Cartea de pe banchetă. Florina Ilis, Cinci nori coloraţi pe cerul de răsărit - Ioana Manta-Cosma

Florina Ilis, „Cinci nori coloraţi pe cerul de răsărit”. Roman, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2006, 210 p.

Instrucţiuni de folosire: A se citi acest roman cu privirea îndreptată spre cer, cu un ochean întors, numerotând norii de la răsărit. Culorile, contururile, imaginile, cuvintele, plânsetele, strigătele, copii nenăscuţi, roboţii, sufletele, toate acestea vor fi trasate de la sine, odată ce privirea umblă pe cer, pe pagină, în noi. Traseul turistic al romanului nu e mereu acelaşi - pentru fiecare cititor, la fiecare lectură este mereu altul. Aveţi grijă, pe parcursul călătoriei veţi fi uşor zdruncinaţi.

Cartea este împărţită în cinci capitole, reprezentând câte o partitură narativă pentru fiecare personaj. Tehnica este inovatoare – citim aceeaşi poveste din mai multe perspective. Personajele fac mărturisiri delirante despre propria viaţă, despre copilărie (da, situaţiile sunt psihanalizabile), traume şi alte amintiri. Sunt detalii pe care vocea unui autor nu le-ar fi putut surprinde în toată complexitatea (şi intimitatea!) lor.

Puci de catifea - Jan Manta, profesor în mediul rural şi Văru Costel

Buzoienii în general şi vicepreşedinţii lor în special sunt oameni dintr-o bucată. Adică, odată ce le-ai dat bucata mai mult sau mai puţin cuvenită, e bine să nu încerci să-i mai deposedezi de ea. Ceartă-i frumos, trage-i discret de urechi, dar lasă-le bucăţica dăruită şi chivernisită cu drag. În caz contrar, se vor mânia groaznic şi vor reacţiona cu promptitudine valahă. Să nu vă gândiţi, însă, la forme disperate, sau agresive de protest. N-o să vedeţi buzoian nedreptăţit făcând greva foamei sau dedându-se habotnic la acte de violenţă, pentru a înlătura vreo formă abuzivă de manifestare a puterii. Cel puţin, aşa arată istoria veche de aproape 1700 de ani şi atestată cu acte în regulă ( 324 e.n –Sf Mc Sava Gotul de la Buzău) a bravului şi răbdătorului popor buzoian.

Scrisoare deschisă în zi de sărbătoare - de Jan Manta, prof în mediul rural

Felicitări din filialele ţării ! - 16 februarie, ziua naţională a filialei Buzău a LOCB -

Să ne trăiţi domnu Preşedinte şi la MULŢI ANI !

Vă aducem la cunoştinţă următoarele :

În urma plebiscitului din 15 feb 2011, la binecunoscuta filială buzoiană, s-a hotărât ca ziua de 16 februarie să devină ziua naţională a buzoienilor de pretutindeni. Este un umil omagiu adus preşedintelui nostru iubit, care în această zi, acum 25 ani, a adresat primul şi blândul său ţipăt supuşilor nerăbdători din Telciu. Această decizie importantă a buzoienilor a fost luată cu o majoritate covârşitoare. A fost o singură şi scurtă abţinere, formulată bâlbâit de un membru al timidei noastre opoziţii cam aşa :

« dar noi mai sărbătorim în această zi şi: Ziua Apei minerale de Buzău, ziua Navetistului pe calea ferată, Ziua inocenţei … nu e cam mult ?» Ce răspuns poţi să mai dai unui asemenea ignorant politic!

Aşadar, vă rugăm să aprobaţi demersul nostru de bun simţ şi să nu uitaţi că la Buzău puteţi găsi oricând un înlocuitor al dumneavoastră la şefia Ligii.

Cu consideraţie, preşedintele peren.

Somnul preşedintelui - de Jan Manta, prof. în mediul rural

"Melcoid" de Cristi Ferkel, http://cristiferkelart.blogspot.de/

Să nu credeţi că un preşedinte doarme ca omul de rând. Vine acasă apăsat de grijile zilei, îşi ia telecomanda proprietate personală şi după primele imagini succedate rapid prin faţa ochilor obosiţi, cade pradă somnului binemeritat. Şi nici nu-şi aşază indiferent, la oră fixă, capul pe perna prezidenţială legănată suav de vreun aghiotant tăcut, ca apoi să se trezească, după un ceas elveţian programat nemţeşte, la provocările noii zile. Eventual, în cazul unor insomnii, ar mai consuma şi ceva produse de sinteză pentru a-şi domoli hârjoana gândurilor. Nu este aşa de simplu. Somnul lui aduce mai curând cu somnul fragmentat şi lapidar al unui navetist. V-o spune un om a cărui identitate duală de preşedinte-navetist îi permite să radiografieze obiectiv mecanismul hertzian al stărilor de somn- veghe-trezvie din viaţa călătorului profesionist.

Recomandare jazzofilă - Carmen Sings Monk

Dacă există muzician de jazz pe care să-l poţi recunoşte dintr-o mie, atunci cu siguranţă acesa este Thelonious Sphere Monk. Originalitatea sa este debordantă în toate aspectele: melodie, ritm, improvizaţie, progresii armonice etc. Fără să fi fost un pianist virtuoz, Monk rămâne în istoria jazzului ca un artist desăvârşit, un creator.

Compoziţiile sale, de o savoare şi un umor incontestabile, au fost apreciate de toate generaţiile de muzicieni. Carmen McRae, prietenă apropiată a lui Thelonious, propune prin albumul Carmen Sings Monk (1988) o versiune vocal-instrumentală la unele dintre cele mai cunoscute creaţii ale pianistului. Majoritatea versurilor au fost scrise special cu ocazia înregistrării acestui album, compoziţiile fiind în original destinate unei interpretări exclusiv instrumentale. Carmen McRae reuşeşte să surprindă prin interpretarea sa acel spirit ludic care îi traversează întreaga creaţie a lui Monk. Plini de nerv şi de energie sunt şi ceilalţi muzicieni: Clifford Jordan (sax tenor), Eric Gunnison (pian), George Mraz (bas) şi Al Foster (tobe). Pentru iubitorii lui Monk, albumul este o binevenită revalorizare a creaţiei sale, iar pentru cei care nu-l apreciază, interpretarea vocală a pieselor sale le poate furniza un argument în favoarea revizuirii gustului.

Concertul instrumental în Baroc şi în Clasicism

Cuvântul concerto înseamnă în limba italiană întrecere. Rădăcinile concertului instrumental sunt de găsit încă din perioada Renaşterii, când compozitorii veneţieni din secolul XVI practicau muzica corală pe grupe care „se întreceau”, îşi răspundeau una alteia. Ulterior, în cadrul acestui tip de lucrări, denumite concerte eclesiastice, îşi vor face apariţia şi grupuri de instrumente. Alternanţa va fi începând de acum una vocal – instrumentală. Până în prima jumătate a secolului XVII, termenul de concerto va desemna o piesă în care sunt folosite atât vocile cât şi instrumentele. Acest stare de fapt va persista până în timpul lui J. S. Bach.

De citit cu creionul în mână. John Lewis Gaddis, The Landscape of history: How historians map the past - Nicolae Emilian Bolea

John Lewis Gaddis, The Landscape of history: How historians map the past. Oxford University Press, 2002, xiv + 192 p.

Pe lângă celebrele colecţii: Cartea de pe noptieră; Raftul Denisei şi Colecţia Fiction, pe care Liga le promovează şi susţine cu fervenţă, ne permitem în virtutea colecţiei cărţilor care se citesc Cu creionul în mână, şi nu la ureche, să recomandăm spre lectură un volum cu care să vă pierdeţi vremea în pauzele de .. lectură. Poate nu este chiar un bestseller international, dar Vă Promit, că poate fi interesantă.

John Lewis Gaddis - profesor la Universitatea Yale din USA, cunoscut specialist al perioadei războiului rece, a elaborat în urma unui curs predat la Oxford lucrarea de faţă. Menită să răspundă marilor dileme legate de Ce este? şi Care este? locul istoriei şi a istoricului, cartea urmăreşte în cele 192 de pagini ale sale, să dezvăluie conştiinţa istoricului, dar şi să plaseze Istoria între marile ştiinţe. Pornind de la întrebarea Cum gândeşte un istoric?, lucrarea devine gradual mai complexă, fiecare răspuns pe care autorul îl găseşte la o proprie întrebare conduce înspre o altă întrebare, ajungând în situaţia de a elabora într-un final o lucrare de metodologie istorică.