Facebook story (3)

      Soneria de la apartamentul 8 etaj 2 sună melancolic făcând să tresară duhul liniștit al administratorului de bloc, alături de ceașca de ceai din mâna Ecaterinei Oprescu. Câțiva picuri infuzați și fierbinți zburdă acum între sânii ei bine struniți de sutien. Ea își mușcă ușor buza de jos care scoate un „au!” opărit. În această atmosferă încinsă, bănuim că își face apariția personajul Costin Andrei. Spun „bănuim”, pentru că nu știm sigur – nu avem ca dovadă nicio poză pe facebook. În plus, Costin Andrei are un profil de facebook incognito, de care nimeni nu a aflat, ceea ce îl face imposibil de tag-uit. Secretul contului său cu nume fals îl știe doar Ecaterina, prietenă intimă și mai puțin virtuală. Doar în intimitatea sufrageriei din apartamentul 8, cei doi își permit să comenteze postările amicilor comuni și ultimele știri de pe facebook. Mai nou, ei nici nu se mai uită la televizor, pentru că sunt mulți prieteni și multe ziare care sharuiesc articole. Vizitând paginile lor, poți să îți faci o idee despre ce se întâmplă în lume, fiind perfect conectat cu spiritul universului.

      -Facebook-ul bate televizorul, spune Costin plin de multe alte certitudini. Ai văzut și protestele cu Roșia Montană! Dacă nu am fi stat mereu cu ochii pe facebook, nu am fi aflat nimic despre problema asta. Televiziunile au ignorat total ce se întâmpla pe străzile orașelor din România și din Europa.

      -Dacă facebookul e atât de important, de ce ai un cont cu nume fals?

Anatomia unei drame. Norbert Elias: Mozart - Sociologie d'un génie, Éditions du Seuil, 1991

Norbert Elias a murit în 1990, pe 1 august, fără a apuca să mai termine această carte. Ca şi în cazul lui Mozart, despre care se spunea că a lucrat la compunerea Recviemului până în ultimele sale clipe, moartea lui Elias dă naştere aceluiaşi gen de speculaţii (autorul ar fi scris la această carte până la ultimele sale clipe). Ambele legende sunt neîntemeiate dar, spre deosebire de lucrarea lui Mozart care a fost terminată de elevul său Süsmayr, cartea sociologului german a rămas din păcate nedefinitivată. Au rămas însă câteva planuri ale autorului pentru structura acestei cărţi, din care putem observa că intenţia lui Elias era de a discuta, după o serie de remarci preliminarii de natură sociologică şi psihologică, în ordine cronologică, aspectele importante din fiecare etapă a vieţii lui Mozart. Ceea ce a ajuns însă să fie pus până la urmă pe hârtie au fost o serie de studii şi schiţe ale autorului care formează de altfel şi materialul cărţii de faţă, rezumat la consideraţiile preliminare şi la începutul primului capitol, ce are în vedere momentul plecării lui Mozart la Viena.

Autorul își justifică titlul ales pentru această carte – Sociologia unui geniu – prin faptul că sociologia este știința care trebuie să ne ajute să înțelegem aspectele incomprehensibile ale existenței noastre sociale. El menționează mai departe că obiectivul său nu este de a distruge sau de a minimaliza noțiunea de geniu sub lupa sociologiei, ci dimpotrivă, să lămurească dimensiunea umană a acestuia și chiar, de ce nu, să prevină eventuale tragedii ale creatorilor de geniu (p. 24).

Cartea lui Elias pleacă de la momentul morţii lui Mozart şi de la explicarea cauzelor acesteia nu din punct de vedere fiziologic, cât mai degrabă dintr-unul psihologic: tânărul compozitor de 35 de ani cade pradă morţii şi datorită golirii de sens a vieţii sale, datorită eşecului său pe plan social. În cazul lui Mozart, Elias găseşte două dimensiuni în funcţie de care viaţa acestuia putea căpăta un sens, şi anume dragostea publicului pentru muzica sa şi dragostea unei femei. Şi chiar aceste două dimensiuni au fost cele care, în ultimii ani de viaţă ai artistului, au cunoscut carenţe din ce în ce mai semnificative. Mozart a demonstrat întreaga sa viaţă o dorinţă insaţiabilă de iubire, atât pe plan fizic cât şi afectiv, iar, potrivit lui Elias, unul dintre secretele vieţii sale a fost suferinţa datorată sentimentului, apărut încă din copilărie, de a nu fi iubit, de a nu merita iubirea celor din jur sau, chiar mai mult decât atât, de a nu se iubi nici măcar pe sine. Concluzia trasă de autor e că muzica sa e în mare parte o încercare de câştigare a afecţiunii (p. 11).

Facebook story (2)

           

     

       Pasul următor în desăvârșirea profilului de facebook este „send friend request”. Cercul de prieteni foarte atent selecționat participă și el la conturarea personalității subiectului. Ecaterina Olteanu știe prea bine că postarea de prea multe fotografii cu propria persoană poate fi interpretat ca egocentrism, egolatrie și alte trăsături nefaste. O fi ea „single”, dar are un anturaj pe care îl frecventează, fie și virtual. Cererile de prieteni și, reciproc, invitațiile au decurs firesc și cu mare debit. Foști colegi de liceu, persoane cu care face cunoștință în cafenele, oameni cu care dă mâna pe stradă, colocatarii de bloc, administratorul scărilor A, B și C, buni și foarte buni prieteni, amici de pahar, niște chipuri umbrite din discoteca de la miezul nopții... Toți s-au reunit în numele prieteniei pe facebook.

             Florica Manole a luat premiul II în fiecare an din clasa a IX-a până într-a XII-a. Ea are un profil de facebook precoce, înregimentat încă din 2009. A urmărit activă viața predestinată a tuturor foștilor săi colegi de liceu și a trimis cereri de prietenie la fel de conștiincioasă ca în timpul orelor de la școală. Prin intermediul ei, Ecaterina Olteanu și-a recăpătat prietenii și marile iubiri din liceu. Acum sunt toți adunați în căsuța „friends” și se simt bine împreună. Capacitățile intelectuale ale Floricăi s-au menținut până la această vârstă incertă, dar matură. Trăsătura din urmă se poate observa din profilul său de facebook: imagini îngrijite cu propria garsonieră la fel de îngrijită, cu aspect de apartament cu trei camere; comentariile adăugate acestor poze, pline de semnificații adânci, pătrunzătoare, de o profunzime bulversantă; dialogurile alăturate fotografiilor cu alți indivizi – intervențiile ei sunt prompte, bine formulate în neologisme și expresii în limba engleză pe care o cunoaște cu aproximație și dibăcie; comentariile asupra pozelor prietenilor surprind cu intuiție de geniu detalii nebănuite din imaginile respectivilor; citatele care însoțesc portretele unor compozitori și scriitori celebri dau de gândit tuturor prin gradul ridicat de abstracțiune; statusurile ei au zeci de like-uri și suscită comentariile celorlalți care, subit, nu mai sunt infernul. Evenimentele culturale la care dă „join” și pe care le sharuiește confirmă profilul unei femei însetate de cultură și mare consumatoare de piese de teatru, concerte și lansări de carte. De aceea, fotografia sa de la masa de scris, alături de o carte de cel puțin 300 de pagini nu mai surprinde pe mine și stârnește respectul celorlalți foști colegi de liceu.

Vânătoarea lui Valer

 

foto: Crizantema Iov

      Ştiu, e riscant. Un al doilea material în nici o săptămână în care autorul într-un exerciţiu excesiv de auto-adulare şi auto-analiză îşi plasează numele în titlul unei scrieri, nu poate decât să ridice semne de întrebare despre starea lui actuală. Dar nu vă pripiţi, faceţi-vă timp şi parcurgeţi modesta însăilare autobiografică şi sunt sigur că veţi găsi puţină înţelegere şi pentru această întîmplare. Titlul are legătură cu primul meu exerciţiu scriitoricesc petrecut undeva în şcoala primara când în urma devorării unui volum de basme m-am trezit şi eu cuprins de poftele scriiturii şi aventurii. Aşa a apărut primul basm de pe Valea lui Stan din literatura contemporană, purtând titlul de faţă şi care s-a impus rapid ca lectură obligatorie în familie, într-o concurenţă acerbă cu Psaltirea şi Ceaslovul. Ba chiar, din câte-mi aduc aminte, a depăşit cercul destul de larg al familiei, fiind devorat şi de către câţiva vecini cu minime preocupări într-ale literaturii de sertar. Din păcate manuscrisul s-a pierdut repede în condiţii misterioase. Personal, suspectez utilizarea lui în împachetarea vreunui foltan de slănină sau a vreunui borcan cu tocană de legume. Important este că impulsul scriitoricesc a durat, instaurându-se în biografia subsemnatului ca activitate definitorie pe parcursul copilăriei, într-o strânsă legătură şi competiţie cu păscutul. Vacilor.

Dar să revenim la titlu. Normal că personajul basmului scris pe fugă printre blidele cu mâncare trebuia să poarte numele autorului din moment ce pe vremea aia întreaga aşezare de pe Valea Sălăuţei era organizată în jurul personalităţii şi imaginaţiei sale. Era începutul unei lungi călătorii, plină de încercări şi ezitări. Însă dincolo de acel puseu fantasy, o vânătoare tot a avut loc. E drept, nu la fel de rodnică precum cea din basm, însă plină de învăţăminte şi adrenalină. Despre acest derapaj într-ale braconajului vreau să mărturisesc în rândurile următoare.

Anul nu mi-l mai amintesc precis, dar ştiu că era înainte de 1996, când s-a pus piatra de hotar între lămpaşul cu petrol şi electricitate pe Valea lui Stan unde, în casa bunicului (tânu’ Lazăr, după cum îi spuneam eu şi restul de nepoţi), îmi petreceam verile păzind găinile, citind şi construind colibe. Era spre asfinţit, iar tânu’ Lazăr stând în şatră cu nelipsitul Infractorul la care era abonat, asculta ştirile de seară la radioul său rusesc cu baterii şi pregătea treburile din ziua următoare. Eu eram extrem de ocupat prin curte cu o bucată de şindrilă uscată din care-mi ciopleam săgeţile necesare pentru a putea valorifica arcul din lemn de alun făcut de el cu o seară înainte. Mama Sie, în coliba de lângă grădinuţă, pregătea masa de seară, papă cu cârnaţ şi coleşă, învăluită într-un şfârlaiţ care mi-a marcat profund orizonturile gastronomice.

Facebook story (1)

Edit profile

Ecaterina Olteanu

********

Profile photo

Create album

About

Curent city Gherla

 

Basic Information

Birth Date 23 June

Birth Year

Gender Female

Relationship Status Single

Add religious view ortodox

Email catiolteanu@yahoo.com

Cu fiecare secundă, profilul prinde conturul unei femei cochete, cu dinți albi colgatizați, ruj de rubin de la Yves Rocher (investiție personală majoră și gaură în bugetul lunar), decolteu răsfățat de un medalion roșu, asortat cu rujul, bluza, culoarea părului și, doamne ferește, nu și culoarea ochilor. Rimelul transparent lungește genele de pisicuță obraznică și îi face un portret la fel de transparent ca o perdea de mătase aproape naturală, model găsit cu greu la un magazin second hand din cartier, cu promoție 50%. Sprâncenele sunt, firește, de un castaniu închis, în aceeași logică a asortării, foarte pronunțate și sigure pe ele, așa cum este și caracterul posesoarei. Nasul borcănat sugerează finețea mirosului, trăsătură specific și agasant feminină. Din părul atent ciufulit ies doi cerceluși stridenți și mari de culoarea vișinei putrede, culoarea favorită, așa cum bine trebuie să intuiască posibilului bărbat vizitator al profilului facebook (pentru asta trebuie să dați „accept” la „Birthdays request”).

Fotografia încadrează aproape perfect (grupul țintă masculin nu mai crede de mult în perfecțiune, nu trebuie să ne amăgim singure) chipul unei femei fără vârstă, transparentă, după cum am mai spus, ca propriul rimel. Ochii zâmbitori, ademenitori, conturați cu creionul negru îi pune în evidență căpruiul unic în coloritul și distribuirea lui pe întinderea pustie a globului ocular.

Jurnal de Bonțida VI. Mărturisirile excrocului V. S. Cosma

         

Tomi Ungerer

             Recunosc, sunt cel mai leneș din acest sat. Dimineață pe la 11 îmi sorbeam cafeaua, în pijamale, pe terasă în timp ce în fața casei utilaje nemaipomenite scormoneau în praful drumului șanțuri de scurgere și altele ce țin de mult râvnita infrastructură. Grădina mea zace nelucrată sub un strat discret de bălegar cu care vecinul meu Nea Puiu a binecuvântat-o pe parcursul iernii. Pseudo-livada încropită cu truda și entuziasmul anilor trecuți așteaptă foarfecele și bidineaua cu var în timp ce eu, păcătosul, mă afund într-o lene tot mai dulce. Hârlețul ruginește în șopru iar arpagicul nu mai găsește drumul spre glia căsuței biruite de demonii intelectualismului. Sunt fundamental leneș și tot mai habotnic în neputința mea pe care nu o mai poate susține nicio scuză ideologică. Bunii mei vecini m-ar consola spunându-mi că nu sunt chiar cel mai leneș de pe aici, că mai sunt alții, unii profund tarați de viciul lenei datorită condiționărilor etnice sau genetice, dar eu nu-i cred.

           Și asta nu e tot. Nu doar că lenea poate fi lesne descifrată pe chipul meu îmbătrânit în rele, dar cred că cititorii noștri au realizat de ceva vreme că acest modest blog intelectualo-rural zace de mult timp sub zodia inapetitului pentru orice tip de efort. Mitul intelectualului retras la țară, adâncit în lungi și intime conversații cu glia și cultura țărănească, se destramă lent asemeni cercetării academice autohtone. A sosit vremea să dăm cărțile pe față și să recunoaștem constatările dureroase făcute de cei mai mulți dintre cărturarii bonțideni care-și odihnesc reveriile intelectualiste și otrăvurile critice sub acoperământul acestui blog. Ultimele autoanalize, individuale și colective au scos la iveală stigmatele ratării încolțind în biografiile celor mai mulți dintre noi. Odată încheiat programul POSDRU de asistență socială pentru tinerii universitari cu ambiții cărturărești balaurul reconvertirii profesionale (din cercetători în vânzători de servicii, neo-securiști sau pălmași) cască pofticios gura să ne înghită ca într-un tablou apocaliptic demn de frescele cu Judecata de Apoi din bisericile patriei. Nu că n-am avea păcate destule, de la cârtirea împotriva zeilor zilei până la atitudini iconoclaste față de cumințenia academică și civilă, sau devieri de dreapta și de stânga, de cele mai multe ori simultan. Să nu mai pomenesc că unii mai obraznici au îndrăznit să poftească la posturile pregătite pentru aproapele. Aproapele Lor.