministru dă frâu liber fanteziei implementării modelului penitenciar american, adică soluționarea crizei supra-aglomerării și a condițiilor proaste din închisorii, prin construirea de penitenciare private și prin cooptarea privaților în administrarea acestui sector. Intersectarea punitivității cu marele biznis a dus SUA în postura de lider global în materie de număr de deținuți, depășind inclusiv China. Mai multe despre acest aspect găsiți aici.

      Avînd în vedere atît miza chestiunii condițiilor de detenție în raport cu solicitările celor de la CEDO, cît și vehemența cu care deținuții și foștii deținuți sunt expediați în zona sub-umanului de mulți dintre semenii noștri, spectacolul oferă o perspectivă informată asupra situației, depășind isteriile și oportunismele specifice multora dintre cei care s-au exprimat asupra chestiunii. Prin urmare, este cu atît mai recomandată nu doar vizionarea sa, ci facilitarea contactului cu un public cît mai larg și mai divers, dincolo de „bastionale civilizației” din București și Cluj.