O cauză a ”înapoierii” societății românești: religia

În 1851, Charles Loring Brace, proaspăt absolvent în teologie al Univeristății Yale din Statele Unite ale Americii, pornea într-o lungă călătorie prin Europa în calitate de corespondent al ziarului Philadelphia Bulletin. Marea lui dorință era să viziteze în special Austria și Ungaria, după cum mărturistește într-o scrisoare din 1850, adresată tatălui său. Cei din conducerea ziarului, interesați de însemnările sale de călătorie, l-au însărcinat și cu înregistrarea de date și observații despre caracterul și starea oamenilor din ținuturile pe unde trece și de efectele recentei revoluții. Din această călătorie înspre marginile lumii civilizate, evident nelipsită de peripeții, a rezultat o carte intitulată Hungary in 1851 with an experience of the Austrian Police, publicată la New York în 1852. Deși atenția lui se îndreaptă în special spre populația maghiară și problemele acesteia, românii nu scapă privirii și observațiilor acestuia, mai ales că autorul era foarte preocupat să înregistreze diferențele dintre popoare.

”La români totul arată ceea ce etnologii admit, și anume, o origine diferită de cea a maghiarilor. Ei înșiși se revendică întotdeauna a descinde direct din romanii care s-au așezat aici după cucerire [...]Religia lor este, aproape în întregime, cea a bisericii ortodoxe, în forma sa cea mai coruptă. Preoții au o influență nelimitată asupra lor și par a le încuraja superstițiile lor violente”(Călători străini, serie nouă, vol 5, 2009). Astfel de descrieri ale românilor și ale religiei acestora sunt răspîndite prin numeroase scrieri ale observatorilor străini, fie că vorbim de rapoarte adresate administrației imperiale habsburgice, însemnări de călătorie, articole de presă, lexicoane, manuale școlare sau rapoarte diplomatice ale reprezentanților marilor puteri occidentale și monografii savante menite să prospecteze aceste ținuturi aflate undeva între Europa și Europa de Est, Balcani, Orient.

Care-i baiul cu religiozitatea românilor și care este funcția religiei în construirea reprezentărilor celui aflat sub lupa necruțătoarei rațiuni occidentale? La aceste întrebări și la încă alte cîteva voi încerca să ofer răspunsuri și lămuriri miercuri, de la orele 18:00, prin intermediul conferinței ”Românii sunt în chip natural înclinați spre superstiție”. Călătorii străini despre religiozitatea românilor (secolele  XVIII-XIX) la filiala clujeană a Academiei Române, în calitate de invitat al Seminarului de Cercetare Calitativă in cadrul Universității Babeș-Bolyai și al Arhivei de Folclor. 

Comunismul straniu şi anticomunismul firesc la Lucian Boia

   Cred că Strania istorie a comunismului românesc (şi nefericitele ei consecinţe), ultima lucrare a istoricului Lucian Boia, este o carte care s-a lăsat aşteptată mult prea mult. După ce a demolat miturile naţionale româneşti şi ne-a lămurit De ce e România altfel, Boia nu putea să-şi lase cititorii cu buza umflată de curiozitate cu privire la ce a însemnat comunismul românesc. Nu-i ca şi cum săracii cititori ar fi fost lăsaţi în ceaţa incertitudinii, în ceea ce priveşte angajamentul pentru sau împotriva comunismului, căci ştim cu toţii bine, publicul căruia i se adresează Lucian Boia vorbeşte şi asumă deja noua limbă de lemn a anticomunismului. Era nevoie doar de un tratament pe larg al problemei; o carte de istorie de accesibilitate generală cum numai Lucian Boia poate să scrie, care să întărească convingeri deja însămânţate în mentalul public de către elitele intelectuale ale ultimului sfert de veac. Şi iac'aşa ajungem în faţa unei lucrări care îşi propune să spună strania istorie a comunismului românesc, deşi nu-i nimic straniu în această istorie – este aceeaşi istorie a comunismului românesc pe care o citim de 25 de ani încoace – cum nu este nimic straniu nici în anticomunismul lui Lucian Boia – acelaşi pe care-l afişează elitele de aceiaşi 25 de ani încoace.

Sprijin pentru instalarea tinerilor fermieri deja instalați

Belengărești prin ceva urbe universitară pe un salariu ce abia-și ridică creasta peste minimul pe economie și-ți trece pe sub ochi în fluxul zilnic de postări și știri un link către un material care-ți zice: ”Începînd de azi ORICE TÂNĂR SUB40 DE ANI POATE PRIMI 50.000 DE EURO DE LA STAT”. Ai mai auzit astfel de zvonuri, cauți pe internet și vezi că experții locali și cei bruxellezi lucrează din greu să te mobilizeze, să te facă mai competitiv și să-ți deie mură-n gură să-ți deschizi propria afacere. Se trudește pentru re-întinerirea și relansarea economică a mediului rural, așa că plouă cu fonduri nerambursabile pentru tinerii PFA și cu minime abilități și ambiții antreprenoriale. Fie că e vorba de activități agricole sau mici afaceri care implică activități neagricole în mediul rural, prin Programul Național de Dezvoltare Rurală s-au scos la mezat sume frumeșele (zeci de mii de euroi) tinerilor dispuși să facă ceva cu viața lor, să pună de un biznis și să devină competitivi.

De departe cel mai interesant program este Submăsura 6.1., intitulat ”Sprijin pentru instalarea tinerilor fermieri”. Sună bine, bani frumoși și parcă cu tractorul și alte unelte moderne te-ai mai încumeta la ceva agricultură, mai ales că traiul e tot mai greu și dacă nu ești IT-ist sau ceva finanțist riști fie să faci pe stahanovistul corporate pe undeva, fie să te chinui pe niște salarii mizerabile în cine știe ce alt domeniu. Și te apuci de răsfoit ghidul. Treci peste faptul că trebuie să deții ”competențele și calificările profesionale adecvate”, pe care dacă nu ești absolvent al unei universități agricole sau al vreunui curs de cîteva săptămîni, oricîtă practică ai făcut cîndva în gospodăria familiei din satul de unde ai fugit să te școlești și să te domnești, și te gîndești că pentru așa purcoi de bani și perspectivă de biznis care să-ți dea niscaiva autonomie, merită să investești într-un curs din ăla ținut de ceva traineri și oengiști îndopați cu statistici, teorii și o grămadă de ”skilluri” de comunicatori. Doar că realizezi apoi că nu e așa ușor să ajungi fermier din țăran școlit sau simplu orășean ce se gîndește că traiul la țară poate fi mai ușor, pentru că finanțarea nu are mai nimic de-a face cu ideea de instalare la țară. Ca să fii eligibil trebuie să fii deja la țară și să ai deja pornită o afacere, o fermă, să cultivi ceva sau să crești animale. Sau să ai cel puțin pămîntul, fiind vorba de cîteva hectare (în funcție de ce cultivi), pentru că finanțările nu cuprind bani pentru instalarea propriu-zisă, adică bani să-ți iei pământ. Prin urmare, banii ăia nu-s pentru ORICE tînăr sub 40 de ani ci pentru cei care au deja o suprafață mare de teren, o fermă sau au bani să cumpere acea suprafață și să înceapă afacerea pe cont propriu pentru ca prin astfel de finanțări să o poată dezvolta. Poți să fii dispus să te recalifici, să-ți pregătești un plan de afaceri ca cultivator de rapiță, cînepă sau coacăze, dacă nu ești deja în joc, ca ”om de afaceri în domeniul agricol sau alt tip de solicitant”, nu ești ELIGIBIL pentru a te instala la țară ca fermier. 

Închizi ghidul solicitantului, închizi link-urile care te-au inflamat pentru o vreme visîndu-te smuls din precariatul unui job din afara industriei IT sau a altor domenii privilegiate și-i bagi în pizda mă-sii atît pe ăia care au croit programele țintind tot spre cei care au deja ceva, cît și pe bloggerii care răspîndesc informația, într-o manieră trunchiată și cu titluri menite să inducă în eroare. Desigur, omul își face treaba pentru care a fost plătit de către cei ce administrează proiectele. Dar stai și te întrebi ca fraierul ne-eligibil, de unde atîta obrăznicie pe ăștia de predică (și fac bani din predicatul acesta) nesfîrșitele oportunități antreprenoriale, cînd unul dintre criteriile pentru obținerea unei astfel de finanțări îl reprezintă avuția?

Dacă ești cumva vreun sătean, cu sau fără hectarele cerute și tot auzi la radio și TV că dacă ai ambiție și viziune, vin banii europeni peste tine, ai nevoie în primul rînd de un ”expert” care să-ți traducă acel ghid croit tot de unul de-al lui, în limbajul castei lor. Și nu pentru că ar fi vorba de un limbaj foarte sofisticat, pentru că se vede că autorii caută să amelioreze pe cît posibil noua limbă de lemn a noilor activiști puși în slujba altei ideologii și direcții, ci pentru că vei avea nevoie să fii călăuzit prin hățișul detaliilor, criteriilor și reglementărilor. Plus că va trebui ca cineva inițiat să-ți explice care-i baiul cu SO-ul ce tot e menționat cînd vine vorba de suprafețele cultivate. Și cum se calculează acesta. De găsit, găsești tot pe net, dar trebuie să și pricepi. Dar dacă nu ai deja pămîntul și o fermă măricică, deja funcțională (care să se încadreze în parametrii ceruți, inclusiv ca suprafață cultivate) rămîi tot țăran anacronic, cu 2-3 vite-n ogradă și ceva postăți cu porumb și cartofi sau zilier prin sat, numai bun de dus pe plantații în Occident. Că fermele-s pentru ăia cu bani și viziune.

Apel pentru înscrieri: Școala de vară: ”Ruralitate, Modernitate și (De)Colonialitate”

Ediția I-a

21-25 August, 2016

Termen limită de înscriere: 1 August 2016

Această primă ediție a ”Școlii de vară de la Telciu” este o inițiativă a recent înființatului ”Centru pentru Studierea Modernității și a Lumii Rurale”. Este vorba de un experiment educațional inovativ care a prins contur din seria de conferințe internaționale organizate în satul transilvănean Telciu. Tematica acestei școli de vară este parte a unui ciclu de simpozioane anuale care au analizat și vor continua să analizeze ”modernitatea” în variatele sale ipostaze istorice și manifestări globale. Din acest motiv, ediția din acest an a școlii de vară și conferința internațională programată imediat după aceasta vor implica gândirea/abordarea decolonială. Decolonialitatea este una dintre cele mai puternice și prolifice direcții în gândirea socială și politică contemporane. Decolonialitatea oferă un cadru euristic care aduce în prim plan gândirea locală și aportul local în abordarea asimetriilor de putere care au modelat și continuă să modeleze dezvoltarea istorică a sistemului mondial capitalist. Un astfel de cadru, prin urmare, este cu atît mai potrivit pentru a evidenția rolul ruralității în construirea lumii contemporane. Cadrul decolonial se bazează pe o varietate de domenii precum istoria, antropologia, sociologia, științele politice și filosofia politică. Prin urmare, facilitează abordările multidisciplinare ale problemelor lumii rurale.

Conținutul cursurilor și alte activități curriculare

”Școala de vară de la Telciu” oferă o gamă variată de cursuri și activități. Subiectele cursurilor vor include analize istorice comparative a regimurilor muncii în sistemul mondial, studii de caz ale modernităților rurale în perioada interbelică, abordări enografice ale simbiozei rural-urbane contemporane etc.. Școala de vară va include, de asemenea, sesiuni de discuții pe marginea proiectelor de cercetare ale studenților cursanți. Cu atît mai mult sunt încurajați să aplice currsanții care vor să-și prezinte cercetările în curs sau finalizate și să primească un feedback din partea profesorilor invitați. Curricula de bază va fi îmbogățită  printr-un curs de economie politică, relații internaționale și ideologii politice, precum și printr-un scurt curs despre apariția teatrului politic în periferia europeană în perioada post-socialistă. Profesorii invitați, din China, România și alte țări europene, au o expertiză solidă în domeniile alese și o experiență pedagogică considerabilă. Activitățile co-curriculare includ o piesă de teatru, proiecții de filme documentare și artistice, lecturi publice, dezbateri și discuții informale și un atelier de teatru pentru elevii din sat, toate fiind menite să încurajeze și să faciliteze și implicarea comunității locale în activitățile școlii de vară.

Procesul etapei de la Operă. Câteva cuvinte despre o echipă rămasă fără suporteri

Scandalul de la Opera Națională București pare, cel puțin pentru moment, să se fi stins. Însă, dincolo de toate aceste schimbări de directori sau demisii de miniștri, situația de fond nu s-a schimbat cu nimic, iar condițiile izbucnirii unui nou „scandal” sunt tot acolo, gata să răbufnească pe viitor. Pe scurt, acestea sunt: salariile mici ale majorității angajaților instituției (la fel de mici ca și cele ale altor opere, teatre sau filarmonici din țară) și presiunea tot mai mare pe care aceste instituții o resimt în direcția liberalizării, atât a produselor lor, cât și a componenței personalului folosit.

Avem așadar doi termeni din care se compune discuția noastră, precarizare și liberalizare. În toți cei 26 de ani de la căderea regimului ceaușist, liberalizarea a tot fost promovată ca fiind singura soluție de eliminare (sau dacă nu, măcar de reducere) a precarității. Libera concurență a indivizilor pe piața mărfurilor și a serviciilor a fost și este anunțată ca remediu sigur pentru o societate măcinată de multe neajunsuri. Dar iată că, în cazul de față, principiul liberalizării a fost pus în discuție de cei precari, de cei pe care liberalizarea se presupunea că trebuie să îi salveze. Recent au fost publicate statistici care arată că 70% din angajații din România câștigă sub 1.700 de lei pe lună, salariul mediu pe economie. Angajații Operei Naționale din București care au protestat săptămânile trecute fac parte, cel puțin o parte dintre ei, din acest procent îngrijorător de 70%, iar protestul lor s-a îndreptat, în bună măsură, împotriva coregrafului danez Johann Kobborg, văzut ca reprezentant al acestei tendințe spre liberalizare.

Ar fi fost ideal dacă discuțiile din jurul protestului s-ar fi purtat în acești termeni de inechitate a veniturilor (Kobborg are/avea un salariu de 7500 de euro brut/lună), de statut al angajaților (contracte pe perioadă determinată versus contracte pe perioadă nedeterminată), sau a direcțiilor de dezvoltare a instituției (în ce măsură trebuie ca opera să se supună unei logici a pieței în care produsele sale trebuie să devină mărfuri vandabile, generatoare de profit). Deși abordate, aceste probleme au fost (sau au părut a fi) adiacente în comparație cu cea a scandărilor șovine de care s-au făcut răspunzători o parte din angajații Operei. Regretabil, dar, de fapt, perfect inteligibil: după 26 de ani de decredibilizare a oricărei pretenţii de echitate socială, de micșorare și delegitimare a statului social, de anticomunism ca rampă de lansare în cariera politică, business sau mediu academic, angajatul român nu mai posedă niciun fel de instrument prin care să-și exprime nemulțumirile sau să se poată plasa pe sine în relațiile de muncă specifice capitalismului. Astfel că, în asemenea situații de criză, singurul mod în care angajații își mai pot articula nemulțumirile este prin intermediul unui discurs naționalist în care neajunsurile interne sunt explicate prin intruziunile externe. Nu e de mirare, căci acest discurs naționalist a fost promovat, mai mult sau mai puțin intens şi în forme diferite, în toți cei 26 de ani trecuți de la revoluție, atât în discursul politic, cât și în cel artistic.

Însă, mult mai gravă decât deriva xenofobă a unor angajați ai Operei (explicabilă, după cum am văzut) este instrumentalizarea acestei derive pentru a discredita întreg protestul și pentru a se evita cu nespus de multă grație toate problemele de fond cu care se confruntă toți (sau aproape toți) angajații unei asemenea instituții. S-a discutat puțin spre deloc despre salariile instrumentiștilor Operei sau a personalului tehnic (în schimb s-a demonstrat cât de mult poate câștiga un solist de renume), nu s-a pus nici problema discrepanței uriașe de venituri dintre cei de la baza și cei din vârful statului de plată al Operei, iar, sub pretextul șovinismului, protestatarii de la Operă au fost transformați în niște necivilizați care nu fac decât să aducă prejudicii de imagine instituției unde lucrează. S-a pus în scenă, cu ocazia acestui scandal, un scenariu des întâlnit în România ultimilor ani: marginalizarea unor largi segmente sociale care nu au altă vină decât cea de a nu-și fi însușit rolul de actori eficienți ai capitalismului. Aici exemplele sunt nenumărate: țăranii necivilizați vs. investitorii strategici în resurse naturale, leneșii, bețivii și asistații vs. poporul harnic, plătitor de taxe și cu gândire antreprenorială, romii care, în afară de toate defectele posibile, mai ascultă și manele în mijloacele de transport în comun vs. albii civilizați și cu respect pentru „cultură”, poporul PSD (bătrâni ignoranți din mediul rural) vs. tinerii frumoși (ăia care și-au luat țara înapoi și care strigă în stradă „jos comunismul”). Însă toți acești marginali nu sunt decât rezultatul unui sistem care are la bază o alocare inegală a resurselor, un sistem pentru a cărui funcționare aceste categorii sociale nu sunt decât un inevitabil produs secundar (aşa numitele surplus populations).

Pentru prietenii liberalizării, greva artiştilor nu a reprezentat decât o revoltă stupidă, datorată incapacităţii acestora de a înţelege cerinţele unui nou tip de management, mai eficient, mai competitiv, mai orientat către piaţă. S-a făcut recurs, din nou (oare pentru a câta oară?!) la mentalitatea comunistă care e încă bine înrădăcinată în artiştii revoltaţi şi care îi împiedică pe aceştia să vadă calea greşită pe care se află. Acest tip de pedagogie condescendentă îl regăsim încă de la primii călători străini care cutreierau ţările române în epoca modernă şi este intens utilizată de fiecare dată când circulaţia şi expansiunea capitalului se împotmoleşte pe undeva pe la periferie. Acum însă, cu anticomunismul la înaintare, poate fi rezolvată orice piedică, de la contracte colective de muncă la contractele pe perioadă nedeterminată. Până la urmă, liberalizarea (contractele pe perioadă determinată, preferinţa pentru colaboratori şi proiecte în locul formării unui ansamblu artistic şi a unor producţii proprii) nu a dus la îmbunătăţirea situaţiei majorităţii angajaţilor, ci mai degrabă i-a împins pe aceştia spre nesiguranţă şi precariat.

Desigur, avocaţi ai liberalizării nu au lipsit. Ioan Holender (fost director al Operei din Viena) e la fel de intransigent ca un şef de departament de la o multinaţională: "Greva aceasta este absolut nedeterminată, ar trebui să îi concedieze pe toţi care fac grevă. Oamenii sunt plătiţi conform contractelor pe care le au şi nu au nici un drept să facă grevă pentru a se pune directorul pe care îl vor ei." Sau: "Cunosc situaţia conflictului şi scânteia care a provocat conflictul: salariul d-lui Kobborg (...) dar nu este treaba angajaţilor să discute cât primeşte unul sau altul. Responsabilitatea o are doar directorul artistic, care poate să plătească cum vrea el (...) dacă se consideră că plata lui Kobborg este justificată, nu e treaba angajaţilor să discute asta." Nu s-au lăsat mai prejos nici băieţii amuzanţi de la Hotnews, care văd în protestul de la operă refuzul modernităţii şi conjuraţia mediocrităţii. Bineînţeles, originea răului stă tot în socialism/sindicalism: „Talentul nu e democratic, arta nu poate fi socialistă. Asta e frumusețea vieții, dar un suflet de sindicalist n-o poate înțelege.” Aşadar, orice pretenţie de echitate socială este denunţată din start ca derivă socialistă (sau naţionalistă, după caz). Mai trist e că nici publicul operei nu a fost capabil de a se solidariza cu protestul artiştilor. Confruntaţi cu anularea neanunţată a unui spectacol, spectatorii s-au simţit ofensaţi de refuzul artiştilor de a performa. Publicul, acest „stăpân al nostru”, nu este altul decât tot angajatul român care duce, de ani buni de zile, o existenţă schizoidă, divizată între viaţa de angajat (reprimată, văzută, de cele mai multe ori, ca un rău necesar) şi viaţa de consumator, în care este stăpân absolut şi care îi permite să treacă peste neajunsurile vieţii sale de angajat. Aşadar, în seara reprezentaţiei anulate de la Operă, consumatorii (de la respectibile doamne profesoare la hipsterii cei mai cool) nu au reuşit să se întâlnească cu angajaţii, nu au reuşit să înţeleagă motivaţia actului acestora din urmă, motivaţie care, de cele mai multe ori, le este şi lor proprie. În fine, nici mediul online nu a fost mai receptiv la doleanţele celor de la operă, multă lume întrecându-se în glumiţe smart referitoare la două greşeli gramaticale existente într-un memoriu în care sindicatul Operei din Cluj se solidariza cu cerinţele colegilor de la Bucureşti.

Avem, așadar, un eșec pe toate fronturile în a articula un protest și în a recunoaște motivațiile și legitimitatea acțiunii demarate de personalul Operei. Un eșec pe cât de complet, pe atât de previzibil într-un context în care discursul hegemonic al neo-liberalismului a eliminat orice alternativă de exprimare. Tot ce rămâne în urmă e imaginea, creionată de media, de mineriadă artistică a angajaților de la Operă, cu consecințe grave în drumul spre progres al acestei instituții. „Reformă”, „modernizare” – cuvinte magice care nu fac decât să ascundă ceea ce Iulia Popovici denumea, pe bună dreptate, transformarea Operei într-o piață de desfacere pentru produse deja consumate în alte părți ale lumii. „Reforma” aceasta exclude din start generații întregi de absolvenți de balet, regie, scenografie ș.a. pe care școlile românești de profil nu contenesc să le producă an de an, excludere operată sub pretextul liberei concurențe pe piața muncii.

Criticul muzical Alex Ross se întreba recent, într-un articol din The New Yorker, cum poate fi salvată muzica clasică de problemele sale de imagine, părerile după care aceasta ar fi plictisitoare, elitistă și irelevantă. Articolul nu ne oferă, până în final, niciun răspuns, dar problema ridicată este într-adevăr stringentă, cu atât mai mult în cazul operei. Dacă acest gen muzical continuă să rămână asociat cu acel „lifestyle of the rich and famous”, sau, alfel spus, cu pretențiile unei elite, fie ele culturale, politice sau economice, și va căuta să-și recruteze adepții gâdilând orgoliul unui middle class emergent, aspirațional (ca aici, prin același recurs la simbolurile distincției de clasă), opera își va merita cu prisosință muzeificarea, transformarea într-un obiect neînsuflețit, expus spre admirație doar unor inițiați din straturile superioare ale societății și unor specialiști pasionați.

  

 

 

    

Je Suis Adrian Papahagi

sursa foto: flux24.ro

Din cea de-a patra dimensiune a acestui univers tot mai îmbibat în ură și fum, ne-a parvenit un manifest redactat și expediat de către controversatul intelectual someșan, Profesorul Fellini:

”Sunt mîhnit, extrem de mîhnit, cum n-am mai fost din vremurile în care intelectualii adevărați (și singurii legitimi) ai României au fost nevoiți să iasă în stradă în marea bătălie a papioanelor sau cînd domnul Tismăneanu și trupa sa de elită și șoc istoriografic au fost zburați de la conducerea instituțiilor de condamnare contra-cost a comunismului și a tuturor ororilor sale, de către trupele de elită ale altui regim. De ieri încoace am asistat la un veritabil linșaj mediatic al unuia dintre marii intelectuali ai zilei și aproape-om politic al cîtorva partide prin care a făcut spume și balet.

Este vorba despre prietenul și OMUL de cultură Adrian Papahagi, stîlp al mediului universitar clujean, polemist redutabil, posesor al unei judecăți de un rafinament și o pătrunziciune greu de egalat. Dînsul, ca și în alte situații în care intelectualii autohtoni s-au simțit nevoiți să apere ceva - statul de drept, anti-corupția, vreun cuib de sinecuri căzut în colții altora puși pe căpătuire, sau însăși civilizația europeană (care, orice am zice, nu e de lepădat) - a dat dovadă de un curaj nestăvilit, amintind de eroicele timpuri medievale cînd cruciații nu ezitau să treacă prin sabie tot ceea ce nu le mirosea european și  mai ales creștin. În fața evidentului pericol musulman ce bate în porțile și geamurile citadelei europene, atît din afară cît și dinăuntru, colegul Papahagi s-a ridicat din jilțul confortabil al postului academic, și-a strîns bine brăcinarii, după care a sunat în goarna internetului chemarea la arme a tuturor celor cu idei fixe și cu ceva apetit pentru epurări pe criterii religioase, rasiale și culturale. Sau măcar o simbolică boicotare a șaormeriilor clujene, veritabile focare de incultură gastronomică. Citez din memorie: ”Multiculturalismul e mort și toleranța stîngistă a împuțit cu miros de șaorma și explozibil Europa noastră atît de blândă și timidă. Plus că musulmanii au o cultură de rahat și n-au produs nimic valabil. De fapt nu au niciun fel de cultură, în afară de Coran, iatagan și explozibile cu care vor să ne belească pe noi, ăștia pașnici și buni” a strigat din tastatură Paphagi, posedat de o irefutabilă confirmare a prejudecăților sale față de tot ce ține de Islam și nu miroase a MC Donalds.

sursa: dcnews.ro

O fi exagerat omul, nu zic, mai ales că Adrian e pătimaș și face spume din tot căcatul, dar nici ceea ce i-au făcut unii intelectuali (mai ales hienele stîngiste) n-a fost frumos. Au tăbărît pe el și i-au bătut obrazul pînă cînd acesta, băiat cu bun simț și refractar la polemici sterile, oricît l-ar ustura certitudinea că are dreptate, și-a șters degrabă postarea de pe facebook și s-a retras în bîrlogul preocupării pentru manuscrise din vremurile în care civilizația europeană înflorea și n-ar fi permis picior de musulman amărît și  miros de sarmale să cutreiere prin Occident.

E trist c-am ajuns să trăim astfel de zile în care oamenii, mai ales de cînd li s-a urcat facebook-ul la cap, au pretenția ca un intelectual public și cu ambiții la niscaiva ciolan politic sau sinecură, să debiteze numai lucruri inteligente, echilibrate și judecate. De parcă luxul prostiei și al cretinismelor trebuie să fie doar al sărăntocilor neșcoliți, al semidocților și al semi-analfabeților de se cască la știm noi ce televiziuni.

Nu, domnilor. Vă contrazic, oricît mi-ați băga voi pe gît corectitudinea politică și alte aberații stîngiste despre responsabilitate, nuanțare, etc. dreptul la prostie și inepții, oricît de violente și toxice, este unul sfînt și nu ține de clasă socială, educație sau afiliere ideologică. Așa cum strălucit au formulat băieții de la Holograf într-un eseu muzical despre sensibilitatea masculină, ”și băieții plâng cîteodată”. Eu aș adăuga că și ”boierii dau cu palma-n căcat cîteodată”, dar dau cu stil și curaj, concretizînd o formă de prostie de care numai cele mai nobile și mai cultivate spirite pot fi în stare. După cum au demonstrat Adrian și tovarășul său de convingeri islamofobe, Gabi Liiceanu, prin comentariile lor pe marginea recentului atac terorist (evident, facilitat, dacă nu chiar provocat, de multiculturalism, prea multele drepturi și prea multa toleranță), unele manifestări ale prostiei, dacă beneficiază de un ton panicard sau afectat, de greutatea unei poziții publice și mai ales de referințe culturale, dacă se poate împachetate într-o rostire cu ceva damf de filosofie adîncă, pot fi echivalate cu o veritabilă transă mistică care înalță subiectul deasupra mulțimii gregare, într-o sublimă comuniune cu dezastrul.  

Lăsați intelectualii să-și exercite dreptul la a fi prost și a se comporta iresponsabil. Sunt oameni și ei, iar istoria are nevoie de trompete prin care să-și anunțe dezastrele și saltimbanci docți prin care frica, ura și setea de răzbunare să-și croiască drum înspre masele pasive și prea absorbite în preocupări vulgare și mundane precum supraviețuirea, ratele, medicamente, chirii, șomaj etc. Lăsați pe cei cu o înțelegere superioară a rosturilor vieții să-și consume prostia, frustrările și impulsurile vindicative ca pe o înaltă și nobilă misiune în slujba omenirii, civilizației și frumosului. Lăsați-i, că oricum nu aveți de ales.

Cu drag,

Al vostru profesor și mentor”
Update (în loc de P.S.): O manifestare plenară a inepției și iresponsabilității intelectuale (docte), frizînd conceptul de miracol prin intensitatea sa, a avut loc recent în Aula UBB din Cluj, prin discursul doamnei Ana Blandiana, îmbibat în clișee, analogii și pumni în ficații ideii de drepturile omului, de parcă sursa ei de inspirație ar fi fost Danileț. Momentul ales - decernarea titlului Doctor Honoris Causa - este de asemenea emblematic pentru a sublinia explicit maniera în care manifestările prostiei se îmbină organic cu iresponsabilitatea, în cazul intelectualilor de top.

Muzică de jaf şi voie bună - Baladele haiduceşti sau manelele cu interlopi de pe vremea fanarioţilor

Carol Popp de Szathmari - Taraful of Ochi-Albi, 1860

    Gândul că există vreo asemănare între baladele populare haiduceşti, izvorâte din însăşi încordarea fibrei naţionale a neamului, cum cred unii, şi manelele cu interlopi de care duduie youtubu', poate părea la o primă vedere o prostie cât Casa Manelelor Vitan şi o terfelire nejustificată a valorilor româneşti neaoşe. Lăsând însă la o parte reclama făţişă (şi pro bono, pe deasupra!) şi temperându-ne accesele de febră naţională, cu puţină răbdare, s-ar putea să descoperim că, între ei, Dani Mocanu şi Barbu Lăutaru s-ar putea să împărtăşească, la diferenţă de-un secol jumate, afinităţi tematice nebănuit de similare.

    În primul rând, între lăutarii de manele de azi şi lăutarii de altă dată există nu doar asemănări, ci şi o filiaţie cât se poate de directă. Cei mai mulţi dintre manelişti provin din vechi familii de lăutari, moştenind pe calea educaţiei muzicale talentul şi meşteşugul părinţilor lor. Apoi, cu denumirea de manele, numeroase cântece orientale tărăgănate acompaniau party-urile exclusiviste ale boierilor moldo-vlahi din vechime, aşa cum rememorează Alecu Russo pe la 1840:

„Ţiganii trăgea la manèle de se omora, cucoanele sulimenite ofta, iar boierii aşazaţi pe covoare bea vutcă în papucii amorezelor; îşi zvârlea în sus fesurile şi se săruta cu lăutarii”[1]