Ionuț Dumitru sau cîte luntri încap sub un cur bine remunerat?

photo: rfi.ro

Domnul Ionuț Dumitru este președinte al Consiliului Fiscal, instituție care are un rol cheie în deciderea/influențarea politicilor economice și a strategiilor fiscale ale României. Aceeași instituție aprobă bugetele și rectificările.

          Pe lîngă acest job de boss, domnul mai are o slujbă la stat, fiind și cadru didactic la Academia de Științe Economice din București. Fiind gospodar mare și, după cum știe toată lumea, având timp liber berechet în calitate de bugetar, a devenit și un activ cumpărător de terenuri agricole în județul Ialomița unde are în jur de 50 de ha de teren agricol.

         Dar nu s-a oprit aici și vrînd să demonstreze că se poate, că stahanovismul nu e doar o creație caricaturală a hărniciei comuniste, și-a mai tras un job. E cel mai importan job al său și este, desigur, în privat. S-ar putea ca ordinea să fie cam inversă, adică jobul din privat să-l fi propulsat în fotoliul de stat. Dar nu ordinea e cea mai importantă. Revenim, domul nu se spetește pe orice post ordinar și nici la orice privat, ci tocmai la Raiffaissen Bank, cel mai mînios actor bancar din România. Zic mânios pentru că a reacționat urît rău de tot la legea dării în plată și la cea cu conversia creditelor în franci elvețieni, amenințând statul român cu procese la curțile internaționale.  S-ar putea ca reacția asta de mînie să fie de fapt a lui - știm cu toții că băncile n-au suflet și sentimente - precum și ideea de a tîrî prin tribunale statul român. Asta pentru că dumnealui este tocmai economistul-șef al Raifaissen Bank România. Adică tot boss. De fapt un fel de bossulică local, că are și el alți boșși peste. Dar tot e ceva să fii boss și la stat și la privat, cam pe aceeași felie. Păi să nu fim mîndri de așa om, de așa realizări?
           O fi omul tare priceput într-ale economiei și finanțelor, dovadă că face banul gros atît de la stat, cît și din privat, plus că se înfige pe piața agricolă, dar îmi pun și eu niște întrebări, ca tot omul. Nu neapărat cînd are vreme să le facă pe toate și să le facă într-atît de bine încît să-și merite purcoiul de bani cu care e răsplătit de angajatori, ci care-i este ordinea priorităților cînd vine vorba de loialitate și apărarea intereselor? Desigur, prima poziție ar fi ocupată de interesele personale, după cum lesne se poate observa, dar apoi? Să fie statul și societatea a căror politici fiscale le influențează? Să fie banca la a cărei rotunjire de profit trudește din greu?

          Trecem peste asta și ajungem la un alt aspect. Domnul ăsta s-a activat puternic recent, fiind îngrijorat de creșterile salariale anunțate în sectorul bugetar. Că sunt amețitoare, că iresponsabilitate, că una, alta. Hai să vedem cine vorbește. Să tragem o privire peste declarația sa de avere, cel puțin cît ni se permite să vedem. Omul capătă de la stat lunar aproximativ 8. 000 de lei. Salariul de la bancă e confidential, mai are 69. 000/an venituri din activități agricole datorată celeilalte dimensiuni a ființei sale economice, cea de latifundiar. Mai dă și consultanță. Deci un individ cu curul în vreo 3-4 luntrii, cu două joburi la stat și cu afaceri puse în mișcare, plus un salariu de bancher-șef  - pentru astfel de poziții se vehiculează cifre amețitoare de zeci de mii de euro – e îngrijorat că se preconizează creșteri salariale și pentru alți bugetari. Exact clișeul ăla cu îmbuibatul ce stă călare pe un purcoi de bănet și-l ceartă ca lacom și iresponsabil pe fraierul cu un salariu cam cît ciubucul lăsat de el lunar prin localurile rafinate pe unde-și plimbă ființa economică multi-lateral dezvoltată.

Casanova 13 - de Adina Mocanu

Din experiențele mele cu poliția locală barceloneză. Începusem cel de-al doilea master, iar ca să mă întrețin, lucram într-un mic hostel, chiar în centrul orașului. Într-o dimineață, acum 6 ani, cred că era ora 7.00, ieșisem la intrarea principală. Îmi aduc aminte că era o zi călduroasă, probabil la sfârșitul primăverii. Sorbeam din cafea și priveam trecătorii. Nu știu cum se face, dar când m-am ridicat de pe băncuța pe care eram așezată, am observat un om sprijinit pe unul dintre pereții exteriori ai localului. Nu se putea ține pe picioare, avea hainele motolite, părul dezordonat, cred că era din Cuba sau din Guineea, după accent. Murmura ceva și avea o sticluță cu un lichid colorat lângă el. Nu trec mai mult de 10 minute, că apar Els mossos d’esquadra, cei de la poliția locală și încep să-l ia la întrebări: unde își petrecuse noaptea, ce făcea acolo, dacă nu a avut legătură cu un furt din cartier. Individul nu zicea nimic, bălmăjea ceva nedescifrabil, mișcându-se de pe o parte pe cealaltă. Atunci, unul dintre polițiști îi spune să stea drept pe un ton autoritar și începe să-l atingă cu bastonul de cauciuc. Un pic cam cherchelit, omul nu reacționează și cade jos. Cei trei polițiști încep să-l lovească de-o sălbăticie de nedescris. Prima mea reacție a fost să strig și să le zic să-l lase în pace. Nu făcuse absolut nimic. Fusesem acolo! Văzusem cu ochii mei! Apoi am scos telefonul ca să-i filmez, însă unul dintre ei s-a apropiat și m-a bruscat. Era prima dată când nu înțelegeam de ce polițiștii erau atât de brutali. Aveam impresia că în Occident totul era impecabil. Primea mea ieșire în acea lumea pe care o considerasem perfectă, dreaptă, justițiară. M-a împins și m-au amenințat. Clar, mi-au zis să nu mă bag. Dar era nedrept! Cum să dea într-un om care era vizibil beat, nu se putea ridica, pentru că era praf! Îmi era greu să cred că furase ceva când nici măcar nu se ținea pe picioare. Am continuat să țip și oamenii au început să iasă pe stradă. Acest gest, i-a făcut să se calmeze, însă polițistul care era lângă mine mi-a cerut documentul de identitate. Mi-a luat datele și au plecat.

După 3 ani, am primit o citație de la judecătorie. Avuseseră datele mele și trebuia să dau declarație în calitatea de martoră la proces. În acea perioada, mă pregăteam să plec la studii în SUA, și le-am spus că nu puteam să merg la proces, dar acest lucru a ridicat suspiciuni. Știau că sunt româncă, și, probabil, că asta a intensificat bănuiala cum că aș fi avut legături cu suspectul. Mi-au zis scurt că trebuia să merg acolo să dau declarație, altfel îmi dădeau amendă pentru că evitam organul de ordine. Firește că nu puteam să-mi amân călătoria și m-am revoltat. După 3 ani, un proces pentru o persoană care nu făcuse nimic. În plus, avea loc exact când eu trebuia să fiu în SUA. Biletul nu puteam să-l schimb și nici să amân călătoria pentru că pierdeam bursa. Așa că am sunat-o pe directoarea de departament, apoi directoarea l-a sunat pe decan, iar el la rândul lui pe vicerectoare. Mi-au făcut o scrisoare în care explicau că eram o studentă eminentă, o profesoară excepțională și că merg să studiez la o universitate de prestigiu. Îndrumătoarea mea de la doctorat m-a însoțit, iar polițiștii m-au șters de pe lista potențialilor martori. A fost o întâmplare neașteptată în care doi imigranți aveau de suferit. Nu mi-au spus ce s-a întâmplat cu acel bărbat, dar am auzit de cazuri foarte grave. Unul, de exemplu, e cazul unor tineri, cu o estetică dubioasă pentru polițiști, care au fost acuzați pe nedrept și au petrecut 2 ani la închisoare, torturați intens. O tipă s-a spânzurat pentru că nu a mai suportat să fie amenințată constant, fără motive. Întâmplarea mea e generată de cazul imigrantului Theo, din Franța, care a fost violat de polițiști și care a scos multă lume în stradă revoltată de brutalitatea organelor de ordine. Pentru poliție nu toți nu suntem egali, Rancière spunea că poliția face rău egalității și deconstruiește logica poliției care implică o logică a inegalității (pentru că există persoane care se află în afara acestor părți ca să poată să ceară să fie tratați egal). Eric Fassin vorbește de o logică politică pe care o are poliția în ceea ce privește dominarea, în sensul că statul acoperă o situație și lasă impresia că nu e problema lui. Bineînțeles, aici apare și o problemă de rasism, de clasă, diferențe culturale. Contezi dacă ești alb și educat. Majoritatea timpului ești torturat și abuzat dacă pielea ta e neagră, nu te înscrii într-o estetică acceptată de ei sau ești sărac

Mașina de spălat

În copilărie mă mai ruga mama cîteodată s-o ajut să care ligheanele cu rufe la râu, la spălat. Vara era cum era, apa din vale fiind călduță și limpede îmi plăcea să țopăi printre pietre și să mă uit cum dă cu maiul în haine. Mai stăteam uneori cu ea și hlizeam prin preajma ei, uitîndu-mă fascinat cu lovește rufele întinse pe lespedea de lîngă râu. În dreptul multor case erau cărări ce coborau spre vale și locuri amenajate pentru spălat hainele. Le ziceam hâlboane și însemnau un mic baraj din pietre, ca să fie apa mai mare, mai ales când era de limpezit cearșafuri și rufe mai mari. Și mai era o lespede lată pe care se băteau cu maiul rufele în mai multe reprize. Casa noastră era încadrată de două astfel de locuri, așa că mai toată ziua auzeam pe cineva îmblătind maiul și, în pauzele de tras sufletul, schimbând o vorbă cu lumea care mai trecea pe uliță. De multe ori, mai ales vara, se adunau mai multe femei la râu și se mai stătea la rînd. Noi aveam noroc cu valea în fața casei, din doi pași eram cu ligheanul la rîu. Dar vedeam constant femei cărînd în spate saci de celofan plini cu rufe aduse de departe. Coborau de pe dealu Bacii, o coastă mare ce se cască în fața casei noastre, dincolo de vale. Sau altele care veneau de pe Zugău, o ulicioară ce se desprinde din ulița noastră.

Iarna spălatul la râu era o tortură greu de imaginat în zilele noastre, cînd înfundăm în mașină, între un ceai și un like pe facebook, kilele de haine, adeseori doar pentru că le-am purtat de două-trei ori. Se făceau spărturi în ghiață cu securea, ca să se poată slobozi în apa râului hainele pline de soponele și detergent. Pe lângă asta, limpezitul unui pulovăr și a unei perechi de blugi era mult mai dificil decît a unor tricouri sau bluzițe de vară. Erau cîteva femei mai nevoiașe pe stradă care mai făceau un ban sau mai căpătau una alta spălând la râu hainele celor mai înstărite sau celor chinuite de vreun beteșug. Îmi amintesc că și mama apelase de câteva ori la astfel de servicii pentru că zicea că albăstrește de frig și se nenorocește dacă mai stă mult cu mâna în apă. Era și mult de spălat, fiind cinci în casă, iar noi ăștia mici murdăream lesne hainele, fără a ne gîndi prea mult ce implică spălatul lor.

Pînă prin 2004 când am plecat la Cluj la facultate tot vedeam femei spălând haine la râu, deși se mai răriseră și mașinile de spălat începuseră să apară și pe la noi. Mașinile de spălat nu erau tocmai la îndemîna oricui, atît ca preț, cît și ca infrastructură. Nu era de-ajuns să ai bani să-ți cumperi o mașină, ci trebuia să-ți faci baie în casă. Sau măcar să-ți tragi apă în casă și să-ți faci o scurgere. Din ce știu eu, pînă prin 2004-2005, pe Valea lui Stan doar o casă avea apă curentă și baie înăuntru. Avea și mașină de spălat, desigur. Apoi, mai ales după ce s-au deschis granițele și lumea a plecat la muncă în străinătate, în vreo zece ani s-a umplut valea de băi și mașini de spălat, de-ți vine să-ți faci cruce cînd mai auzi pe cineva bătînd maiul la rîu.

Pușcărie, revoluție morală și business.

 

photo credit: https://smartasset.com

„So let's look at the statistics. The United States is home to 5% of the world's population… but 25% of the world's prisoners.”  

 Barack Obama

Sclavia legală a fost abolită de ceva vreme, fiind una dintre condițiile esențiale ale modernizării și intrării în categoria statelor civilizate. Noi românii am fost mai codași și-am abolit sclavia romilor abia pe la mijlocul secolului al XIX-lea. Și asta nu doar din proprie voință, ci și datorită urechelilor constant primite dinspre lumea occidentală civilizată care renunțase de sute de ani la a mai practica așa rușinoase și abuzive ocupații la ei acasă. Au rămas numai cu sclavia din colonii, asta și pentru că chiar dacă se lansaseră proclamații solemne ale unor drepturi universale pentru toți oamenii, nu erau considerate valabile pentru cei cu culoarea mai închisă. Să n-o lungim, sclavia a dispărut și lumea încerca să-și fie mai bună și mai frumoasă. Dar e o mare problemă cu așa măsură, oricît de oameni ne-am dori să fim cu toți oamenii. Oricît de nobilă și de apreciat ar fi o astfel de măsură poate cauza mari prejudicii întreprinzătorilor și oamenilor de afaceri, văduvindu-i de accesul la o mînă de lucru foarte ieftină și fără a necesita costisitoarea tratare ca ființă umană a persoanei înrobite. Desigur, ca și în cazul dezrobirii romilor de la noi, și în SUA sau în fostele colonii occidentale au fost despăgubiți foștii proprietari de oameni. Dar multora tot nu le-a căzut bine, mai ales că aveau dubii că ăia dezrobiți s-ar putea descurca singuri, fără a se apuca de furat de la cei care au. Știu, s-a petrecut de multă vreme, între timp ne-am obișnuit cu toții să ne arătăm dezgustul față de normalitatea acelor vremuri și să ne întrebăm cum au putut oamenii tolera sau participa (beneficia) de așa oroare. E clar, suntem mult mai buni azi și mai atenți la semenii noștri. Totuși, sunt semeni și semeni și problemele unora sunt mai de interes public decît ale altora. Nu vedeți cîte discuții sunt în jur legat de ideea creșterii salariului minim pe economie, măsură care nu e deloc înghițită de mediul de afaceri? Și atunci ce e de făcut? Cum pot fi ajutați acești investitori? Cum poate statul și societatea să contribuie la bunul mers al biznisurilor și la procurarea de mînă de lucru extrem de ieftină și pretabilă la un regim de sclavaj, fără a ni se bate obrazul că nu-i frumos ce facem, fără a ne simți mai puțin întregi la etică? De regulă am fi înclinați să căutăm soluții în trecut, fie că e vorba de iobăgie sau de regimul de muncă forțată la care erau supuși majoritatea deținuților în perioada comunistă. Dar ca să nu se zică că o dăm înapoi, zic să vedem ce fac cei mai civilizați dintre civilizații și democrații lumii. Mai exact, cum se rezolvă problema asta în țara libertății, SUA.

Simplu. Prin criminalizarea multor infracțiuni, prin creșterea semnificativă a pedepselor și printr-o aprigă campanie plină de reverberații etice în jurul ideii de Lege și Ordine, de combatere a unor flageluri (precum drogurile) care macină fibra societății și prin constante injecții de frică și panică executate prin media, se poate ajunge în cîțiva ani la o remarcabilă recoltă de deținuți numai buni de folosit la diverse munci. Singurul căruia i se mai poate nega dreptul la demnitate umană e deținutul, infractorul. Ăla e singurul care merită un tratament inuman și de violul căruia ne putem bucura fără reținere și fără să realizăm că ne abrutizăm. Sigur o merită, chiar dacă n-a ucis, violat, traficat persoane sau comis alte acte de cruzime. Ăla are probleme cu profilul moral. Sau trebuie construit prin descriere în așa fel încît să aibă, încît nicio pedeapsă să nu pară suficientă, fie că e vorba de un traficant sau consumator de marijuana, de un funcționar corupt sau de un „țigan” prins a 3-a oară la găini. Desigur, beneficiile unui astfel de proces sunt multiple și le putem vedea în documentare precum recentul „13^th” (2016) sau în diferite material care documentează povestea de success a compelxului industrial penitenciar american. Cum nu mai e ok să organizezi și să reformezi societatea în jurul unor categorii și idei explicit rasiste, cel mai simplu e să se recurgă la un limbaj abstract, corect și cu profunde conotații etice, care să profileze pericolul întruchipat de anumite segmente de populație fără a-i numi explicit.

Traista cu cărți sau ce mai citea lumea pe sate înainte de internet

Am crescut într-o casă fără bibliotecă, singurele cărți adunate într-o vitrină fiind o mînă de titluri imposibil de citit,  primite „la premiu” de fratele meu mai mare. La acestea se adăugau cărțile religioase ale mamei mele. După o vreme, prin perioada gimnaziului, am convins-o pe mama să vorbească cu un vecin tâmplar să ne facă un corp de bibliotecă. Ne-a făcut două răfturele așezate sub oglinda din hol, unde am adunat toate cărțile găsite prin casă. Aveam Ceaslovul, Psaltirea și Noul Testament în cîteva variante, asta și datorită exemplarelor distribuite gratuit de „pocăiții” care umblau pe sate. Aveam și un exemplar de biblie mai veche, cu o copertă îmbrăcată în hîrtie de ziar. Era tipărită pe strada Adolf Hitler din Clujul anilor patruzeci. Mai aveam un exemplar cu litere chirilice și o carte de zodii, tot în chrilice, pe care am început să o deslușesc partial după ce profesorul de religie mi-a lămurit tainele acestui alfabet. Mama îmi zicea că în casa veche au fost mai multe cărți vechi, moștenite de la domnul Simion, tatăl adoptiv care fusese brigadir silvic și diac la biserica din sat. Le adunase în pod într-o ladă și le-au mîncat șoarecii cît timp ai mei au fost plecați la Cugir, la muncă la butin. Doar cele două în chirilică și biblia din patruzeci au fost salvate, nu tocmai în cea mai bună formă.

           De unde se puteau procura cărți în a doua parte a anilor nouăzeci? Deși aveam „librărie” în sat, nu-mi amintesc să fi văzut altceva decît elemente de papetărie pe rafurile acesteia. O vreme se mai aduceau ceva cărți la chioșcul de ziare de lîngă școală și se mai găseau cărți vechi prin piața ce se ținea duminica. În rest ioc. Biblioteca sătească a ars pe la mijlocul deceniului, într-un incendiu care a devastat căminul cultural cu tot cu cinematograful găzduit în clădire. Îmi amintesc că eram la tînu Lazăr cînd am aflat vestea. Se povestea că se aruncau cărți pe geamuri, ca să le salveze de flăcări și că lumea strînsă să vadă cele ce se întîmplau a cărat cît a putut din acele cărți. Mi-a fost o ciudă imensă că nu am fost acolo, să-mi iau și eu cîteva cărți. Mai era biblioteca școlii din sat, dar pînă la sfîrșitul clasei a 8-a am cam epuizat cărțile de pe acolo. Nu că aș fi citit integral ce era depozitat acolo, ci că am parcurs ce-mi atrăgea atenția sau mi se recomanda. Noroc nu nea Mitică, profesor de educație tehnologică, care locuia la două case mai jos pe vale. Mă lăsa să intru în biblioteca sa și să-mi aleg cărți. Așa m-am apucat de Jack London, Dickens și mai tîrziu, în liceu, Dostoievski. Unele nu i le-am mai returnat, dar bănuiesc că nu e tare supărat pe mine.

      Prima carte citită a fost ”Fiul Vînătorului de Urși”, cred că de Karl May, un exemplar răpciugos procurat de fratele meu de la un prieten. Eram în clasa a 5-a. Apoi am început să devorez cam ce aducea el pe acasă, fiind într-un fel ghidul meu. Am băgat masiv din Karl May, ceva Jules Verne și-apoi m-a trecut pe Sven Hassel și romane cu mafioți și justițiari. Cînd eram printr-a 6-a s-a iscat o mare discuție pe marginea romanului „Pădurea Spînzuraților”. Fratele meu procurase un exemplar de la Năsăud, unde făcea liceul. Îl citea pe ascuns pentru că era considerat literatură periculoasă. Mamei îi era frică să nu se spînzure dacă citea acea carte, pentru că circulau prin sat povești cu adolescenți care s-au spînzurat după ce au terminat de citit blestemata carte. Auzind discuțiile astea am devenit foarte interesat să o citesc. Așa că după ce a terminat-o fratele meu, deși era dosită pe undeva, am pus laba pe ea și m-am apucat să citesc cu nesaț, fiind foarte interesat să pricep de ce s-ar sinucide cineva după ce ar citi așa carte. Am citit-o în special stînd pe buda din curte, unde nu mă deranja nimeni din actul lecturii. Mi-a plăcut mult dar tot nu am reușit să înțeleg care era baiul cu acea carte și ștreangul.

Ce e o republică bananieră?

Expresia e folosită adeseori cu referire la România, cu precădere cînd se dorește sublinierea unui pericol grav, a unui mare pas înapoi sau a deraierii de pe poteca modernizării și a statului de drept. În 2007, la cîteva luni după aderarea la UE, datorită crizei politice interne care a dus la supendarea președintelui, site-ul EuObserver vorbea de îngrijorarea Comisiei Europene și a demnitarilor europeni, care doreau ca „România să nu se situeze la nivelul uneirepublici bananiere, ci să se ridice la standardele europene”.

În vara anului trecut, pretinsul jurnalist Mălin Bot, nemulțumit de absența autostrăzilor și de ne-continuarea de către guvernul Ponta a investițiilor demarate de guvernele Boc, decreta că „suntem o republică bananieră europeană, care nici măcar nu produce banane.” Desigur, progresele sunt vizibile, pentru că în acest caz măcar României i se recunoaște europenitatea, chiar dacă avem de-a face cu același tip de judecată inferiorizantă, bazată pe utilizarea în deplină necunoaștere a sensurilor originiale ale acestei sintagme.

Recent, în contextul protestelor antiguvernamentale din săptămînile trecute, radio-televiziunea elvețiană SRF se întreba dacă „România va deveni republica bananieră a Europei”. După care continua cu prezentarea principalelor modificări cuprinse în OUG dată pe înserate de guvern, concluzionîndu-se că „în România corupția are un mare viitor”. Media românească a preluat această reflecție elvețiană, rostogolind-o în discursul despre flagelul corupției care a infestat toate nivelele societății românești.

E clar, românii nu prezintă prea multă încredere și oricît de albă le-ar fi pielea și aspirațiile, oricît i-ar lega nobila descendență latină de însăși coloana vertebrală a civilizației europene, ceva îi trage constant înapoi. Care să fie păcatul originar al acestui neam cu potențial dovedit (avem mii de olimpici internaționali și primul 10 la gimnastică!!!), nu știu, dar știu sigur că un scurt excurs istoric pe marginea acestei sintagme ne poate ajuta să înțelegem mai bine care e rolul lumii civilizate în apariția și perpetuarea în timp a așa-ziselor „republici bananiere”.

„Vorbiți tăcere?/Sprechen Sie Schweigen?”

„Dacă astăzi nu primim banii până la ora patru, ieşim cu toţii!” îi zicea Elvis Iancu lui Viktor Keil, patronul care-i ținea neplătiți de săptămîni bune pe muncitorii români care lucraseră la ridicarea faimosului Mall of Berlin. Era către sfîrșitul lui 2014, Mall-ul recent inaugurat în inima Berlinului vuia de cumpărători, iar în fața acestuia, săptămîni la rând, au protestat o mînă de oameni țepuiți de un afacerist, după un scenariu constant repetat. Deși au primit cîștig de cauză din partea autorităților germane după luni de proteste și acțiuni, fiindcă firma pentru care lucraseră la negru a fost declarată insolventă, nu a fost tras nimeni la răspundere și banii restanți nu au fost recuperați. Povestea merge mai departe, șantierele înfloresc în lumea civilizată și armatele de sclavi est-europeni, mînați de disperare și de dorința unei munci mai bine plătite, intră și ies din scenă purtîndu-și tăcute umilințele și batjocura.

Au trecut aproximativ doi ani de cînd am stat de vorbă cu Elvis Iancu și colegii săi de muncă, țeapă și protest. Dar zilele astea mi-a fost dat să-i aud cîteva replici în cel mai recent spectacol al regizoarei Gianina Cărbunariu, „Vorbiți tăcere?/Sprechen Sie Schweigen?” montat pe scena teatrului national Radu Stanca din Sibiu. Povestea berlineză reprezintă un mic episod care încheie acest spectacol croit după un scenariu prost, însă atît de convenabil unora. Personajul Elvis, deși are o prezență scurtă în economia spectacolului, este jucat pe rînd de patru din cei cinci actori prezenți pe scenă, într-o manevră parcă menită să evidențieze greutatea rolului de muncitor răzvrătit în fața unui Leviathan gata să-l strivească.