BAROCK. ZILELE CASTELULUI BÁNFFY, BONŢIDA

Înainte de a ne lua rămas bun de la vara toridă a sosit timpul festivalului BAROCK, Zilele Castelului Bánffy din Bonţida, eveniment cultural care timp de un sfârşit de săptămână vă oferă ocazia să veniţi la castel şi să petreceţi alături de invitaţii festivalului.
Festivalul din acest an, organizat în perioada 1-2 septembrie vă aşteaptă cu demonstraţii hipice, tiruri cu arc tradiţional, activităţi pentru copii organizate de cercetaşi, proiecţii de film, expoziţii, prezentări de carte, concerte de muzică clasică şi modernă. Alături de acestea programul oferă activităţi paralele, cum ar fi: târguri de produse tradiţionale, de antichităţi, jocuri interactive, degustări de vin, vizita ghidată a castelului Bánffy care va prezenta istoria familiei şi a castelului Bánffy. Cei interesaţi pot participa la concursul de gătit în aer liber. Sâmbăta şi duminica după masă vor avea loc concertele trupelor Fűszál, Role, Kalapos Band, Shukar Collectiv, dè lá Funk&Tóth Kati. Invitaţii speciali sunt: formaţia Heaven Street Seven din Ungaria şi trupa IRIS din România.

Program:

Cristian Vasile, Literatura şi artele în România comunistă 1948-1953 - Ioana Cozma

Cristian Vasile, Literatura şi artele în România comunistă 1948-1953, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2010, 335 p.

 

Volumul publicat de istoricul bucureştean Cristian Vasile este primul care oferă o imagine quasi-completă a sovietizării culturii române în perioada „străpungerii” societăţii de către partidul comunist, adică în anii nadirului reprezentat de stalinismul dezlănţuit – 1948-1953. Spre deosebire de contribuţiile anterioare aferente acestei problematici, volumul „Literatura şi artele în România comunistă 1948-1953” tratează în premieră în peisajul istoriografic românesc (şi) fenomenul comunizării artei dramatice, a artelor plastice, a muzicii, şi a cinematografiei, fenomen derulat simultan şi complementar sovietizării literaturii, în acelaşi interval cronologic. Întemeindu-se pe o impresionantă cantitate de surse arhivistice – în cea mai mare parte a lor inedite – cartea reuşeşte să analizeze complexitatea evoluţiilor din sfera culturii şi artei în perioada „stalinismului integral” (p. 12). Fără îndoială, după 1948 partidul şi slujitorii săi au fost interesaţi în cel mai înalt grad de aducerea sub control a acestor domenii, rostul hărăzit scriitorilor (şi intelectualilor în general) de către partid fiind unul esenţial „în cadrul procesului de transformare a societăţii şi de formare a omului nou.” (p. 26). La fel de adevărat este însă şi că foarte mulţi dintre slujitorii artelor şi literaturii au fost interesaţi şi ei de partid: în termenii lui J. Benda, ei au pactizat cu secolul. Nu au fost nicidecum nişte obiecte sau instrumente pasive în mâinile partidului; Michel Foucault a arătat, de altminteri, că puterea nu se exercită monodirecţional, doar de sus în jos, ci şi de jos în sus. Pentru cei dispuşi să îmbrăţişeze cauza, partidul a plătit. Şi a plătit chiar foarte bine, aşa cum vom vedea.

După o consistentă descriere a conţinuturilor şi manierelor în care au fost elaborate până în prezent principalele contribuţii consacrate subiectului pe care a ales să-l trateze (pp. 17-28), autorul realizează în „Introducere” o perspectivă proprie asupra lucrării sale. Pornind de la premisa că, în ciuda atenţiei sau interesului manifestat în perioada postdecembristă de către diverşi critici şi istorici literari, antropologi, sociologi, politologi şi istorici faţă de impactul ideologiei asupra culturii, literaturii şi artelor în România democrat-populară (dar şi al efectelor sale), un foarte mare număr de documente emanate de instituţiile partidului (în principal diferite secţii ale Comitetului Central) a rămas nu numai necercetat ci şi, până în 2007, inaccesibil cercetătorului de rând (p. 30). Necesitatea sau urgenţa valorificării acestui tip de surse, de importanţă cardinală, este asumată de autor nu numai la nivel discursiv, ci într-un sens cât se poate de pragmatic.

În consecinţă, primul capitol al lucrării (pp. 38 – 59) este dedicat în întregime Ministerului Artelor şi Secţiei de Propagandă şi Agitaţie. Pentru un control cât mai eficient al culturii româneşti, era nevoie nu doar de un ministru obedient plasat în fruntea acestui departament al Guvernului (în persoana nulului istoric Petre Constantinescu-Iaşi) şi ci de un cadru instituţional adecvat. Astfel, pe de-o parte Ministerul Artelor a fost comasat cu Ministerul Informaţiilor (controlat de comunişti) în martie 1948. Pe de alta, tot în februarie-martie 1948 au fost puse la punct mecanismele prin care Direcţia de Propagandă şi Agitaţie a CC al partidului să poată controla în mod eficient toate direcţiile din cadrul ministerului nou-creat (p. 42). Această instituţie avea să joace un rol decisiv în elaborarea politicii culturale a guvernării Gh. Gh.-Dej, în pofida faptului că a cunoscut mai multe reorganizări, cele mai semnificative având loc în 1950, 1953 şi 1955 (p. 44) din 1950 ea fiind redenumită „Secţie”. Direcţia Propagandei şi Agitaţiei a elaborat proiectele de organizare (şi/sau reorganizare) a editurilor şi a uniunilor de creaţie – Uniunea Scriitorilor, Uniunea Artiştilor Plastici, Uniunea Compozitorilor, etc. Ea asigura perfecţionarea în învăţământul de partid şi completarea cadrelor din Ministerul Artelor, din redacţiile publicaţiilor cu profil cultural, urmărea „colaborarea justă” dintre uniunile de creaţie şi direcţiile de specialitate din minister (p. 47).

Indiferent de numele purtate – Direcţie sau Secţie a CC – scopul ei a fost acelaşi: aservirea culturii române şi „aşezarea vieţii spirituale pe temeiul ideologiei marxist-leninist-staliniste” (p. 48). Monopolul cultural comunist s-a fundamentat nu numai pe uniformizarea opiniilor, a tendinţelor şi a „gusturilor” artistice, ci a implicat şi atragerea unui număr cât mai mare de intelectuali, ca parte a strategiei sale de legitimare. În acest sens, îndrumarea culturii a căpătat o importanţă deosebită, fapt asumat explicit de către secundul lui L. Răutu şi I. Chişinevschi la 25 iulie 1947 într-o şedinţă: „De la 23 august încoace s-au dezvoltat enorm echipele artistice. S-a ridicat o elită de pictori, actori, etc. din masă. Dar fără îndrumare vor pieri. Trebuie să educăm opinia publică să judece după gustul nostru, să infiltrăm linia partidului în masă.” (p. 51). Nici măcar un an nu a durat până când, 26 mai 1948, Chişinevschi constata cu satisfacţie: „Partidul conduce, conduce în toate departamentele luptei: în politică, în economie, în finanţe, în ştiinţă, în artă. Fără partid nu se poate face nimic.” (p. 51). Este inutil să mai precizăm că după 1948 intelectualitatea şi-a pierdut orice autonomie în raport cu puterea politică şi a fost adusă în stadiul de dependenţă totală: la 27 iulie 1952 Ofelia Manole arăta că scriitorii, artiştii, creatorii nu pot fi şi nu trebuiesc a fi lăsaţi „să trăiască în pace să să creeze cum vor ei” pentru că „arta, literatura, cultura este o armă puternică în mâna clasei muncitoare” (p. 53). Propoziţia Ofeliei Manole vădea nu numai antiintelectualismul accentuat al partidului, ci şi dispreţul său pentru individualism, pentru creaţia originală, spontană, liberă, neangajată şi nedirijată constituindu-se într-o veritabilă pledoarie pentru controlul ideologic cel mai strict (p. 58).

Beneficiind de un statut privilegiat în cadrul general al artelor, literatura a constituit un domeniu de maxim interes pentru factorii decizionali ai partidului încă înainte de momentul 1948. Capitolul „Literatura realismului socialist” (pp. 71-108) analizează şi descrie principalele constrângeri şi limitări impuse de metoda de creaţie literară realist-socialistă nu numai în domeniul litaraturii propriu-zise, ci şi al dramaturgiei sau al creaţiei cinematografice. În fapt, litaratura trebuia să devină pentru partid o anexă (sau o prelungire) a propagandei politice complementare răspândirii modelului de artist de stat sau „artist al poporului” încadrat în diversele uniuni de creaţie (pp. 79-83). Imediat după 23 august, comuniştii români au fost conştienţi de necesitatea atragerii intelectualilor – prin felurite mijloace – de partea partidului: la 9 iulie 1945 Vasile Luca arăta că „dacă scoatem intelectualii cu trecut curat, nu găseşti nici 1%. Intelectualii care au avut într-adevăr trecutul bun sunt membri vechi. Restul, la fiecare, dar la fiecare găseşti manifestări antisovietice, antisemite sau legionare. Aşa era ţara, aşa erau moravurile în ţara noastră şi nici nu putea fi altfel când aci s-a dus timp de un sfert de veac numai politică antisovietică. Rolul nostru este ca tocmai pe intelectuali să-i concentrăm de partea noastră. Nu putem pune problema ce a fost în trecut, dar ce atitudine au luat în ultimul timp şi azi.” (p. 71). Această strategie de cooptare a intelectualilor, chiar a acelora cu trecut pătat dar care erau dispuşi să accepte regula comunistă a jocului – reconfirmată de Leonte Răutu în 1949 (p.75) – a dat roade, beneficiind de un concurs de împrejurări favorabile: adoptarea listelor de publicaţii interzise în 1946, respectiv 1948, epurarea universităţilor, a revistelor, a uniunilor de creaţie (inclusiv Zaharia Stancu a căzut în urma unei campanii de verificări la 5 octombrie 1950!), buna distribuire a cărţilor cu mesaj pro-comunist, dezvoltarea presei comuniste, controlul informaţional şi al cuvântului devenite toate tot mai vizibile pe parcursul anilor 1946-1947, etc. (pp. 76-78). Înfiinţarea, la 25-27 martie 1949 la propunerea poetului comunist A. Toma, a Uniunii Scriitorilor din RPR prezidată de M. Sadoveanu a reprezentat un moment de importanţă majoră pentru impunerea canonului realist-socialist (de sorginte leninistă) în literatură (p. 81). Statutul acestei uniuni prevedea limitarea la metoda realist-socialistă, lupta împotriva claselor exploatatoare şi împotriva imperialismului. (p. 83). Însă nu numai împotriva claselor exploatatoare şi a imperialismului trebuia să militeze noua literatură contemporană cu jdanovismul sovietic, ci şi împotriva „obiectivismului şi a cosmopolitismului burghez” al culturii occidentale proclamată ca fiind „intrată în putrefacţie” (p. 84) tot în 1949 de către principalul ideolog al partidului, Leonte Răutu. Încă de la începutul broşurii sale dedicată luptei împotriva obiectivismului şi cosmopolitismului, el arată că problema fundamentală a activităţii partidului comunist în ştiinţă, cultură şi artă o constituie „lupta pentru spiritul de partid în ştiinţă”, adică plasarea directă şi deschisă a oamenilor de cultură pe punctul de vedere al „clasei muncitoare”, altfel spus asumarea ideologiei comuniste, aceasta fiind percepută drept o condiţie fundamentală a înţelegerii juste a lumii fără de care schimbarea ei – dorită de comunism – nu ar fi cu putinţă. Întreaga dezbatere lansată de Răutu are în centru critica a două concepte, „cosmopolitismul” şi „obiectivismul”, pe care le consideră nu doar dăunătoare, ci de-a dreptul periculoase şi otrăvite. După ce face o scurtă trecere în revistă a principalelor momente ale preluării puterii, inclusiv alungarea Regelui, Răutu consideră că deşi clasa muncitoare deţine puterea în stat, remanenţele spiritului burghez şi-au găsit refugiul şi continuă să se manifeste cu precădere în domeniul culturii, prin ideologia clasei burgheze care încă nu a dispărut complet. Condamnarea cosmopolitismului are drept origine tendinţa vădită de a izola cultural România, de a întrerupe orice legături cu spaţiile culturale ale Occidentului şi de a o plasa pe orbita culturii sovietice care trebuia să-i slujească drept exemplu. Noua cultură urma să fie – după formula invocată de Răutu şi atribuită lui Stalin – una „naţională ca formă şi proletară ca fond.”

În afara unui restrâns grup de scriitori care au refuzat să se supună noilor canoane, instituţiile coordonate de partid au finanţat „formarea” de noi romancieri, poeţi şi dramaturgi devotaţi cauzei. Stagii de documentare în uzinele şi pe şantierele patriei, cu o durată de 2-3 luni, erau finanţate de stat pentru tinerii scriitori. De asemenea, erau organizate periodic cercuri de lectură în fabrici, uzine şi gospodării agricole, unde participau nu doar autorii noilor „opere” ci şi veritabili muncitori şi ţărani care se pronunţau asupra calităţii scriiturii. În unele situaţii, aceste adunări funcţionau ca nişte veritabile barometre ale calităţii estetice pentru scriitorii dornici de consacrare (pp. 88-96). Statutul social al scriitorilor – se înţelege, al acelora care au asumat ideologia în construcţia creaţiilor lor literare şi care aveau înclinaţii ariviste – a cunoscut o sensibilă ameliorare. Un instrument prin intermediul căruia partidul îi recompensa pe scriitori în funcţie de serviciile aduse l-a reprezentat Fondul Literar. Între 1949 (când a fost înfiinţat) şi până în 1951, el a acordat împrumuturi în valoare totală de 16 112 546 lei. O sumă astronomică la acea dată; numai Dan Deşliu obţinuse 152 797 lei, Tudor Şoimaru 338 171 lei iar Tiberiu Vornic 448 710 lei (p. 105). Concluzia care se degajă este una singură: partidul nu numai că finanţa din belşug formarea de noi scriitori şi poeţi, dar îi şi plătea bine pe cei dispuşi să renunţe la vechile lor stiluri şi mentalităţi „burgheze”. În consecinţă, „a rezultat pentru perioada 1948-1953 o nonliteratură sau, cum i s-a mai spus, o pseudoliteratură”, nulă din punct de vedere artistic sau estetic (p. 107).

Pentru lumea teatrului şi a artei dramatice în general, primii ani ai regimului comunist în România au reprezentat o epocă extrem de agitată, când s-a pus problema reeducării vechiului artist, liber şi neangajat politic, în sensul transformării sale în noul „artist de stat”. În linii generale, aceleaşi constrângeri care derivau din metoda de creaţie realist-socialistă au fost impuse şi dramaturgiei (p. 108). Procesul comunizării teatrului românesc s-a desfăşurat pe aceleaşi coordonate cu cel al comunizării literaturii.

Încă din vara anului 1947 repertoriul teatrelor a fost modificat în urma intervenţiilor directe ale Guvernului care în 1948 a adoptat chiar o lege extrem de restrictivă referitoare la regimul spectacolelor publice. Din acest moment, politizarea şi ideologizarea vieţii teatrale este evidentă. Ca şi în literatură, şi în teatru a funcţionat din plin cenzura şi interdicţiile de a fi reprezentate anumite piese de teatru, socotite a fi necorespunzătoare din punct de vedere ideologic. Ca şi în literatură, mulţi oameni de teatru – actori ca Lucia Sturdza Bulandra sau regizori precum Victor Iliu – s-au „acomodat” rapid exigenţelor partidului (pp. 119-120). Repertoriile teatrelor au fost alcătuite în principal din piese de teatru sovietice sau scrise de autori dramatici români în acelaşi stil realist-socialist, dar şi de... Ion Luca Caragiale! Necesitatea sau oportunitatea montării creaţiilor caragialiene a fost demonstrată în 1948 „ştiinţific” de către Ion Vitner în „Lupta de clasă” întrucât, conform argumentaţiei autorului, acesta critica şi satiriza „societatea burgheză”. Mai mult chiar, în 1949 I.L. Caragiale a fost primit membru post-mortem în Academia RPR concomitent cu sărbătorirea centenarului său, ceea ce crea o uşoară senzaţie de continuitate a noii arte dramatice în raport cu cea veche (p. 125). Cu toate acestea, în primii ani ai noii orânduiri, piesele de teatru lipsite de mesaj politic favorabil regimului erau autentice rara avis. (pp. 128-129).

Artele plastice au fost şi ele, în primii ani republicani, un domeniu marcat profund de primatul represiv al ideologiei comuniste. Valoarea, sau mai bine zis forţa de persuasiune a propagandei vizuale în lupta politică împotriva adversarilor, a fost intuită devreme de către liderii comunişti români, încă din 1944-1945. Cu toate acestea, pe parcursul anilor 1945-1947 partidul s-a străduit mai curând să-i atragă pe artiştii plastici de partea sa ori să le sugereze subtil „teme de actualitate” în creaţia plastică (pp. 130-131). Din punct de vedere ideologic, partidul şi-a exercitat influenţa într-o manieră mai curând prevenitoare, temperată şi relativ prudentă, „aplicând o politică a paşilor mărunţi, evitând să-i jignească pe oamenii artei” (p. 133). În tot cazul, în complementaritatea acestei atitudini se plasează şi politica de epurări a instituţiilor în care activau artişti cu un trecut necorespunzător, desfăşurată concomitent. 

Momentul rupturii definitive cu trecutul a fost reprezentat, şi în sfera artelor plastice, de anul 1948. Principala mutaţie care survine în ceea ce a însemnat condiţia artistului în societatea se datorează dispariţiei clientelei tradiţionale a artiştilor plastici şi înlocuirea ei cu comenzile şi achiziţiile efectuate de stat. Prin intermediul instituţiilor sale, partidul a oferit protecţie socială, facilităţi materiale şi resurse artiştilor dispuşi să-şi orienteze creaţia spre teme socotite a fi reprezentative pentru „construirea socialismului” (p. 149). Rostul fondului plastic, înfiinţat în 1949, a fost tocmai acesta; la fel ca în cazul fondului literar, şi cel plastic a oferit împrumuturi, până în 1952, în valoare totală de 12 539 889 lei. Instituţia care a întărit controlul comunist asupra tuturor compartimentelor artelor plastice din România a fost Uniunea Artiştilor Plastici (UAP), similară Uniunii Scriitorilor dar înfiinţată ulterior acesteia. UAP a fost un instrument prin intermediul căruia partidul a impus artiştilor o serie de teme de esenţă jdanovistă, ideologizate la extrem: fruntaşi în producţie, aspecte de pe marile şantiere naţionale, aspecte din gospodăriile agricole colective, tradiţionala prietenie între popoare (mai cu seamă între cel român şi cel sovietic), imagini din viaţa ostaşilor (români şi sovietici), 30 de ani de la înfiinţarea partidului şi nu în ultimul rând, portrete şi busturi ale conducătorilor de partid şi de stat, români şi sovietici (pp.155-156). Gestionarea de către uniunile de creaţie a întregii vieţi artistice asigura rolul primordial al ideologiei în artele plastice, care astfel a fost asigurat şi susţinut.

Creaţia muzicală, după 1948, nu a putut scăpa nici ea de controlul ideologic. La fel ca literatura şi artele plastice, şi muzica trebuia să devină o anexă a maşinăriei propagandistice. Asupra creaţiei muzicale populare – cenzurată, în cazul doinelor populare „reacţionare” încă din 1948! – au fost exercitate două tipuri de presiuni politice: directe (interdicţiile şi cenzurarea creaţiilor autentice) şi indirecte, mai subtile, manifestate mai mult în presă şi la radio. Melodiile populare difuzate la radio au fost alterate considerabil prin introducerea motivelor ideologice, căpătând astfel inevitabilele influenţe ale luptei de clasă (pp. 177-179). Nu numai muzica populară a alunecat pe panta luptei de clasă, ci şi însăşi instituţia radiodifuziunii. În viziunea partidului, a fost prea puţin: într-o notă a secţiei de propagandă şi agitaţie din 1948 se recomanda: „în rândurile maselor largi populare sunt înrădăcinate anumite datini şi obiceiuri cu caracter mistic şi religios. Pentru a nu da posibilitate reacţiunii de a le folosi împotriva regimului, Partidul – cu sprijinul organizaţiilor de masă, aparatul administrativ de stat şi instituţiile culturale – va da acestor manifestări un conţinut progresist care să reflecteze spiritul luptei de clasă, popularizarea cuceririlor poporului muncitor pe drumul consolidării regimului de democraţie populară şi construirii socialismului în ţara noastră” (p. 183).

„Cinematografia – arta cea mai importantă” a fost o propoziţie formulată de Lenin care exprimă cel mai bine scopul cinematografiei în viziunea partidului: aceea de pârghie a propagandei pentru mase. Ea defineşte atitudinea noii culturi, socialiste, faţă de cea mai tânără dintre. Încă din 1946 arta cinematografică a fost utilizată intens de către BPD în campania electorală, când caravane cinematografice au rulat, inclusiv la sate, filme ideologizate (pp. 213-216). La 2 noiembrie 1948, industria cinematografică a fost naţionalizată, cele mai multe întreprinderi cinematografice devenind unităţi de stat. Nu a existat însă un monopol asupra creaţiei şi distribuţiei cinematografice în România întrucât în complementaritatea Sovromfilm (creat în 1946) a funcţionat şi Romfilm (din 1949) „societate care se ocupa cu exploatarea reţelei cinematografice, producţia şi difuzarea filmului” (p. 221). La rândul său, sovromfilm se răspundea strict de difuzarea filmului sovietic „progresist”, cu „înalt conţinut ideologic” (pp. 258-259).

Pentru comuniştii români, la fel ca şi pentru confraţii lor sovietici, un învăţământ apolitic, neangajat şi neideologizat era de neconceput. Din punctul de vedere al ideologiei regimului, educaţia era prin însăşi esenţa sa ideologică, esenţială în procesul de formare a omului nou. Aducerea sub control a învăţământului românesc de toate gradele s-a desfăşurat conform parametrilor cunoscuţi. Într-o primă fază s-a derulat epurarea cadrelor didactice indezirabile, cu un trecut „pătat” şi înlocuirea lor cu altele „progresiste”, adică dispuse să primească directive. Apoi, prin legea învăţământului din 3 august 1948, a avut loc naţionalizarea tuturor şcolilor particulare din România, inclusiv a celor confesionale şi suprimarea autonomiei universitare. Aplicarea legii a schimbat radical şi în scurt timp şcoala românească, printre noile sale obiective înscriindu-se nu numai formarea tinerilor în spirit comunist, ci şi „crearea unui segment de cadre care să aplice politica partidului în domenii precum cultura, învăţământul, aparatul de stat, armata, justiţia, etc.” (p. 268). Destinaţia cursurilor obligatorii de marxism-leninism, economie politică şi materialism dialectic introduse în 1948 a fost reprezentată nu numai de studenţi, ci şi de profesori: din 4 aprilie 1948 Ministerul Învăţământului Public a organizat cursuri de reeducare a corpului didactic de toate categoriile, pe care zeci de mii de profesori au fost nevoiţi să le audieze (p. 270). O parte a acestor lecţii a fost tipărită sub formă de broşuri de către editura partidului, într-un tiraj de 480 000 de exemplare în 1949.

O instituţie de învăţământ unică, înfiinţată după modelul sovietic al institutului de Literatură „Maxim Gorki” din Moscova în toamna anului 1950 a fost Şcoala de Literatură şi Critică Literară „Mihail Eminescu”. Menirea ei era de a forma, după expresia lui Stalin, veritabili „ingineri ai sufletului”, în fapt, scriitori subordonaţi deplin partidului, ideologiei şi metodei realist-socialiste de creaţie literară. Falimentul şcolii a fost total; în 1954 ea a fost desfiinţată, ceea ce a îndreptăţit remarca lui Mihail Sadoveanu conform căruia din şcoală vor ieşi tot atâţia scriitori câţi au intrat. Însă, fie că au urmat, fie că nu au urmat cursurile acestei şcoli, scriitorii şi intelectualii români „nu s-au putut constitui, precum confraţii lor din Europa Centrală, într-o contraelită şi o contracultură care să sfideze regimul comunist şi să găsească aliaţi în cadrul altor categorii sociale.” (p. 281).

Conferințele de vară de la Telciu, ediția I

Iată c-am avut şi prima conferinţă "telceană" care a reuşit să adune pe  malul Sălăuţei, pentru câteva zile, universitari din ţară şi din străinătate. Şi, pentru că debutul în astfel de chestiuni, este extrem de important, am ales ca seria de conferinţe "telcene" să aibă ca primă temă problema identităţii, fie ea locală, regională, naţională, etnică sau confesională.  Cu ocazia acestui eveniment, preţ de câteva zile (20 -21 Iulie, 2012) comuna Telciu a devenit centrul cultural al Ţinutului Năsăudului. Printre participanţi menţionăm: prof. univ. dr. Bernard McGuirk,University of Nottingham, conf. univ. dr. Asher Salah, University of Jerusalem, prof. univ. dr. Toader Nicoară, UBB-Cluj, conf. univ. dr. Enikõ Rüsz Fogoraşi, UBB-Cluj, profesor Nicolae Bosbiciu, Colegiul Naţional "George Coşbuc"la care s-au adăugat o serie de tineri doctoranzi şi cercetători. Cu speranţa că astfel de evenimente vor mai avea loc în Telciu, instaurându-se o tradiţie în acest sens, vă invităm să urmăriţi fragmentul pus la dispoziţie de televiziunea ASTV din Bistriţa. Filmarea a fost inclusă  în emisiunea "Satul meu EUropean"  din 22 Iulie 2012.

Fragment video de la conferinţa "Incluşi şi Excluşi. Problema identitară în epocile modernă şi contemporană" (prima ediţie) derulată la Telciu în luna Iulie a anului în curs.

Would Trotsky Wear a Bluetooth? Technological Utopianism under Socialism, 1917-1989 - Felician Velimirovici

Paul R. Josephson, Would Trotsky Wear a Bluetooth? Technological Utopianism under Socialism, 1917-1989, The Johns Hopkins University Press, Baltimore, 2010, 342 p.  

Would Trotsky wear a Bluetooth if he would have had the chance to live up the moment it was invented? Unquestionably, he would, the author assures us. After all, the father of the ‘permanent revolution’ theory has been a great technophile and a science enthusiast who was convinced not only that technology was the highest form of modern culture, the guarantee of a radios future for the proletarian paradise, but also that “the embrace of advanced technology was the path to Communism” (p. 13). Unlike his Politburo rival Stalin, who would later promote severe autarky while exaggerating the innovativeness of Soviet technology, Trotsky was enamored from the very beginning of his career with Western, particularly American technology which, he thought, although developed in a capitalist system of production, would best suit a socialist society (p. 55). Indeed, during the `20s he saw technology as a universal panacea for the innumerable ailments of the recently-born Soviet society – hunger, poverty, scarcity, illiteracy, poor medical services, and so on –, a remedy capable of bringing the Soviet workers and peasants into the modern era (p. 62).

But Paul Josephson`s latest book is not, as one may think, concerned only with the answer to the rhetorical question he provocatively addresses in the title. The aim of his contribution is much more complex and wide. By assembling seven distinctive stories regarding the technological utopianism under real, existing socialism in societies as different as the Soviet, North Korean or the East-European ones, the author explores and evaluates the place and role of technological experience as both a cultural symbol of progress and a means through which political, economical and social change has been pursued by Communist political leaders. For them, technological progress undoubtedly represented the highest form of civilization (p. 19).

Simultaneously, professor Josephson offers fresh interpretations to a number of diverse aspects of this topic, such as the unique, grim phenomena developed inside the prewar Soviet society, which enabled, within a generation, an almost medieval economy inherited by the Bolsheviks from the Tsars to be catapulted into the modern, industrial world – a world into which political leaders managed to succeed in launching nuclear missiles and space shuttles, but at the same time failed to supply ordinary citizens with their very basic needs, such as housing, food, medical care or consumer goods. While being a symbol of progress and legitimacy meant to prove the socialist systems’ superiority over its capitalist rival, Soviet technology, in the end, failed to live up the rhetoric of its political leaders who demagogically claimed, as early as Lenin’s times, that ‘technology serves the masses’: “Technology became technology for Stalin and the state, not for the sake of the worker” the author concludes (p. 56).

However, the `20s were times of extraordinary great hopes and plans for all Bolshevik leaders. The future Communist paradise of plenty still seemed possible. In spite of their political and personal rivalries, Trotsky, Bukharin, Kamenev, Stalin, Zinoviev, Pyatakov, Kirov, and many other less famous revolutionaries agreed that technology had a central place in their ambitious, even utopian, development programs. Russia’s extraordinarily backward agrarian economy had to be drastically reformed and industrialized – in a public speech held in February 1931 Stalin himself stated that “we lag behind the leading countries by fifty to 100 years” (p. 60) –, the country electrified, the illiterate muzhik had to be transformed into a highly-skilled, educated and political aware Soviet citizen. The ways and means to achieve these ambitious visions engaged not only reversed engineering and technological theft, but also purchasing Western, particularly German and American technology. Starting from the times of Lenin and until the early ‘30s, the Soviets had been engaged in an intensive technological exchange with the main advanced capitalist states. Almost all early Soviet hero projects, like Magnitogorsk, Volkhovstroi, Dnieprostroi or the Belomor Canal have been designed using Western know-how. They hired American experts and bought American technology on a massive scale: for instance, the Stalingrad Tractor Factory has been designed by the Albert Kahn Co. from Detroit, the same American firm which provided the blueprints for the main Ford plant in the United States; the model of the ‘Soviet Detroit’ has been based upon its real American correspondent; also, between September 1921 and December 1924 the Soviet government has bought a number of 500 steam locomotives from the Swedish firm Nydqvist och Holm AB and paid for them in gold, fifty-six tons to be more precise – the gap between Soviet Russia and the United States, which, for instance, had six times more kilometers of railways, had to be filled-in. However, the promised future of the bright colors and plentiful consumption never arrived.

The second chapter, “Proletarian Aesthetics: Technology and Socialism in Eastern Europe” discusses the legacy of Stalinist technologies in postwar Eastern Europe and describes the history of the Soviet technological style`s influence in such diverse countries like Bulgaria, Czechoslovakia, East Germany and Poland during the `50s. The author starts from the premise that, on technological grounds “something distinctly Soviet distinguished the countries of East Central Europe from their Western counterparts” (p. 68). Remarkably, he manages to avoid the trap to write a history of the “victors” – the Western capitalist nations – and to focus only upon the failings of the socialist “losers”. By highlighting the achievements of socialism in housing, transport, schooling and industrial development – “the socialist nations achieved remarkable success in meeting the goals of rebuilding war-torn societies in short order setting out to create egalitarian societies, and striving to provide inexpensive housing, energy, education, and medicine to all citizens” (p. 76) – professor Josephson ensures a nuanced discussion and avoids the temptation to judge socialist leaders according to Western criteria and terms of comparison. During the `70s and especially the `80s, after an initial burst of economic growth associated with the efforts to rebuild devastated societies, Eastern economies started to lag behind international standards in terms of productivity, competitiveness and safeness in environmentally terms. Then indeed, “life was gray, comrades!” (p. 79).

The third chapter offers fresh and valuable clues necessary in order to understand the main coordinates of technological development of such a unique society as the North Korean one is. From its very first days of existence, the Democratic People`s Republic of Korea followed strictly a Soviet-style – or, better-said, a pure Stalinist – pattern of evolution in terms of economic and technical progress: strict centralization and bureaucratization of almost every sphere of life, forced collectivization of agriculture driven regardless of social costs and consequences, gigantomania-stricken (in fact utopian) projects for industrial development, military and civilian Soviet-assisted nuclear programs, and so on. If, following his teacher Stalin, the Great Leader Kim Il-Sung initially declared “We should introduce all the technology superior to ours, regardless of the country it comes from” (p. 122), by the `60s the Korean Worker`s Party had already embarked on a severe policy of self-help merged with “socialism” and almost full autarky, known as the Jucheideology. An ideology which, in turn, led the country shortly to virtual isolation: this was a sharp break with the experience of the Soviet Union which, however Stalinist it may have been, “recognized the need to extract leading technology from the advanced capitalist nations for application in socialist productive relations” (p. 139). However, as in every Stalinist system, the North Korean periphery, and generally the countryside, served the center at immeasurable costs, especially in terms of human expense.

The fourth and fifth chapters, “Floating Reactors: Nuclear Hubris after the Fall of Communism” and “Industrial Deserts: Technology and Environmental Degradation” examine extensively the Soviet and post-Soviet (contradictory in essence) model of economic development and political control and its extensive social and environmental desastrous consequences. Linked by a common topic – the social and environmental costs of Soviet industrial and civil nuclear programs – their analysis is based upon massive empirical data which the author had the chance to gather during his years spent in the USSR and later Russia as a researcher. Not only the tradition in pushing forward nuclear technology generated the publicly recognized ecological nightmare of post-Soviet Russia, but also a commonly shared attitude appearently manifested by Soviet planners and engineers, an attitude which dates from the Stalin era and according to which a state of war against the elements (and nature) would ensure the future proletarian paradise of plenty (p. 225). A paradise which never came for the ordinary worker, as the next chapter, “No Hard Hats, No Steel-toed Shoes Required: Worker Safety in the Proletarian Paradise”, convincengly shows. In fact, by analyzing extensively his condition inside Soviet and post-Soviet society in a series of different settings and decades – in fact, during almost the entire twentieth century – professor Josephson manages to assemble an impressive chapter of social history. Of course, the same can be said about the last chapter, “The Gendered Tractor”, which offers some questions regarding issues of technology and gender in Stalinist Russia: the paradoxes of socialist liberation of Soviet woman and her dual role inside the classless society – to maintain the home and to be engaged in a second full-job.

…..Bienvenue pe Hall of fame - J. Manta - continuare

Ultima sâmbătă a lunii mai, o zi la fel de aşezată pe făgaşul  ei, ca majoritatea zilelor din ultimii zeci de ani, într-un loc în care importanţa  fiecăruia  este proporţională cu anonimatul său…

             O zi metodică pentru oricine doreşte să studieze clima temperat continentală buzoiană cu modificările îngrijorătoare semnalate de activiştii organizaţiilor dezvoltării durabile…

             În faţa casei pe jumătate envelopată a domnului Vasile, la o oră când cocoşii fac prezenţa  orătăniilor din gospodării, eu, domnu Vili şi domnu Dan  încercăm, pe rând, să dibuim  clopoţelul de bronz din cutia poştală. Cu el şi, pe filieră Nice, copiii lui Nice, prietenii lui Nice, răspândim undele sonore până la organul auditiv - receptor al gazdei noastre. Cu suspectă promptitudine, domnu Vasile ne întâmpină  afişând un zâmbet inexpresiv, tăbăcit în numeroasele şedinţe de partid ale tinereţilor lui revoluţionare.

             Suntem conduşi cu precaută atenţie spre micul foişor cehovian din spatele curţii în care numai oaspeţii de vază sunt  admişi. Un banner tricolor, găurit în dreptul  stemei, se chinuie să prindă  două crengi din cireşul proaspăt văruit. Îl citesc şi mă afund în nedumirirea contagioasă din jur : «Bienvenue pe Holl of  faime!». Fac rapid  inventarul lucrurilor din prima linie. Un cofrag din lemn de brad 2 m lungime pe 1 m lăţime, două mistrii, o lopată mică de infanterie, jumătate sac de ciment, o roabă de nisip şi o sticlă de vin spumos, producţie autohtonă.

 Dialogul e blocat sub presiunea incertitudinilor şi a curiozităţii făuritoare de scenarii personale. Se aude doar scrijelitul sacadat al cadrului metalic pe cărarea pietruită. Apar  primele semne ale unor evidenţe picurate meticulos de un amfitrion  hârşit la şcoala cincinalelor comuniste.

   Ne înghesuim nerăbdători ca la promoţii în jurul cofragului. Cimentul, nisipul, apa sunt aduse în amestec omogen de singura persoană ofertantă fizic. Ceilalţi aşteptăm în genunchi, gâfâind  metronomic sub efort şi emoţie persiflarea istoriei multiculturale buzoiene. Mistriile încep să excaveze tremurând materialul nemuririi noastre.

 Sprijinit în cadrul de fier al domnului Vili, domn Vasile girează extatic, ca la un ritual de iniţiere masonic acribia ucenicilor dezlănţuiţi. Timpul ne târăşte dupa el, izbindu-ne nemilos frunţile de cadranul instrumentului său de măsură cu afisaj electronic, expus pe masa din foişorul alb.

  Cofragul se umple vizibil şi zgomotos doar la intervenţiile binevoitoare ale gazdei.  Câteva lopeţi pline ochi  pun capăt supliciului prelungit al bravilor oaspeţi. Finisăm lucrarea cu grija autorului pentru  nemuritoarea lui capodopera. Tăcerea  meditativă  a pseudopersonalităţilor prezente la acest eveniment naşte deruta  în orizontul  epistemologic al lui Nice.

            Brusc, Titanicul păcii interioare, plutitor  pe marea confuzie din curtea cu un cireş este  lovit  în plin, de aisbergul vocal al gazdei :  «Domnilor, faceţi ce fac si eu!»

 Domn Vasile îşi afundă bărbăteşte  mâna dreapta, cu degetele răsfirate, în aluatul uşor întărit din cofrag. Apoi, sub proaspăta amprentă, scrijeleşte cu un cui ruginit de 12 câteva  date din CV-ul personal. Încheie amical: «Cu drag, Nihilistu».

            Ascultători, urmăm exemplul celui menit să ne ofere o continuitate culturală perenă. Totul se desfăşoară pe un fundal sonor în care cu greu poţi detecta  frânturi ale unui  dialog nelegat: «Mie îmi dau lacrimile /  E prea mult /  De ce tocmai eu /  Simt nevoia să spun ceva în engleză /  Sigur, suntem într-un spaţiu al libertăţii de expresie / Aici e un tezaur. E fondul exegezei noastre multiculturale /  Sau poate Babilonul /  Genomul uman – câtă artă / Meritaţi. Nu ştiu clar de ce, dar… /  Nu-mi pomeni acum de Antonescu /  A propos, domn Vasile, de unde vine chestia cu Nihilistu? /  Eee, tanjă mare. Aici e filozofia mea de viaţă. Prin ’79  eram maistru CTC şi am primit o comandă de trasformatoare pentru export. Răspundere mare. La micron. Mie îmi picase cu tronc o, subalternă, ţigăncuşă din blocul vecin. O pândeam de după perdea când ducea găleata la tomberonul comun, aruncându-mă pe scări cu gunoiul agonisit cu greu pentru acest eveniment. Îi ziceam Maytrei, iar ea mă înjura. Nu ştiu ce m-a apucat, dar i-am refuzam toate piesele. Motive găseam, că eram inteligent. S-a convocat urgent o şedinţă de sindicat. Ea a venit cu o găleată  plină de transformatoare pe care le-a trântit pe masă şi a strigat către mine: nihilistule! A doua zi s-a transferat la o fabrică din alt oraş. /  Domn profesor din mediu rural, văd ca-i amuţit / Citez din memorie, domn Vasile : « emoţia din supraeu… »  /   Ce-o să facem  cu  …? (arătând spre cofrag)  /  Îl pun la intrarea pe fundatură,  pe partea opusă  lu Ivan. El înfundă,  noi desfundăm. Hermeneutică pură, domnilor .“

            Mulţumit de ce vede, maistrul  nihilist desface dopul  asigurat cu leucoplast al sticlei de vin şi toarnă în paharele cu toc (« pahar cu toc » din M  Sorescu – vol. « Ecuatorul şi polii ») lichidul  doldora  de elementele  lui Mendeleev (« elementele  lui Mendeleev » din naşu, la chefuri târzii: « finule, în vinul meu sunt toate elementele din tabelul lui Mendeleev! »).

            Ciocnim  şi  privim cu întelegere  la  Nice care-şi depune în jet scurt  şi hotărât  lichidul  produs în laboratoarele  metabolismului canin  peste  o parte din biografia  necunoscută  a fundăturii noastre. 
va urma

   

  

 

 

 

Incluşi şi Excluşi. Problema identitară în epocile modernă şi contemporană

    Comunicat de presă

În zilele de 20-21 iulie, va avea loc la Telciu şi la Năsăud Conferinţa Internaţională cu titlul: Incluşi şi excluşi. Problema identitară în epocile modernă şi contemporană/Included and Excluded. The Identitary issue during the Modern and Contemporary Times. Organizată de către Seminarul de Antropologie Istorică din cadrul Institutului de Istorie Naţională din Cluj cu sprijinul Primăriei şi Consiliului Local al Comunei Telciu şi în parteneriat cu Muzeul Grăniceresc Năsăudean, această conferinţă propune o serie de comunicări ştiinţifice pe tema construirii identităţilor naţionale, regionale, locale, confesionale etc. Dintre invitaţi meţionez: Prof. univ. dr. Bernard McGuirk, University of Nottingham, lect. univ. Asher Salah,  Bezalel Academy of Arts, Jerusalem,  Prof. univ. dr. Toader Nicoară, Facultatea de Istorie şi Filosofie din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj, prof. univ. dr. Doru Radosav, Facultatea de Istorie şi Filosofie din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj, Prof.univ. dr. Ioan Haplea, Academia de Muzică “Gheorghe Dima” din Cluj, Conf. univ. dr.Enikõ Rüsz Fogoraşi, Facultatea de Istorie şi Filosofie din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj, Uroš Tomić, University of Belgrad, Milan Miliković, Institute for Literature and Arts, Belgrad, profesor Nicolae Bosbiciu, Colegiul Naţional “George Coşbuc” Năsăud şi o serie de doctoranzi şi tineri cercetători din mediul universitar clujean.

În alegerea comunei Telciu şi a Năsăudului ca spaţiu de desfăşurare a acestui eveniment au contat o serie de argumente pe care încerc să le expun sumar în rândurile următoare. Este vorba, în primul rând, de tradiţia intelectuală a ţinutului Năsăudului ce a culminat în perioada interbelică prin revista „Arhiva Someşană” şi cărturarii grupaţi în jurul acesteia. Pe de altă parte, pledoaria marelui cărturar Adrian Marino pentru crearea unei alternative la „cultura oficială”, instituţională, emanată de diferite centre, a inspirat iniţierea acestui eveniment. Şi, nu în ultimul rând, sprijinul primit din partea Primăriei şi Consiliului Local al Comunei Telciu, precum şi dorinţa de colaborare a conducerii Muzeului Grăniceresc Năsăudean.

Pentru mai multe detalii se poate consulta programul prezentat mai jos.

“Hall of fame” sau fundătura cu 2 evrei, un maistru CTC şi ceva intelectuali - de Jan M.

     Niciodată nu m-am simţit mai bine, ca acum, pe fundătura dăruită  providenţial,  mie şi familiei mele,  în toamna anului 2001. Poate pentru că încep să descopăr  lucruri pe care doar într-o anumită stare sufletescă  le pot sesiza. Sunt mai atent la detaliile care dau, de fapt, consistenţă vieţii. Remarc situaţii, asociez fapte care altădată  m-ar fi lăsat  indiferent. Nimic nu mi se mai  pare întâmplător în desfăşurătorul  nostru cotidian, atent programat şi cu iubire dăruit  în speranţa înţelepţirii  şi desăvârşirii fiecăruia dintre noi.

  Aşa  a fost şi cu descălecarea noastră, într-un fel forţată, pe această străduţă  deschisă doar la unul din capete. Izul provincial  emanat  timid de aici contravine  pretenţiilor  cosmopolite ale renumitei  urbe natale. Discreta mea fundătură!. Ar trece chiar neobservată dacă  nu ţi-ar atrage atenţia, e adevărat  puţin cam inedit,  magazinul   de pompe funebre “La Ivan”, de pe colţ. Pe  gardul dinspre strada principală care leagă centrul oraşului de Bariera Brăilei,  te îmbie la cumpărături un capac de coşciug frumos lustruit şi bine fixat cu  sârmă de Buzău. Cinismul comercial al patronului  se dezlănţuie, însă, pe uşa de lemn de culoarea cerului  a depozitului de sicrie  de pe  fundătură. Printre busturile de îngeraşi zglobii  pictaţi cu migala  artistului naiv  este inscripţionat  mesajul  pragmatico-liric: « Sănătate şi voie bună! Servicii complete, sunaţi la sonerie non-stop ». Când nu are  clienţi, maşina mortuară, adaptată pentru situaţii speciale de trafic, îşi odihneşte bujiile în faţa instituţiei. Lugubra  poziţionare a acestor  indispensabile servicii previzionează o mult  căutată linişte  adulmecată încă de pe aici, de pe micuţa noastră fundătură.